IOAN ALEXANDRU RESIGA - Primarul Comunei Vidra, jud. Alba: "Eu așa mă consider. Nici fermier, nici primar, doar țăran"

În urmă cu mai puțin de zece ani, doar cei dor­nici de senzații extreme sau cei cu totul necu­nos­cători ai zonei ar fi îndrăznit să se aventureze, cu bună știință, pe drumul ce leagă orașul Câmpeni de satele de pe Valea Arieșului Mic.

Pe-atunci, de fapt, era impropriu spus că înșiruirea aceea de gropi, le­gate una de alta ca mărgelele pe ață, ar putea purta denumirea de drum. Moții din zonă își limitaseră străbaterea lui la strictul necesar, iar cei care au avut posibilitatea și-au zăvorât casele și s-au mutat în zone mai accesibile. Acum, însă, lucrurile s-au schim­­bat. Apusenii sunt împânziți de drumuri fru­mos asfaltate nu numai pe Valea Arieșului Mic, dar până și multe dintre ulicioarele aparent lipsite de im­portanță se întind cuminți sub covorul de as­falt, făcând să pălească de invidie drumuri prin­ci­pale din interiorul unor orașe sau municipii din țară. Și, dacă drumul e bun, în toate sensurile cuvântului, l-am străbătut și cu plăcere, nu numai cu drag, până în ușa Primăriei Comunei Vidra, din județul Alba.
Ioan Alexandru Resiga (PNL) a fost, din 1996 pâ­nă în 2000, viceprimar, iar din 2004 este primar în Vidra. Despre împlinirile și problemele cu care se confruntă comuna în fruntea căreia a fost ales, dom­nia-sa vorbește simplu, fără patimă, doar cu o ușoară revoltă în glas, firească și-n fața vremurilor, și-n firea unui moț din Vidra nașterii lui Avram Iancu.

Moții, tot mai puțini

- Care credeți că au fost argumentele cu care i-ați convins pe vidreni să vă aleagă, în 2004, apoi să vă realeagă, de fiecare dată, până acum? Ce cântărește mai mult în fața moților de aici?

- Eu sunt născut și crescut în Vidra, aici lo­cu­iesc și acum. Nu știu să vă spun de ce anume m-au ales consătenii mei. Cred că felul de a te comporta cu oamenii, de a vorbi cu ei, de a căuta să faci pe cât mai mult posibil din ceea ce au ei nevoie con­­tează mult, atunci când e vorba să-ți do­rești să te alea­gă într-o astfel de funcție. Cei mai mulți din oa­menii din sat stau pe dealuri, iar lor nu le trebuie de­cât drumuri, să poată cir­cula omenește spre și dinspre casă. Din feri­ci­re, a­ceasta e deja o pro­blemă aproape rezol­vată. Doam­ne, dă-le să­nă­tate și minte bună ce­lor de la București! A­vem depus un proiect de 3 mi­lioane de euro, pentru asfaltarea a 15 km dru­muri. Când am gândit acest proiect, am vizat zonele unde e populație mai nume­roa­să.

- Doar drumurile au fost o problemă în aceste zone?

- Nu. În anii '70-'80, a avut loc o migrație în masă de pe culmi în zone mai joase, și asta din trei motive: lipsa drumurilor, a curentului electric și a apei. Apa e și acum o problemă.

- Care sunt alte probleme cu care se confruntă moții din Vidra?

- Scăderea populației cred că e cea mai tristă dintre toate. Vidra e comuna cu cele mai multe sate din țară, 39. Avem deja șase că­tune în care nu a mai rămas niciun locuitor. Din păcate, ne situăm pe primul loc din Apuseni la scăderea populației.

- Și asta, în ciuda faptului că nu e o comună izolată și nici greu accesibilă. Câmpeni e la doar 20 de minute de mers cu mașina. De ce pleacă ti­nerii?

- Din cauza lipsei locurilor de muncă. Totuși, zona are foarte mult potențial turistic: avem câteva biserici-monument istoric, avem Dealul cu melci, cas­cada Pișoaia, Cheile Văii Morilor și, de ase­menea, tot pe teritoriul comunei se află singurul loc din Munții Apuseni unde crește floarea-de-colț. Și astea sunt doar câteva dintre atracțiile zonei. În ulti­mii ani, s-au construit cinci pensiuni, alte trei sunt în construcție, unele au fost făcute cu fonduri euro­pene.

- Alte probleme?

- Sunt multe, nici nu știu de care să vă spun întâi. Banii, în primul rând. La nivel de comună, agenți economici nu prea avem, doar câteva bu­ticuri. Cea mai mare parte din bani ne vin de la Con­siliul Ju­de­țean Alba, dar nici ei nu au să ne împace pe toți, ca să ne desfășurăm activitatea așa cum am vrea.
Împreună cu comunele Avram Iancu, Sohodol, Bistra, Roșia Montană, am înființat GAL "Drumul Iancului". Prin acest grup ne vin ceva bani de la UE.
O altă problemă cu care ne confruntăm e cea a gunoaielor. La nivel de comună, avem contract sem­nat cu o firmă de salubritate, a cărei mașină vine săp­tămânal. Dar am ajuns să avem probleme cu Curtea de Conturi, pen­­tru că nu reușim nici­cum să recuperăm con­tra­valoarea ridicării gunoiului de la populație.

- S-a întâmplat vreodată să ajungeți în prag de faliment, cum se aude tot mai des, în ultimul timp, că se întâmplă multor primării din țară?

- Nu, că nu ne-am întins mai mult decât ne-a fost plapuma. Asta nu înseamnă că am stat, dar n-am avut probleme să nu ne ajungă banii de salarii sau să angajăm plăți și să nu le putem onora.

Aberații legale

- Țara Moților e renumită pentru tradiția în prelucrarea lemnului. Donițele și ciuberele lu­crate aici au ajuns nu numai vers într-un cântec cele­bru, ci și la mare căutare, în toate colțurile țării. Mai lucrează moții lemnul ca odinioară?

- Acesta e, din pă­cate, un subiect ex­trem de sensibil astăzi, în zonă. Se tot vor­bește de tradiție, dar cred că deja tradiția a ajuns doar o poveste cu "a fost odată...". Până nu demult, marea majoritate a moților din zonă se ocupau cu lem­năritul și creș­terea ani­malelor. Mai sunt meșteri care fac do­nițe, ciubere, ca să ducă mai departe tradiția, dar le rămâne puțin lemn, din cauza legii și nu au ce alege. Mai e Legea 33/1996, cu carnetul de moț: nu-l mai bagă nimeni în seamă, dar legea nu e abrogată.

- Adică?

- Păi, conform acestei legi, "titularilor Carne­tului de moț li se acordă anual, de către primari și ocoalele silvice, câte 10 mc material lemnos pe pi­cior, dar nu mai mult de 15 mc de familie". Dar nici pomeneală să mai putem respecta această lege. Abia de avem să le dăm oamenilor lemne de foc.

- Cum se descurcă, totuși? Iernile sunt aspre pe aici...

- Nu știu, că e primul an în care ne confruntăm cu așa ceva. Ușor n-are cum să fie!

- Oamenii au și pădurile lor? Ce drepturi au?

- Din pădurile lor, au dreptul la 5mc/ha/an, lemn marcat de specialiști. Avem composesoratul, dar păcat e că nu toți din comună sunt membri, sunt doar 100-150 de persoane. Cei de acolo se mai descurcă.

- Dar asta nu înseamnă că, automat, va crește prețul lemnului?

- Sigur că da! Interesul statului e de a nu mai intra omul în pădure, să taie lemne, căci statul nu câștigă nimic așa. Firmele, în schimb, au angajați, plătesc impozite și taxe, iar statul câștigă oricum.

- Și nu va ajunge omul să fure din pădurea lui?

- Până acum doi ani, dacă luai lemn din pădurea ta, fără a fi marcat de specialiști, era contravenție. Acum, de la 5 mc în sus, e infracțiune.

- Ați avut și probleme cu tăieri ilegale?

- Nu, nu am avut niciodată astfel de probleme.

- Cum ați reușit?

- Poliția și Ocolul Silvic și-au făcut datoria, dar, înainte de acestea, e vorba de conștiința oame­nilor. Din cele 2000 de hectare de pădure, 1000 ha le avem în județul Cluj. În 2011, a fost o vijelie ex­traor­dinară, care a distrus 30.000 mc masă lem­noasă numai în pădurea noastră. Atunci am avut să dăm și oamenilor din comună, și agenților eco­no­mici. Iar cu banii obținuți am construit noul sediu al Primăriei Comunei Vidra.

"Alba nu mai prea are ce căuta la București!"

- Cât de lung e drumul între Vidra și Bucu­rești?

- Prea lung! De când sunt primar, nu am recurs direct la cei de acolo, ca să nu risc un refuz. Pentru orice problemă, am apelat la președintele Con­si­liului Județean Alba, Ion Dumitrel. El ne-a ajutat întotdeauna să ne putem desfășura activitatea, să facem puținul pe care-l putem face. Nu vreau să fiu hâtru, dar, politic vorbind, Alba nu mai prea are ce căuta la București, cel puțin deocamdată. Alba a fost totdeauna departe de București, din foarte multe puncte de vedere.

- Cum i-ați convinge, ca localnic, nu neapărat ca primar, pe tineri, să vină să se stabilească aici? Sunt scumpe terenurile, casele în zonă?

- Nicidecum! Prețurile sunt accesibile, te­re­nurile se situează undeva la 5 euro/mp, preț mediu, iar o gospodărie cu tot ce trebuie costă aproximativ 15.000 euro. Dar stăm foarte rău cu locurile de muncă. Foarte mulți tineri au accesat fonduri europene, au devenit mici fermieri, cresc animale, au făcut un grajd, au adus tehnologie nouă, trăiesc din asta. Există și un punct de colectare a laptelui, al unei firme din Alba Iulia. Din două în două zile, vine mașina și ridică laptele, care e plătit cu 1,4 lei/litru. Nu e mult, dar tot e mai bine decât să fie aruncat. Vreau să vă mai spun ceva ce am observat, tot făcând proiecte pentru accesarea de fonduri europene: din limbajul oficial, cel puțin, a dispărut termenul de țăran. Nu mai prea auzi de țărani, doar de fermieri, deși, dacă e să vorbim cinstit, țăran e un titlu de noblețe. Acum, se folosește mai degrabă cu sens peiorativ. Fermier sună mai occidental. Nici gospodăriile țărănești nu se mai numesc așa, sunt ferme. Eu cred că e o mândrie a fi țăran. Eu așa mă consider. Nici fermier, nici primar, doar țăran, cetățean al comunei Vidra din județul Alba. "Vidra de Sus, unde Iancu s-a născut". Simplu.