Există probabil și o genă literară de vreme ce în unele familii apar "dinastii" de scriitori. Bunica pe linie paternă a Cristinei Struțeanu e fiica lui Ioan Slavici, bunicul, Scarlat Struțeanu, a fost estetician, critic și istoric literar, un unchi, Alexandru Struțeanu - scriitor și scenarist, iar doi dintre fiii ei, Filip Florian și Matei Florian, sunt prozatori consacrați. Până la senectute, mama "băiuțeilor", copleșită de obligații și "hăbăucă" din fire (cum recunoaște), n-a avut timp, nici chef să scrie literatură. A debutat în volum abia anul trecut, cu o carte ilustrată, "Cai verzi", subintitulată "povești firoscoase pentru copilul din fiecare, mic sau mare". Mi s-a părut - și i-am spus-o, că, decât în "povești firoscoase", și-ar putea valorifica înclinația reală de povestitor scriind despre oamenii speciali pe care doar ea îi poate resuscita din memorie, despre timpuri și întâmplări trăite. Asta a și făcut în cartea pe care vi-o recomand acum: zburdă în amonte și în aval prin matca propriului destin nonconformist, cu meandre formate de o veșnică dorință de evadare din comun. Memorialistica Cristinei Struțeanu e originală și ca subiecte și ca scriitură, fiindcă te face să intri în intimitatea unei persoane năstrușnice, "o figură", căreia i-a fost dat să trăiască din copilărie și până la 45 de ani într-un regim politic ostil libertății de spirit ce o caracterizează, dar care nu s-a lăsat domesticită. Vioiciunea, neastâmpărul cu care trece de la un episod la altul al existenței sale se reflectă în propoziții scurte, eliptice, cu ceva din respirația sacadată a alergătorului sau a alpinistului în urcuș, care trage cu ochiul în urmă, la drumul parcurs, socotind și cât mai e până la capăt. Deși încearcă prin scris să se distanțeze autoironic de ea însăși, cea lăsată în urmă, se simte că se place în diversele ipostaze, de fetiță impulsivă, de adolescentă lacomă de viață, de tânără ce nu-și poate stăpâni stările emoționale, de femeie matură pe care responsabilitățile nu o pot înghesui în tipare. Nu poți decât să simpatizezi cu puștoaica din anii de sărăcie și teroare '50, care încalcă adesea disciplina școlară, cu tânăra studentă de familie bună care se mărită sfidător la 18 ani cu un electrician din Ferentari, cu absolventa de Filologie care-și schimbă frecvent locul de muncă și își crește singură cei trei băieți, cu iubitoarea de natură sălbatică și munți (o altă pasiune de familie), cu credincioasa în pelerinaje la marii duhovnici în căutare de împăcare sufletească. În această permanentă mișcare, cu suișuri și coborâșuri, există și câteva puncte fixe de ancorare, iar cel mai solid e bunica Fulvia, Maica. O mare doamnă ce suportă cu demnitate persecuțiile regimului comunist față de cei din categoria ei, fiica de scriitor de manual, care a cunoscut toată floarea literaturii din prima jumătate a secolului XX, e gata de orice sacrificiu pentru cei trei băieți ai ei și pentru nepoți. Iubirea pentru această formidabilă bunică de care e mândră și pe care a putut conta la greu naște cele mai frumoase și emoționante secvențe ale cărții. Punând în oglindă cei trei fii ai Maicii și pe tatăl lor, cu cei trei băieți ai ei, plus nepotul, Cristina Struțeanu figurează o clepsidră prin care trece nu nisipul timpului, ci energie afectivă.