- Cei care protestează împotriva jihadului declarat de PSD, ALDE și UDMR justiției și anticorupției, adică electoratul lui Klaus Iohannis, sunt perfect îndreptățiți să-i ceară președintelui o implicare mai fermă în această bătălie, pentru că de aceea l-au votat în 2014. În loc să livreze "România lucrului bine făcut", președintele s-a lăsat însă sedus de un calcul politic stupid, potrivit căruia ar fi în avantajul său să lase PSD și ALDE să se compromită definitiv, înainte de alegerile din 2019, pentru că astfel ar câștiga al doilea mandat prezidențial fără efort. Astfel de calcule meschine le repugnă însă alegătorilor lui Klaus Iohannis, care s-au simțit trădați atunci când alesul lor, fără măcar să clipească, a numit-o premier pe catastrofala Viorica Dăncilă, cum au fost dezamăgiți și de pasivitatea sa din ultimele luni, care a contrastat dureros cu implicarea de la începutul anului 2017. Mai educați și mai informați decât alegătorii lui Liviu Dragnea, alegătorii domnului Iohannis nu-i cer să depășească limitele Constituției, ci să se folosească de dreptul său constituțional de a se exprima asupra problemelor majore ale țării și de a se constitui ca punct de reper al luptei pentru o Românie cu adevărat europeană. Mai concret, să devină acel lider de care au nevoie acum societatea civilă și opoziția politică. Refuzul de a o revoca pe doamna Kövesi ar fi un pas în această direcție, pe care se pare că președintele este pregătit să-l facă, mai ales după ce secția de procurori a CSM a respins în unanimitate solicitarea ministrului justiției. De altfel, la bilanțul DNA, Klaus Iohannis a felicitat instituția pentru activitatea din 2017 și a criticat asaltul penalilor asupra justiției. Dar lupta cu penalii nu va înceta, pentru că nici ei nu vor renunța la proiectul lor de aservire politică a justiției. Putem doar spera ca la alegerile din 2020, coaliția toxică PSD-ALDE-UDMR să fie înlocuită de o forță politică atașată valorilor statului de drept și democrației reale. Dacă vrea să fie reales, domnul Iohannis va trebui să conducă vizibil eforturile de constituire și consolidare a unei asemenea forțe. Orice altă poziție din partea sa ar fi o garanție a eșecului.
- Peste 50 de localități din Basarabia au cerut, prin primarii lor, unirea cu România. O manifestare unionistă neașteptată și impresionantă. Cu ce folos?
- Deocamdată cu niciun folos, de vreme ce reacția României, atât la nivelul autorităților, cât și la nivelul populației, este extrem de palidă. Nu ne mirăm că frații noștri de peste Prut s-au săturat să fie conduși de mafioții afiliați diferitelor facțiuni politice de la Moscova. Ne mirăm însă că gestul celor care s-au expus unor riscuri considerabile, afirmându-și crezul unionist, nu a fost primit cu mai mult entuziasm de societatea civilă și de presa din România. Aflată în vizită la Chișinău, premierul Dăncilă și-a exprimat speranța că va exista și "o vibrație" din Republica Moldova în anul Centenarului Marii Uniri. Mai mult decât de o vibrație, este nevoie de recunoașterea faptului istoric că, în 1918, România Mare nu a însemnat doar unirea Principatelor cu Transilvania, ci și cu teritoriile ocupate de Rusia prin tertipuri politice. Din păcate, momentul reunificării a fost ratat în 1991, când Republica Moldova a optat pentru o iluzorie statalitate, adică elitele ei politice, formate în era sovietică, au preferat să constituie o mică feudă politică dependentă economic de Rusia și ușor de exploatat de mafioții din fostul spațiu sovietic. Desigur, ecuația politică moldovenească este complicată de interesul Kremlinului față de această zonă a fostului imperiu sovietic, aflată la granița cu NATO și UE. Nu ne putem imagina că Vladimir Putin ar permite reunificarea Republicii Moldova cu România, fără să invoce încălcarea unor "drepturi" ale rusofonilor, adică argumentele la care recurge de obicei pentru a justifica o invazie a teritoriilor considerate strategice de către Kremlin. Cu atât mai curajos apare deci gestul primarilor care cer "unirea cu țara". Dacă nu le putem răspunde deocamdată așa cum s-ar cuveni, măcar să le arătăm recunoștința și aprecierea noastră. Dar mai sunt românii capabili de românism? Aceasta este întrebarea.