IULIANA MARCIUC - "Sunt o privilegiată. Fac o meserie pe care o iubesc"

Oamenilor le plac poveștile

- Te numeri printre oamenii mai puternici ca timpul. Ești neschimbată, ai același zâmbet bi­ruitor, iar emisiunile tale nu și-au pierdut intere­sul, în ciuda anilor care au trecut peste ele. De unde atâta energie?

- Din dragostea cu care-mi fac profesia. Sincer! Cred că sunt o privilegiată, pentru că fac ceea ce iubesc. E foarte important să nu te duci "la scâr­bici", cum le spun unii oameni locurilor în care mun­cesc. Eu vin în TVR cu mare drag și-mi fac treaba cu mare drag. Chiar mă "înspăimânt" câteodată, când dau să socotesc de câți ani lucrez aici. (râde) Dar uite că, pe de altă parte, fidelitatea mea a fost răsplătită prin faptul că întotdeauna am avut parte de proiecte frumoase, pe sufletul meu și care au avut și succes la public, acest suc­ces fiind marea mea bucurie. Îți dau un singur exemplu: și azi, după atâția ani de când nu mai fac emi­siu­nea "Confesiuni", din când în când, încă mi se mai întâmplă să fiu oprită de cineva pe stradă sau să mi se scrie pe Facebook și să mi se adreseze în­tre­bări legate de acest proiect. Ceea ce mi se pare fantastic! Și-mi demons­trează, în mod direct, ce înseamnă un brand, creat în timp, cu multă muncă și statornicie.

- Apropo de "un brand, creat în timp, cu multă muncă și statornicie": asta poate să fie o definiție nimerită și pentru emisiunea ta, "Destine ca-n filme", care rezistă pe post din 2013...

- Și a ajuns la sezonul 9! Acum, sezonul 8 și sezonul 9 chiar sunt difuzate pe post, sub titulatura "Destine de colecție", pentru că am reunit cele mai frumoase și mai emoționante povești pe care le-am "spus" de-a lungul anilor și care au avut și cele mai bune audiențe. Și acum, când se reiau aceste po­vești, ele au audiență, atât în timpul difuzărilor de luni seara, de pe TVR 2, de la ora 20:00, dar mai ales în cursul difu­zărilor de duminică, de la ora prân­­zului. Doam­na Carla Tompea, directorul de pro­gra­me, care a avut ideea difuzărilor de duminică, a fost cât se poa­te de inspirată: în rândul tele­spec­tatorilor, s-a creat o adevărată obișnuință de a-și dedica mij­locul zilelor de duminică, poveștilor.

- Care crezi că este secretul care-i ține pe telespectatori nemișcați în fața televizorului?

- Cu siguranță, faptul că poveștile sunt ade­vărate, iar eroii sunt reali. La "Destine ca-n filme" nu există povești inventate, nu există scenarii năs­co­cite, totul e autentic. "Via­ța bate filmul" se spune și este adevărat: pre­zen­tăm po­vești de viață ale unor oameni obiș­nuiți, puși în situații neobișnuite, ale unor oa­meni de la care avem ce învăța, care pot să re­prezinte modele pentru noi, toți. Iar al doilea motiv care a determinat, în opinia mea, succe­sul programului este acela că eu empatizez cu cei pe care îi intervievez, comunic cu ei pe zo­ne sufletești profunde, lacrima care-mi curge uneori pe obraz e sinceră și asta cred că se simte. Plus că, la rândul lor, telespectatorii em­pa­ti­zea­ză cu invitații mei și sunt emoționați de poveștile lor.

- La cealaltă emisiune a ta, de succes, "Duelul pianelor" de pe TVR 2, ai preferat să stai în spatele camerelor de filmat, fiind doar producător...

- "Duelul pianelor", emisiunea pe care o realizez împreună cu Elena Știrbescu, a ajuns la sezonul 4, deci și cu ea suntem pe drumul cel bun. Ceea ce mă bucură enorm, fiindcă e un proiect gândit cu mi­nu­țio­zitate și mereu îm­bu­nătățit, care le aduce tele­spec­ta­torilor doar muzică de ca­litate, cântată live, cu trupă live (Danny Cioa­că și su­ro­rile Galeriu, "The Twins", sunt în fiecare duminică în platou, lor ală­turându-li-se și alți ins­tru­mentiști foarte valo­roși, cel mai recent Ni­cu Patoi, la chitară, și Cla­udiu Pur­ca­rin, la tobe). În noul for­mat, Paula Seling și Ovi sunt invitați per­ma­­nenți și, în fiecare edi­ție, propun melodii de odi­ni­oa­ră, "din zestrea bunicii". De ase­me­­nea, am adus și mai mul­tă poveste în emi­siune, în sensul că am creat un spațiu pentru vorbit, cu fotolii, un loc care să în­demne la depănat amintiri. Iar de acest spațiu se leagă și tributurile muzicale pe care le realizăm, în onoarea unor artiști dispăruți dintre noi (din se­zo­nul acesta, melodiile-tribut sunt cân­tate doar de Adrian Enache).

Doi pe un balansoar

- Solistul Adrian Enache îți este soț. E ușor sau greu să-i fii șefă la "Du­elul pianelor"? Mai ies și scân­tei artistice uneori?

- Nu, nu, la noi, și acasă, și la mun­că, nu există un șef. Am re­ușit - slavă Domnului! - să în­vățăm să co­municăm unul cu ce­lălalt, ceea ce e extrem de im­por­tant, atât pentru viața pro­fe­sională, cât și pentru aceea de familie. Între noi nu există vreo con­curență. Fiecare lasă de la el atunci când simte că e cazul - o înțelepciune pe care am acumulat-o în ani. Nu puțini! Ba, Adri­an a ajuns să se și dis­treze: dacă vreodată se aprinde mai tare pe o idee și ridică puțin tonul - nu neapărat către mine, ci așa, în general, susținându-și punctul de ve­de­re -, eu plec din încăperea respectivă. Așa că începe să râdă și strigă după mine: "Iar ai plecat și nu mai am cui să-i spun ce-am de zis?!" În felul ăsta, orice mic posibil conflict se stinge automat. Acum, sigur, n-aș ști să-ți spun cum ar fi stat lu­cru­rile în urmă cu niște ani de zile, dacă ne-am fi aflat în posturile profe­sionale de acum. În anii care au trecut, și eu, și el, am crescut și profesional, și din punctul de ve­dere al gradului de înțelepciune, și unul cu ce­lălalt, așa că acum totul merge strună. Eu sunt foar­te mândră de ceea ce face Adrian, îi apre­ciez foarte mult munca, iar el, la rândul lui, îmi spune că e foar­te mândru de munca mea. Ceea ce contează foar­te mult, dincolo de faptul că am dez­voltat o iu­bire rezistentă în timp. Până la urmă, eu cred că va­loarea unei relații e arătată de rezistența ei în timp!

- Nu în ultimul rând, Iuliana, ești și șefa de­le­gației României la Eurovision.

- Trei ani la rând, eu am condus echipele de pro­ducție la Eurovision, deci la finalele din Cra­io­va, din Baia Mare și din București, iar anul acesta sunt șefa de­legației și voi merge cu melo­dia Ro­mâniei la Lisabona. Ce a fost foarte interesant anul acesta - și-i felicit pe co­legii mei! - a fost ideea ce­lor cinci semi­fi­nale, în cinci orașe diferite, realizate de cinci echipe TVR di­ferite, care și-au pus fie­care amprenta asupra pro­ducției. În plus, locațiile alese au fost specta­cu­loase, cul­minând cu spectacolul din interiorul sa­linei Turda.

- Ce așteptări ai, legat de participarea noastră la Eurovision în anul ăsta?

- Din perspectiva mea, a omului de televiziune, cred că e foarte important ca oamenii din echipa de creație din Lisabona să reu­șească să pună în scenă, cât mai aproape de adevăr, ceea ce a gândit și își dorește echipa de creație din România, în frunte cu regizorul Petre Năstase. Mie, și anul aces­ta, parti­ci­parea noastră mi se pare o mare și fru­moa­să pro­vo­care, care oferă oportunitatea ca, vreme de două săptămâni, în Por­tu­galia și în prezența dele­gațiilor din celelalte 43 de țări, să se vorbească, în mod po­zitiv, despre România, iar în al doilea rând, să fie făcută vizibilă Televiziunea Română. Și nu în ul­ti­mul rând, firește, e o opor­tunitate care-i pune în lu­mină și pe artiștii noștri, trupa "The Humans", pentru care - ca pentru orice ar­tist - participa­rea la Euro­vi­sion este o iz­bân­dă. În conclu­zie, ca și în anii precedenți, eu, una, plec la drum cu mari spe­ran­țe.

Duminica, într-o sală de teatru

- La interviul nostru tre­cut, mi-ai vorbit despre pa­siu­nea ta pentru teatru, o lume cu care voiai să îl ade­menești pe fiul tău, David. Nu te mai ba­te gândul unei reci­dive ac­to­ricești, căci ai jucat într-o piesă de teatru?

- "Patru pe o canapea plus valetul", spec­tacolul de la Tea­trul Incomod, a fost o expe­rien­ță extraordinară, care mi-a dat prilejul să joc ală­turi de Iurie Darie - Dumnezeu să-l odih­neas­că! -, de Anca Pandrea, Victor Yila și Can­did Stoi­ca. Am fost extrem de surprinsă când, într-o zi, am primit un te­lefon și Iurie Darie m-a în­trebat - așa, ho­doronc-tronc! - dacă n-aș vrea să joc în piesa asta. Ei, cum să nu vreau?! (râde) Și aș mai vrea și azi să mai joc teatru, mi-ar plăcea tare mult, doar că - uite! - de atunci nu s-au mai legat lucru­rile în sen­sul ăsta. Continui, așadar, să-mi hrănesc pa­siu­nea pentru teatru în calitate de spectator și mă bucur tare mult că, așa cum ai amintit, l-am introdus în lumea asta și pe David, pe băiatul meu. De când avea doi ani, am început să-l duc la teatru, duminică de du­mi­nică: mai întâi, la Teatrul Țăndărică, apoi la Teatrul Ion Creangă, iar acum, de ceva vreme, am trecut la teatrul de adulți (am început cu come­dii, ca să fac tranziția mai ușoară). Vreau să ne păs­trăm acest obicei frumos, al duminicilor petrecute într-o sală de teatru, pentru că e ceva care sigur îl ajută, pe lângă faptul că-i și place.

- Ce fel de adolescent a devenit, între timp, David?

- Nu cred că a intrat încă în perioada aceea di­ficilă, despre care am început să citesc, ca să pot să-i fac față. Deocamdată văd că e foarte res­pon­sabil, în ceea ce pri­vește școala, e foarte sociabil, are mulți prieteni, fete și băieți, puști pe care-i place să-i adune și cu care-i place să stea împre­u­nă... E înconjurat cu multă iubire, atât din partea prietenilor, cât și - evident! - din par­tea noastră, a pă­rinților, care ne stră­duim să fim cât mai aproape de el. Eu cred că, mai ales pen­tru un copil din a­ceastă generație, cel mai important es­te să-l înțelegi și să-l iu­bești. Să-l iubești așa cum este el, chiar da­că, de pildă, uneori stă prea mult pe te­lefon. (râde) Slavă Domnului! - de com­pu­ter nu e atât de preo­cupat, în schimb e absorbit de telefon. Dar am remarcat că, de la o vreme, a în­ceput să realizeze el în­suși că, și la capi­tolul ăsta, trebuie să ai o anume măsură. Iar când vede că mă uit la el, pune imediat telefonul deoparte și-mi spu­ne "Scuză-mă, ma­mă!". Sunt bucuroasă că David are și alte preo­cupări: de vreun an de zile, e fascinat de televiziune. În fiecare sâmbătă, merge la "Școala de Televiziune Junior STV Productions", unde joacă teatru, face ore de dicție, de prompter, de reportaj, de tehnica in­ter­viului... Ba, de puțin timp, copiii de acolo rea­li­zea­ză, pentru "Prima TV", și o emisiune de știri, pre­zentată tot de ei, astfel că David a început să apară și la televizor. Prilej numai bun pentru ca bunicii să se mândrească și mai mult cu nepotul! (râde) Ideea e că-i place mult lumea asta, a televi­ziunii, iar eu nu pot decât să mă bucur.

Cu ochii pe telefon

- David îți reproșează vreodată că muncești poate prea mult?

- Da, îmi reproșează că nu stau destul cu el, deși eu consider că, datorită profesiei mele, cu un pro­gram mai flexibil, am posibilitatea să stau cu el mult mai mult decât pot să stea alți părinți cu copiii lor. Adesea, reușesc să stau cu el mult timp și în week-end-uri, și în cursul săptămânii. Îl mai îm­bu­nez, lăsându-l să vină uneori la filmările mele. De pildă, când se filmează "Duelul pianelor", se stă până târ­ziu, în noapte, și-atunci, după școală, vine și el la te­leviziune, stă în platou, ne urmărește, ba chiar face comentarii și ne dă sfaturi, pentru că-i vin idei de regie. (râde)

- Cu alte cuvinte, ești suficient de prezentă în viața copilului tău? Nu exagerezi cu profesia?

- Nu cred și oricum, făcând din pasiune tot ce fac, simt că nimic din ceea ce ține de profesie nu e "prea mult". Doar când îi văd pe unii colegi că, după ora 18, își închid telefonul de serviciu, îmi dau seama că eu, care nu fac asta, poate mă de­dic prea mult. La mine se în­tâm­plă că și serile, și în week-end-uri, con­tinui să rezolv, de aca­să, pro­­ble­me legate de ser­vi­­ciu. Nu știu cum e mai bine, ca mine sau ca ei, dar, sincer, sunt in­ca­pa­bilă să tai vreo­dată definitiv această le­gă­tură cu profesia. Ui­te, și-n iarna asta, ca-n fie­care iarnă, am mers cu David, o săp­tămână, la schi. Atât doar că eu, în primele două ore pe pârtie, stă­team tot pe te­lefon, rezol­vând pro­ble­me de la serviciu.

- Iuliana, ca om de televiziune, ești inte­grată obligatoriu în actualitate, în social. Cum percepi lumea în care trăiești?

- Sunt dezamăgită de societatea prezen­tu­lui, dar, în optimismul meu de neclintit, îmi spun că nu am ce să fac, că nu trebuie să mă amărăsc. Sunt foarte multe lucruri care nu-mi con­vin, dar încerc să trec peste ele, să merg mai departe și să privesc mereu spre viitor cu speranță. Să pri­vești în trecut și să te lamentezi pe principiul "ce-ar fi fost dacă" mi se pare cea mai distructivă stra­te­gie de viață.

Foto: TVR 2