Planta destinului
- Cunoștințele dvs. legate de plante și de puterea lor uriașă de a vindeca au fost adunate într-o Enciclopedie gigantică (cinci volume, cuprinzând mii de pagini) distinsă cu premii și apreciată, în mod egal, în țară și în străinătate. Prezent de multe ori în revista noastră, nu v-am întrebat de unde și cum a apărut pasiunea mistuitoare pentru lumea fascinantă a plantelor, care vă stăpânește, încă, la 86 de ani...
- Bineînțeles că de la o plantă a început, nici nu se putea altfel. Născut la țară, în satul Bertea din zona dealurilor subcarpatice ale Prahovei, am putut să mă obișnuiesc de mic cu tot ceea ce înseamnă natură, viață. Dar a fost un anume moment în care am înțeles pentru prima oară cât de strâns suntem legați de ceea ce ne înconjoară. Ca să înțelegeți ce vreau să spun, trebuie să ne întoarcem în timp, pe 21 mai 1950, de ziua sărbătoririi Sfinților Constantin și Elena. În dimineața aceea, sătenii din Bertea au fost adunați în mijlocul satului, unde a venit și un camion cu "agitatori" de la Vălenii de Munte. Aceștia aveau rolul să-i convingă pe oameni să fie de acord cu înființarea unei gospodării colective în sat. Bineînțeles că sătenii nu doreau colectivizarea, iar instructorul venit să-i convingă să se înscrie la "colectivă" s-a purtat arogant și amenințător. Tatăl meu, care fusese primar în sat o scurtă perioadă de timp, om cu simțul dreptății și al proprietății private, cu respect față de truda zilnică a țăranului, adevărat gospodar de frunte al satului, i-a spus individului care-i conducea pe agitatori să facă mai întâi cooperativă de producție în satul lui, ca să dea exemplu, iar dacă traiul lui va fi mai bun, se vor înscrie și oamenii din Bertea. Până la urmă, s-a iscat o ciomăgeală, din care de-abia au scăpat cei care umblau cu "convingerea". Tata și ceilalți fruntași ai satului care se împotriviseră fățiș s-au ascuns, pentru că a început hăituirea capilor răzmeriței. Tata a stat ascuns mai bine de un an, prin munți, prin păduri. Mama îi ducea mâncare, în anumite locuri, pe ascuns. Avea pregătită și acasă o ascunzătoare, într-o groapă săpată sub dușumeaua casei. A fost trădat, însă, de o vecină, care a fost pusă de Securitate să urmărească pas cu pas ce se întâmpla în curtea noastră. A fost prins și, cu cătușe la mâini și lanțuri la picioare, a fost dus la Văleni, apoi la Ploiești și la urmă la Brașov, unde a fost și judecat. Tot satul a fost acolo, să depună mărturie în favoarea lui. Până la urmă, a fost judecat, dar nu a fost condamnat. Am dus-o însă foarte greu în perioada aceea. Și înainte de asta fusese greu, pentru că războiul a lăsat urme dureroase peste tot. Și pentru că eu eram cel mai mare dintre copii, mama m-a luat într-o zi cu ea pe câmp și mi-a arătat o plantă. I-a zis dermotin și mi-a spus că dacă vremurile vor fi grele și nu voi avea vreodată ce mânca, să o culeg și să o mănânc pe ea, pentru că este bună, mai ales dacă e tânără. Culegea și ea dermotin și-l fierbea cu lapte acru, ca să ne hrănească pe toți. Am rămas tare impresionat și mi-am dat seama, atunci, că cine cunoaște natura bine, lumea din jurul lui, n-are de ce să se teamă. Își poate găsi în ea și hrană, și medicamente, și tot ce vrea. Așa că drumul meu a început de la această plantă de dermotin, pe care mi-a arătat-o mama. De fapt, dermotinul este osul-iepurelui, Ononis spinosa, cum e cunoscută în dicționare, sau azila, assila, cum îi ziceau, pe vremuri, dacii.
Învelitoarea de fân
- O plantă "magică", care v-a deschis drumul spre ceea ce sunteți azi.
- Într-adevăr, mi-a decis oarecum drumul, pentru că m-a determinat să aleg Școala tehnică horticolă de la Văleni. O duceam foarte greu. După ce tata devenise "dușman al poporului" pentru că se opusese colectivizării, nesiguranța și suferința au intrat în familia noastră. Eu am fost eliminat din școală, cu drept de continuare a studiilor în localitatea Cetate, pe malul Dunării. A fost un fel de domiciliu forțat. Am plecat singur, cu un tren până la Craiova, și de acolo m-a ajutat un ceferist să iau bilet spre Cetate, dar numai până la Maglavit am avut voie, pentru că Cetate era socotită zonă de graniță și numai cu aprobare specială se intra acolo. De unde aprobare specială, la un fiu de "dușman al poporului"? N-am renunțat însă, oricât a fost de greu. Am simțit, am înțeles că salvarea mea este învățătura, că numai învățând voi putea răzbi și-atunci m-am zbătut să învăț. Când am ajuns la Maglavit, am fost arestat, pentru că nu aveam permis de circulație în zonă. Am dormit o noapte în beciul înghețat al poliției și a doua zi, comandantul, ca să se convingă că spun adevărul, a telefonat la școala de la Cetate, unde se știa de venirea mea. Am fost eliberat, dar pentru că nu mai aveam bani, îi dădusem ceferistului ce mi-a cumpărat biletul de tren, am pornit pe jos. N-a fost un drum ușor. În ianuarie, ger, zăpadă de aproape o jumătate de metru, cu geamantanul în spate, am făcut, numai eu știu cum și în ce chinuri, drumul de 12 kilometri până la școală. Acolo m-au primit directorul școlii și secretarul de partid, cu misiunea clară, primită de sus, de a-mi face viața un calvar. Și mi-au făcut-o. N-am primit cazare, și atunci mi-am găsit adăpost într-un grajd de cai al unui CAP, aflat pe malul Dunării. M-am învelit cu fân, temele le făceam în iesle, citeam la lumina lumânărilor pe care mi le dădea preotul Coliță, din sat, care m-a văzut, ca străin de acele locuri, la slujba duminicală și s-a interesat de mine. Mâncam resturile pe care le adunam de la o cantină și, de două, trei ori pe săptămână, găseam în bancă, la școală, un pachețel cu mâncare. Am pândit să văd cine mi-l pune și am văzut-o pe fata preotului Coliță că-l lasă în banca mea. A fost foarte greu, dar nu am vrut să mă dau bătut. Când s-a desprimăvărat, m-am angajat cu ziua la săpat via și la alte corvezi, dar nu am putut să-mi strâng bani destui să plec acasă în vacanța de Paști. Când s-a făcut mai cald, m-am mutat cu "domiciliul" sub o salcie pletoasă de pe malul Dunării, unde mi-am încropit un adăpost, pe un postament din vreascuri și paie. Și-n tot acest timp, am învățat cu disperare, simțind că numai învățătura mă poate salva. Am învins până la urmă toate umilințele la care am fost supus, foamea, frigul, spaimele, cu o voință pe care Dumnezeu mi-a apărat-o. După un an de domiciliu forțat, am putut să mă transfer la Școala Medie Tehnică Horticolă din Curtea de Argeș, dar și aici am fost tot timpul urmărit și hăituit. În februarie-martie 1953, am fost trimis alături de câțiva colegi la Nazarcea, la plantat de viță de vie și piersici. Am fost cazați într-un bordei săpat într-un mal de pământ. Lucram cot la cot cu deținuții de la Canal, aduși acolo la muncă. Aveam aproape același regim ca al lor. Odată era să fiu împușcat, doar pentru că m-am întors și am vrut să-i spun ceva colegului meu Arsenie Buruiană. Nu voi putea uita niciodată figurile disperate ale deținuților, care erau slabi ca niște umbre. Mai târziu am aflat că printre ei a fost și preotul Coliță, de la Cetate, cel care m-a salvat de la foamete în anul pe care l-am petrecut acolo, dar eu nu l-am întâlnit la Nazarcea. După două luni, am fost lăsat acasă. Am terminat școala horticolă, dar nu mi s-a dat voie să merg mai departe. Timp de șapte ani, nu am fost primit la examenul pentru facultate, de-abia în 1960, m-au primit la admitere. Dacă nu aș fi fost încăpățânat în învățătură, dacă nu m-aș fi îmbărbătat să trec peste greutăți, dacă n-aș fi ținut minte dermotinul mamei mele, aș fi rămas un nimeni. Dumnezeu mi-a dat știința asta, că dacă vrei să fii liber, să te ridici peste sărăcie, foamete, umilințe, chinuri, trebuie să înveți, să pătrunzi cu mintea ta tainele lumii din jur. De-aceea am făcut tot ce-am putut să-i ajut mai târziu și pe frații mei mai mici să facă școală, pentru că numai învățătura îți dă demnitatea și libertatea pe care apoi nu ți le mai poate lua nimeni.
Curățenie de primăvară
- Domnule profesor, vine, în sfârșit, primăvara. Vă invit să facem măcar imaginar o drumeție într-o poiană cu flori. Aveți un loc anume unde ați vrea să ajungeți?
- Atunci când ajung într-o poiană cu flori, mie mi se pare că am ajuns în rai. Iar în raiul ăsta, Dealul Măciuca, din Bertea natală, e locul meu preferat. Un spațiu foarte frumos, plin de plante ierboase și lemnoase, zeci de specii pe metru pătrat, o minune a naturii, pe care am descoperit-o când mergeam, copil fiind, cu tata la fân. Acolo am deschis eu ochii pe plante și acolo am început să le învăț, la sfatul mamei mele, care le cunoștea și le folosea așa cum știau, de fapt, cam toate femeile de la sate. Dar mi-ar plăcea să ajung și aici, la Văleni, pe dealul din stânga drumului care iese din oraș, spre Brașov. Și acolo e o zonă curată, cu multe plante deosebite, pe care le-am cercetat de-a lungul anilor.
- Primăvara este anotimpul curățeniei mari, în gospodărie, în casă, în suflet și în trup. Organismul nostru are mare nevoie de împrospătare. Care e primul pas?
- Ieșiți afară, mergeți în pădure, stați cât mai puțin în case, mișcați-vă cât mai mult în aer curat. Culegeți mugurii de plante și preparați-vă tincturi din ei, au o putere nemărginită de detoxifiere, vindecare și energizare. Vă dau și o rețetă: adunați muguri de mesteacăn, anin alb, anin negru, brad, fag, carpen, atunci când încep să se umfle, când sunt gata, gata, să se deschidă frunzele. Puteți adăuga și frunzișoare foarte, foarte mici, tinere, de anin alb și negru. Peste ele turnați alcool de 90 de grade și agitați amestecul din când în când. După 20-25 de zile, strecurați tinctura obținută și luați câte 30-50 de picături, în ceai, de 3 ori pe zi.
Mugurii de mesteacăn acționează extraordinar de rapid, în cazul edemelor renale și cardiace, dar și în litiaza renală. Mugurii de anin negru au rol diuretic, astringent, antireumatic, dezinfectant, antihemoragic, cicatrizant, antiinflamator și antimicrobian. Mugurii de anin alb tratează fibroamele, parazitozele intestinale, mastitele, osteoporoza, venele varicoase, edemele picioarelor, ciroza (în asociere cu macerat din muguri de alun).
O altă rețetă ce se poate prepara acum, primăvara, este tinctura din coajă de ulm, pentru care se folosesc ramuri subțiri. Se taie ramura, se jupoaie, se toacă bine coaja și se pune imediat în sticlă cu alcool. Se lucrează repede, ca să nu se piardă principiile active din plantă. Coaja de ulm este prețioasă în detoxifierea organismului, are rol antiinflamator și antireumatic.
Tot pentru curățarea organismului faceți o infuzie din muguri și amenți de alun: 1 lingură de plantă, la 200 ml apă clocotită. Lăsați să infuzeze 10 minute, apoi strecurați și beți lichidul obținut.
Pentru a curăța corpul de toxine trebuie să bem multe lichide. Am să vă dau o altă rețetă, adevărat elixir de primăvară, foarte simplu de preparat: puneți într-un vas cu apă proaspătă (cea mai bună este apa de izvor) plante de păpădie, soc și rostopască, tocate mărunt. Lăsați-le la macerat 4 sau 5 ore și apoi puteți să beți din această apă, care curăță organismul.
Un alt leac de curățare a întregului organism, foarte eficient pentru cei care au colesterolul mărit, se prepară din mesteacăn, chiar în această perioadă a anului. Se iau frunze tinere sau ramuri subțiri de mesteacăn, se mărunțesc și se acoperă cu alcool de 50 de grade. Se lasă la macerat timp de 21 de zile, după care se iau câte 20-30 de picături, de 3 ori pe zi. Acesta este un preparat care dă rezultate sigure în reglarea nivelului de colesterol. Mesteacănul are multe alte proprietăți care-l fac bun pentru tratarea aparatului respirator, dar și pentru rinichi.
Beți cât mai multă sevă de mesteacăn și veți simți cum întineriți. Alegeți un mesteacăn, faceți o incizie în tulpina lui, cam la o jumătate de metru de la pământ. Incizia trebuie făcută pe partea dinspre sud a tulpinii. Fixați la locul inciziei o canulă, o scândurică și o sticlă în care să recoltați seva. Beți zilnic seva adunată, timp de câteva săptămâni, pentru o cură de mineralizare și de stimulare generală a organismului.
La fel se procedează pentru obținerea sevei de salcie care întărește sistemul nervos, pe lângă alte proprietăți de curățare a organismului de toxine.
În curând înfloresc cimbrișorul, sovârful, ciuboțica cucului, untișorul, limba boului. Acestea energizează organismul, țin tonusul ridicat și sunt recomandate în cure lungi, de întreținere.
Nu uitați de urzici, leurdă, păpădie, podbal, măcriș, din care vă puteți prepara salate proaspete, cu rol vitaminizant și mineralizant. Sau le puteți toca mărunt și amesteca bine cu unt, pentru a vă prepara un unt cu verdețuri, foarte gustos, pentru gustările de dimineață (după obiceiul popoarelor nordice și germanice). Leurda este numită și usturoiul ursului Allium ursinum și se spune că și urșii o mănâncă primăvara, când ies din bârlog, ca să-și întărească organismul și să scape de toxinele adunate în vremea hibernării. Iar despre modesta păpădie cred că nici nu mai trebuie să vorbim. Este o adevărată comoară a sănătății. Se poate folosi planta întreagă, proaspătă, în salate, dar și în infuzii, tincturi, macerate, decoct. Curăță și drenează, vitaminizează și tonifică, activează procesele de eliminare a toxinelor din sânge, stimulează pofta de mâncare. Frunzele de podbal pot fi folosite pentru învelirea sarmalelor. Se foloseau încă din antichitate, în tratarea unor afecțiuni pulmonare. Măcrișul stimulează digestia, elimină toxinele din organism, este bogat în Vitamina C, revitalizează organismul.
Ce vă spun eu acum este o poveste. Plantele au o acțiune mult mai complexă asupra întregului organism, iar atunci când sunt folosite mai multe pentru aceeași boală, se înmulțesc și puterile active. De exemplu, dacă pentru un cancer se iau 10 picături de tinctură de cimișir și tot 10 picături de tinctură din frunze de anin negru, tincturile fiind preparate separat, se obține o concentrație dublă de puteri active. Mie plantele mi-au salvat viața. M-am tratat singur de cancer și sunt bucuros că i-am ajutat și pe alții să se trateze. Au venit chiar și doctori la mine să ceară sfaturi, despre tratarea bolilor grave cu ajutorul plantelor.
Să știți că cei care se înconjoară de plante sunt mult mai fericiți, există în sufletul omenesc o mișcare, o transformare nesesizabilă, în apropierea lor. Fără să-și dea seama, trec mai ușor peste provocările fiecărei zile, se întăresc, iau puteri de la plantele de lângă ei. Dar eu cred că cel mai bun și mai la îndemână leac de primăvară, mai ales pentru orășeni, ar fi de a face o drumeție într-o pădure și a culege plante medicinale, într-una dintre zilele însorite de primăvară. Suferința mea, de a nu mai putea ajunge decât foarte rar în natură, este mai mare decât a bolilor cu care mă lupt. Primăvara, în pădure, viața noastră o ia de la început.
(Pentru sfaturi și rețete de sănătate prof. dr. Constantin Pârvu poate fi găsit la tel. 0724/57.89.62 (între orele 10.00-14.00).)