Nu e greu de observat azi în lume abundența nemaiîntâlnită a romancierelor. Marketingul, care ține cont că proporția femeilor cititoare o depășește pe cea a bărbaților, atrage publicul-țintă cu anecdote biografice și exagerări ale calităților literare menite să incite curiozitatea. Pe mine, superlativele deșănțate de pe coperta a IV-a și milioanele de exemplare vândute mă fac circumspectă. Am învățat din experiență că în afacerile de vizibilitate valoarea nu e intrisecă, dimpotrivă. Pentru succes comercial (care e adesea un efect de modă sau de scandal), editurile și autorii își dau singuri o importanță nemeritată, păcălind un public naiv, dispus să-i creadă, cum crede și în reclamele de la televizor. Cu atât mai mare mi-e bucuria când, deschizând romanul unei românce de care nu auzisem până acum, descopăr nu doar o poveste bună, scrisă cu o simplitate ridicată la nivelul artei, ci și un echilibru greu de atins între potențialul simbolic al subiectului și lizibilitate, între o realitate cunoscută și reflexul ei în scriitură. Din puținul pe care l-am putut afla despre ea, Liliana Nechita are acum 49 de ani și e la a treia carte. Primele două, "Exodul mamelor" (publicat prin intermediul revistei "Avantaje") și "Cireșe amare" (Humanitas) erau testimonii despre propria experiență de mamă singură din provincie, nevoită, după pierderea locului de muncă, să plece în Italia ca îngrijitoare de bătrâni, pentru a-și ajuta familia să trăiască decent. Ca atâtea alte mame - un adevărat fenomen în ultimele decenii - și-a crescut copiii de la distanță, chinuită de dor, de piederea statutului social și profesional, de sacrificii și însingurare. Pentru ea, scrisul non-fictiv a fost un mod de a-și atenua deznădejdea, de a-și descărca sufletul comunicându-și trăirile, simptomatice pentru o numeroasă categorie de emigranți din rațiuni economice. Și iată că, de la confesiuni, Liliana Nechita are curajul să facă pasul spre roman și nu orice fel de roman, ci unul țărănesc-contemporan, fără urme de idilism, axat pe un personaj feminin a cărui referință imediată e Ilie Moromete. Olga, "împărăteasa" Lilianei Nechita, e o țărancă bătrână a cărei viață a fost și e alcătuită doar din "munci și zile". O viață rânduită de nevoile pământului și ale gospodăriei, după anotimpuri, într-o comunitate acum în disoluție. Puternică, nesentimentală, directă până la cruzime, cu o bună părere de sine, Olga se încăpățânează să trăiască după vechea rânduială, în timp ce în jurul ei totul se schimbă, și nu în bine. Plecată din familia cea mai săracă a satului, cu doar două clase primare, a ținut doi soți, a crescut cinci copii și are demnitatea statutului de stăpână pe un loc al ei. Naratoarea-noră decupează limbajul siderant de autentic al Olgăi, dialogurile ei cu celelalte personaje făcute vii din câteva tușe, apar din colportări și poveștile satului, întâmplări gen "știrile de la ora 5", alături de credințe străvechi și bizarerii. Totul privit cu un soi de tandrețe întristată pentru această lume pe cale de dispariție sub asaltul "modernității" și al libertății de a-și căuta mijloace de trai oriunde.