Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Mark Twain, "Capitole din auto­bio­grafia mea", traducere de Sorin Mo­i­sescu, Editura Herald (tel. 021/319.40.60), 398 p.

Nu știu dacă pentru copiii și adolescenții de azi Mark Twain (1835-1910) mai figurează printre autorii îndrăgiți, așa cum era în secolul tre­cut, mai ales în țările Europei de Est (unde se tradusese cu voie de la Moscova, scriitorul ame­rican fiind considerat un critic al capi­ta­lis­mului). La noi, începând de pe la mijlocul ani­lor '50, mai multe generații s-au distrat de mi­nune cu "Aventurile lui Tom Sawyer", "Aven­turile lui Huckleberry Finn", "Prinț și cerșetor", "Un yankeu la curtea regelui Arthur" - cărți cu totul diferite de "lecturile obligatorii" reco­mandate la școală. Fiindcă disciplina de partid, lupta de clasă nu îngăduiau râsul, îi iubeam cu atât mai mult pe cei care, sfidând rigorile vre­mii, ne eliberau de ele prin umor, și acestor iu­biri li­te­rare speciale - Caragiale, Mark Twain, Hasek, Ilf și Petrov - le-am rămas fideli pe via­ță. De aceea cred că volumul pe care vi-l re­co­mand azi are pentru mulți dintre noi un interes deosebit. La 108 ani de la moarte, puteți auzi vocea scriitorului povestindu-și fragmente de viață. Spun "vocea", fiindcă mare parte din ca­pitole au fost dictate, nu scrise, în ultimii lui ani, în ve­derea unui volum autobiografic postum (totuși, unele au fost publicate în 1906 și 1907 în "North American Review"). Veți afla din re­memorările lui că marele umorist, în ciuda no­to­rietății imense de care s-a bucurat încă din tim­pul vieții, n-a avut o e­xis­tență fericită. Sep­tua­­genarul Samuel Lang­horne Clemens, pe nu­me­le lui adevărat, tre­cuse prin perioade grele și tragedii, ajunsese un sceptic năruit interior de dolii și își pierduse încrederea în specia uma­nă. De aceea pre­feră să evoce cu precă­dere amintiri din copi­lărie și prima tinerețe, experiențele și bucuriile lui de băiat hoinar, tră­ind în lumea reală și mi­tică în același timp a unei mici localități, Hannibal, de pe malul râului Mississippi. Ne spune el însuși că aceste experiențe au fost cristalizate în aventurile lui Tom și Huck, că toate personajele au avut mo­dele în realitate. Rămas orfan de tată, micul Cle­mens a părăsit școala la 12 ani pentru a munci într-o tipografie, apoi ca pilot de nave pe râu, ca pros­pector de mine de argint, ca jurnalist auto­didact, ca autor de monologuri comice pe care le spunea cu succes pe scenă (un fel de stand-up commedy), în turnee prin toată America. Abia la 30 de ani cunoaște consacrarea națională ca reporter, trimis de ziare californiene în Europa și Orient. Prima lui carte, "Ageamiii în străi­nă­tate" (1869) e un best-seller care îl scoate din să­­răcie, ca și căsătoria din 1870 cu fiica unui in­dus­triaș, Olivia Langdon, cu care are patru copii: un băiat, mort de mic, și trei fete, dintre care cea mare, Susan, favorita lui, se stinge la 24 de ani de meningită. Tragedie ce a determinat pa­ralizia și apoi moartea soției. În memoriile sale, Cle­mens inserează fragmente din biografia pe care Susi o alcătuia pe viu, de la 14 ani, ta­tă­lui deja celebru, pa­saje comentate de el la apusul vieții cu o nos­tal­gie atenuată de umor. Dacă în opera lui Mark Twain coexistă - cum s-a spus - visul și coș­ma­rul american, alternanța de sărăcie și prospe­ri­tate, de hedonism și dezastru, înțe­le­gem acum că ele provin din chiar ceea ce i-a fost dat să tră­iască. Plus, cum însuși spune, "o can­titate de na­tură umană în stare pură". Autobio­gra­fia aceas­ta te face să-l reconsideri pe scrii­to­rul intrat în le­gen­dă ca un practician al "terapiei sociale prin râs".