PASCAL BRUCKNER - "Am o mare capacitate de a rămâne îndrăgostit de viață"

E filosof, eseist, romancier, dar mai ales un vorbitor cu șarm, neobosit în fran­che­țea cu care denunță ipocriziile din viața conjugală și me­dio­critatea din societatea de azi. "Noua dezordine amoroasă", eseul scris ală­turi de Alain Fienkiel­kraut, devenit best-seller mon­dial, l-a făcut celebru și în România. În așteptarea lansării noului său volum de dramaturgie, "Ce dorește domnul?", publicat de Editura Trei, l-am con­vins să ne acorde un interviu în exclusivitate. De vorbă despre dra­goste și alți demoni, cu un pa­sio­nat al ideilor, care pune propria libertate îna­intea dorinței de-a apar­ține vre­unui trib și care-și oferă întot­deauna luxul de a regândi viața cu capul lui.

"Când ne revoltăm împotriva părinților, sfârșim prin a le semăna"

- Cineva care încearcă atât de asiduu să ex­plice resorturile și me­canismele iubirii e cineva care pare că o caută inconștient. Ați fost un co­pil iubit?

- Oh, da, am fost singur la părinți și deci ex­trem de iubit, mai ales de ma­ma. Când eram doar cu ea, aca­să, trăiam într-o fuziune totală. Cred că am dormit cu mama până la zece ani, de fiecare dată când tata era plecat din oraș. Tata avea și amante în vremea aceea, probabil nu-i făcea nicio plăcere s-o revadă pe mama, era extrem de violent și rău cu ea. Ajunsesem să îl detest. Pe a­tunci, în Franța, bătăile erau la ordinea zilei în familii, și ve­ri­șorii mei o încasau destul de des. Însă el întrecea orice măsu­ră. Nici nu intra bine în casă, și începea să împartă în stânga și-n dreapta palme, care uneori se transformau în adevărate bătăi. Era odios. Într-o zi, m-am așe­zat în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu ca tata să dispară. Voiam să mă răzbun și n-aveam niciun dubiu că Dumnezeu îmi va ține partea. De altfel, îi lăsasem lui po­sibilitatea să aleagă în ce fel să se întâmple, totul era să rămân singur cu mama, pe care o iubeam enorm. Chestiune de alt­fel foarte psihanalizabilă, eram în plin complex oedipian. (râde)

- Se pare că Dumnezeu nu v-a auzit rugă­ciunile sau, în orice caz, dacă le-a auzit, nu le-a dat curs.

- Lucrurile s-au așezat, totuși, în favoarea mea, fiindcă încă de la un an și jumătate am fost diagnosticat cu tuberculoză și, în mod paradoxal, boala asta a fost pentru mine o șansă. Mi-a per­mis să cresc și fără părinți. Tata a avut destul de devreme ideea să mă ducă să mă tratez în­tr-un sanatoriu pentru copii, din ves­tul Aus­tri­ei, undeva în munți, într-un sat, un­de în 1945, după căderea Reichului, se as­cun­sese de trupele aliate care îl căutau pentru tră­dare.

- Dar ce făcuse, de fapt?

- Lucrase la Viena pentru Siemens, una dintre com­paniile care au susținut puternic regimul nazist. Siemens avea uzine lângă lagărele de la Ravensbrück și de la Dachau, unde angaja prizonieri politici evrei care lucrau pentru Reich și care în orice clipă puteau fi condamnați la moarte. El însuși fusese de câteva ori în aceste lagăre. Îi simpatiza pe naziști și era un antisemit nu doar oca­zional, ci permanent, compulsiv aș putea spune. I-a urât pe evrei, de la micul dejun până la cină, în fiecare zi a anului, până în ultima zi a vieții lui.

"Du bist ein Jude"

- Asta, în timp ce în lumea literară euro­pea­nă, foarte multe voci se întreabă dacă nu sunteți chiar dumneavoastră evreu.

- Da, pentru că purtăm acest nume german, dar care poate fi și evreiesc. Tata era însă protes­tant, mama catolică, m-am năs­cut într-o familie franco-germană, de fapt. Eu în­sumi sunt botezat catolic și mi-am făcut studiile la Pères Jesuites. Însă atât m-a hărțuit tata cu an­tisemitismul lui, încât ajunsesem să cred că evreii trebuie să fie un popor extraordinar, da­că îi detestă în halul ăsta. De aici interesul meu pentru lumea is­raelită, care a făcut ca foar­te multă lume să creadă că sunt evreu. Întâmplarea face și că am un copil cu o femeie evreică, ceea ce l-a îmbol­năvit de nervi pe tata, dar nu l-a împiedicat, totuși, să-și iu­bească nepoata. Și azi mi se reamintește cons­tant că sunt evreu. Dacă le zic oamenilor că nu, nu sunt, mi se spune: "E în regulă, înțe­le­gem că vreți să vă ascundeți și res­pec­tăm decizia dum­neavoastră".

- Pentru tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost o tortură.

- Când aveam opt ani, acolo, în Austria, la sanatoriul respectiv, un nene îmbrăcat în pantaloni scurți, de piele, cu bretele mi-a zis la toaletă, în timp ce mă spălam pe mâini, "Du bist ein Jude", "Ești evreu". Lucru pe care l-am adus la cu­noș­tință tatălui meu, care a turbat pe loc. S-a ridicat plin de furie, s-a dus direct la individ și i-a ținut o lecție de teorie rasială: "Uitați-vă bine la el, cum să semene cu un evreu?".

- Acum trei ani, ați publicat o carte despre relația tumultuoasă pe care ați avut-o cu tatăl dvs. V-a eliberat scrisul? A reușit să vindece ceva?

- Mi-a luat ani să învăț să-l iubesc pe tata. Dar scrisul m-a ajutat să-l iert și să păstrez doar amintirile plăcute. E trist că iertarea asta a venit atât de târziu, însă dacă aș fi scris cât timp părinții mei ar fi fost încă în viață, ar fi fost dureros pentru amândoi.

- Aveți destulă distanță acum ca să vedeți lu­crurile limpede. Ați regăsit ceva din perso­na­litatea tatălui în cel care sunteți azi?

- Cred că, întotdeauna, atunci când ne revol­tăm împotriva părinților, sfârșim prin a le se­mă­na. Am moștenit mai multe decât aș fi vrut. Toate părțile rele: agresivitatea, crizele, furia. Dar și câteva lucruri bune: hărnicia și curiozitatea asta orientată în toate direcțiile. Cred însă că, în ciuda violențelor de care a dat dovadă în prezența mea, am fost și rămân un copil răsfățat.

- De ce spuneți asta?

- Pentru că, de fapt, nu creștem niciodată, doar îmbătrânim. Iar eu m-am regăsit mereu în postura celui obișnuit să primească foarte mult de la viață. Sunt oameni care m-au gratificat cu foarte multă dragoste și fericire.

- Erați totuși un copil bolnav, cu un tată brutal și autoritar...

- Nu, nu, știu că pare de necrezut, dar mi-am trăit boala ca pe un moment foarte agre­abil. Între altele, și pentru că n-am murit. Am supraviețuit. (râde) Păstrez amintiri plăcute și din satul ace­la din Austria, unde e­rau furtuni uriașe de ză­padă, și din Elveția, un­de am fost mai târziu și unde m-am plimbat foarte mult prin munți. Boala m-a salvat, de fapt, de toată atmosfera de acasă. Mai târziu, am prins și gustul pen­tru lectură, gustul pen­tru studiu și am des­co­perit scrisul. Fără astea ultimele aș fi fost cu sigu­ranță nefericit. Așa, am fost obligat să gă­sesc resurse în mi­ne însumi, să-mi clă­desc o fortăreață interioară din cărți, din ceea ce scriam și, evident, din dra­goste. Fiindcă ado­les­cența a adus cu ea și întâlnirile fabu­loa­se cu partenerele mele, care m-au smuls, efectiv, din nevroza familială.

"Suntem nefericiți că nu suntem fericiți"

- Dragostea pare să-și fi pus puternic am­prenta în ceea ce ați scris. În România, cel pu­țin, sunteți cunoscut ca filosoful care o repune permanent în discuție.

- Interesul meu pentru dragoste a început când încercam să reflectez asupra revoluției mo­ra­vurilor din anii '60, care pretindea că a terminat cu jocul de teatru al pasiunii, eliberând dorința și sexualitatea de alte constrângeri morale. Dra­gos­tea, spuneau ei, e doar o iluzie, sub romanticul Je t'aime! se ascunde de fapt un Te doresc! ne­măr­turisit. Am simțit însă nevoia să repun în dis­cuție această nouă dogmă sexuală. Asta am în­cercat să fac în Noua dezordine amoroasă, să rea­bi­litez sentimentul decăzut. Pentru că nu e vorba doar de dorință. Pentru că nici dorința, nici sexua­li­tatea nu pot ține un cuplu împreună. Dacă vrei să durezi în dragoste, ai nevoie de mai mult de­cât simplul apetit al simțurilor. Ai nevoie de amiciție, de afinitate, de gusturi împărtășite, iar lu­crurile astea n-au nimic a face cu pulsiunile sexuale.

- Există însă o "dictatură a fericirii", cum o numiți în cărțile dumneavoastră, o presiune a societății de azi, de a căuta neîncetat dragostea perfectă, pentru a fi cu adevărat împliniți.

- Presiunea aceasta, într-un final, ucide dra­gostea, pentru că nu suntem niciodată satisfăcuți, niciodată mulțumiți, suntem mereu în căutarea a ceva mai bun, mai intens. Epoca noastră e o com­binație de două moșteniri, cea libertinară și cea creștină. Avem pe de-o parte moștenirea creștină, care pune iubirea mai presus de orice, care cântă dragostea, întocmai ca trubadurii de altădată, care exaltează fuziunea cu divinul, de aici și încerca­rea unora de a seculariza această trăire. Pe de altă parte, avem drepturile câștigate de revo­luția se­xuală. Vrem sexualitate, dar o sexualitate pe care să o trăim paroxistic, vrem să reconciliem carnea și sufletul. Iar acest ideal e prea ridicat, foarte greu de purtat și imposibil de realizat. Re­versul medaliei e că ne persecutăm zilnic în nu­mele unei împliniri cu orice preț și ajungem să fim nefericiți că nu suntem fericiți.

- Drept pentru care o luăm din nou de la capăt. Oare divorțul nu e de fapt simptomul neo­bositei căutări a pasiunii de la început?

- Uneori da! Una dintre trăsăturile principale ale cuplurilor din ultimele decenii e neputința lor de a face față plictisului și scăderii în intensitate a dragostei. Când pasiunea începe să se stingă, credem că dragostea s-a stins și ea, ceea ce e fals. Avem așteptări atât de mari de la viața amoroasă, că nu putem suporta că ea sfârșește în cotidian. Nu ne rămâne decât să alegem între paroxism, dar fără persoană, și persoana în cauză, dar fără pa­roxism. La urma urmei, în acel amour fou al lui Breton e mai multă nebunie decât dragoste, e iu­birea iubirii, în afara persoanei. Să iubești o per­soană înseamnă să trăiești cu ea și în cotidian, și în afara intensității și în momentele de scădere a dorinței. Asta e dragostea adevărată.

- Vorbiți, într-un fel, în cheie creștină. Nu m-aș fi așteptat la asta, recunosc.

- Dar eu sunt creștin, am fost educat la iezuiți, când aveam 13 ani chiar m-a bătut gândul să intru la seminarul catolic ca să devin preot. Cred că aș fi fost un bun predicator, deși nu mă chinuie deloc întrebarea dacă Dumnezeu există. Religia e ceva prea frumos ca să fie adevărat.

- Credeți că ființa umană e făcută pentru a trăi în plină luciditate? Când vă citesc, mă lo­vesc de vocea celui care vrea parcă să spulbere toate iluziile.

- Nu, nu, nu vreau să le spulber, vreau doar să le analizez. Să le decortichez. Am nevoie și de minciuni dezirabile, de sti­mulente pentru a continua să tră­iesc. Suprimarea ilu­ziilor nu înseamnă lucidi­tate, ci amărăciune și re­sen­timent. Ar fi minunat da­că am pu­tea păstra în același timp o anumită doză de luciditate în ce pri­vește propria per­soană, dar și sentimentul că viața e un cadou, un ceva dat pe care nu trebuie să-l degradăm. Eu, de pildă, am o mare ca­pa­citate de a mă entu­zias­ma, de a rămâne în­dră­gos­tit de viață. Sunt o ființă pa­sională. Pentru mine, fe­ricirea e în pasiu­nile mele: scris, iubiri, călă­torii.

- Încerc să-mi ima­ginez un Pascal Bruckner îndrăgostit. E la fel de sarcastic ca în ceea ce scrie?

- Când iubesc, nu-i foarte ușor de trăit cu mine, pentru că sunt destul de extrem. Excesiv de tandru, cu copiii sau cu partenera mea, dar pot fi și șantajist și răutăcios. Suntem și meschini când iubim, nu doar afectuoși. Pentru că nu suntem niciodată lucizi.

- Dar când suferă din dra­gos­te?

- Atunci e vulnerabil, nefericit, nervos, pierdut. Sunt ca toată lu­mea. Scriitorul din mine se hră­neș­te din suferințele și îndră­gos­tirile mele. Dar el e un altul, mai rezervat.

"N-aș putea trăi fără scris"

- Fie că e vorba de religie, po­litică sau dragoste, simt în tot ceea ce scrieți nevoia imperioasă de a înțelege lumea în care trăim.

- Când scriu, sunt ca un cerce­tător care descifrează un ma­nus­cris într-o limbă pe care nu o știe prea bine. Oricât am încerca să în­­țe­legem timpul prezent cu unel­tele de care dis­punem, suntem pe un drum nesigur. Avem im­pre­sia că înțe­le­gem, dar de fapt nu înțelegem nimic. Inteligența noastră e bruiată de înseși faptele pe care le trăim. Cred că cea mai bună metaforă a ra­­portului nostru cu lu­mea e clarobscurul. Avem niște lu­mi­nă, dar această lumină izvorăște din tenebre foarte adânci.

- Ce înseamnă scrisul pentru dum­nea­­voas­tră, Pascal Bruckner?

- E pasiunea vieții mele, fără de care nu aș pu­tea trăi. Cândva, demult, mi-am dorit să fac mu­zică. Îmi plăcea la ne­bu­nie muzica, am și studiat pianul, încă mai cânt din când în când. Să fi avut o carieră de muzician ar fi însemnat pentru mine ce­va extraordinar. Din ne­fe­ri­cire, n-am urmat-o, pen­tru că nu eram destul de bun. Sunt un muzician ra­tat, un matematician re­fu­lat, mi-a mai rămas doar scrisul, care cu tim­pul s-a confun­dat cu propria mea viață.

- Se spune despre scri­­itori că sunt ființe so­li­tare.

- Absolut adevărat, scri­sul și cititul sunt lu­cruri care se fac de unul singur, acasă, cu ușa în­chisă.

- Cum scrieți? Aveți tabieturi?

- Am o groază de obsesii. Sunt destul de ma­niac. Trebuie să fie toate lucrurile în ordine, cred că în fiecare zi fac curat pe birou. Apoi fac mur­dărie și o iau de la capăt, să mă liniștesc. Trebuie neapărat să-mi pun muzică. Dacă nu reușesc să scriu nimic dimineața, ră­mân cu sentimentul că am ratat ziua, că n-o să pot s-o fac nici mai târziu. Pentru mine, scrisul e de­pen­dență și asceză în ace­lași timp. E o disci­pli­nă de viață. Dacă nu am a­ceas­tă disciplină știu că risc să ratez o carte. Până la urmă, ceea ce îi dis­tin­ge pe scriitori între ei nu e doar talentul sau ideile, ci și munca. Cine muncește mai mult iese din rând.

"Bucuria de a exista mie îmi e de ajuns"

- V-a salvat scrisul, până la urmă?

- Da, m-a salvat, într-un fel. Dar eu nu caut salvarea. Și nici nu mă întreb care e sensul vieții. De ce ar trebui ca viața să aibă neapărat un sens? De ce ar trebui să ne vitriolăm existența, în­cer­când să atingem un scop cu orice preț? Viața e năvalnică, aduce cu ea atâta dorință, poftă, pa­siune! Bucuria asta de a exista mie îmi e de ajuns. Singura grijă pe care o am e să continui să scriu și să am cititori care mă susțin. Am început să scriu pentru a fi iubit, pentru a-mi răscumpăra păcatul de a exista. Știu că e o formu­lare ușor co­che­tă, dar e cât se poate de adevărat.

- Purtați același nume cu al filosofului Blaise Pascal, care a făcut celebrul pariu pe existența lui Dumnezeu. Dvs. pe ce ați pariat în viața asta?

- Când suntem tineri, nu pariem pe nimic, vrem doar să ne salvăm pielea, într-o lume pe care nu o înțelegem prea bine, plină de oameni care ne sunt adesea rivali sau care încearcă să ne strivească. În Taxi Driver, filmul lui Scorsese, am găsit la un moment dat o frază care suna așa: "În fiecare oraș, pe fiecare stradă, există un ne­cu­nos­cut care visează să devină cineva. E un om sin­gur, abandonat de toți, care încearcă cu disperare să le dovedească celorlalți că există." Mi se pare magnifică.

- A fost și pariul dumneavoastră?

- Multă vreme n-am pariat pe nimic. Azi e di­ferit. Încerc să dovedesc nu că exist, ci că persist. Că n-am murit, că sunt încă viu, că mai am ceva interesant de spus, că nu ies încă la pensie de la treaba asta pe care o numim viață.

Foto: MEDIAFAX (3), AGERPRES (2), GULIVER /GETTY