Bunicuțele din Argol
Cele două bunicuțe de la fereastră au părul alb. Afară e frig și plouă mărunt. Își țin furca în brâu și trag din caerul de lână gălbuie, câte un fir subțire. Firul se răsucește în mâna lor dreaptă. Coboară încolăcindu-se încetișor pe fusul care se învârte, se învârte, se învârte... încât toate celelalte sunete au amețit și au tăcut. Aici e liniște, cald, și doar fusele se aud sfârâind. Apoi buzele bunicuțelor încep să se miște, fără ca ele să își ia ochii de la firul de lână. Nu știu dacă vorbesc între ele sau descântă, la mine ajunge doar murmurul vocilor șoptite. Sunt aceleași șoapte indescifrabile, amestecate cu sfârâitul neîntrerupt al fusului, pe care le știu din serile copilăriei petrecute la bunici. Numai că acum nu sunt în satul bunicilor! Nu sunt nici măcar în România! Sunt în celălalt capăt al Europei, la mii de kilometri distanță, în Franța, pe malul Oceanului Atlantic! Știu, cine spune Franța se gândește de obicei la Paris, la Turnul Eiffel sau la Coasta de Azur dar, în mod surprinzător, în Bretania, Franța poate să arate și așa, de parcă după mii de kilometri am ajuns înapoi, în satele românești de unde am plecat! Bunicuțele din fereastră îmi văd privirea uimită și se opresc. Una dintre ele își așează mai bine pe nas ochelarii cu rame groase și, aplecându-se spre mine, mă întreabă încetișor, în franceză: "Vrei să îți dau șosete de lână? Am deja gata făcute".
Locul acesta care m-a întors în satul bunicilor și în copilărie se află în nordul Franței, în Bretania. Satul de aici se numește Argol și casa în care mă aflu este una specială. Este o casă țărănească uriașă, în care mai mulți săteni se adună în fiecare zi, preț de câteva ore, pentru a practica meseriile de altădată. Este un fel de muzeu în care fiecare și-a găsit un colț sau o cameră, pentru a ține viu, câte un vechi obicei. Poate să pară o întâlnire a nostalgicilor sau un ritual ciudat de reînviere a tinereții și copilăriei acestor oameni, când viața era simplă și lucrurile purtau în ele un pic din sufletul celor ce le făceau. Nici ei nu știu exact ce i-a împins să se unească într-un asemenea experiment - ceva din trecut, o chemare a strămoșilor, un vis din copilărie... Și iată-mă pe mine, reporter venit din Carpați, pipăind cu sufletul aceste minunății, dus de mână de o bunicuță ce și-a lăsat fusul deoparte că să îmi explice meșteșugurile străvechi. "Da, știu cum se fac lingurile de lemn, iar lemnul de arin e foarte bun că e moale, iar simbolul de pe coadă e chiar soarele", îi spun călăuzei mele, când mă duce în dreptul lingurarului. Pot să deosebesc și cuiul pentru potcoave și cel pentru reparatul ghetelor, la atelierul fierarului. Recunosc jintălăul în care se bate untul și nu pot să mă abțin să nu le fac o fotografie celor două lăptărese, lângă blidarul cu farfurii. Cunosc războiul de țesut și chiar și melița la care se bate cânepă... "Eh bien, alors? Pourqoi vous etes tellement surpris si vous connaissez tout ça? Și-atunci de ce sunteți așa surprins dacă dumneavoastră cunoașteți toate astea?", m-a întrebat cumva înciudată bătrânica. Am îmbrățișat-o și i-am spus că tocmai asta mi se pare extraordinar, că există aceste lucruri comune între locul de unde vin eu și satele bretone de pe malul Atlanticului! Că e incredibil cum dintr-un capăt în celălalt al acestei Europe pe cale să se pulverizeze există aceste fire subțiri și invizibile, care ne leagă și pe care le-am descoperit în toate colțurile continentului.
- Chiar acum, între Bretania și Carpați a răsărit un curcubeu și noi mergem pe el!
- Un arc en ciel? s-a mirat bunicuța și ne-am întors în camera ei. "Suntem pe un curcubeu care duce în România", a anunțat-o scurt pe prietena ei. Și amândouă au început din nou să facă fusele să sfârâie. Așa le-am ascultat poveștile din satul lor de altădată, până s-a întunecat. Am aflat cum erau aici șezătorile, cum se adunau recoltele și cum se făceau, odată, târgurile de vite. Oamenii nu au fost niciodată bogați aici, dimpotrivă. Au dus-o greu, și bretonii sunt bine-cunoscuți pentru traiul simplu și modest, pentru pământul uscat și pietros din care și-au câștigat pâinea și pentru vremea mereu furioasă, cu ploi reci și vânturi rele, biciuind aceste coaste ale Atlanticului. Ascultam și mă gândeam că noi, românii, semănăm cu bretonii foarte mult, dar altfel decât ne asemănăm cu francezii din sud, cu occitanii. Dacă în sud, occitanii păreau olteni, care vorbesc franceză cu accentul de acasă, și limba părea principalul element care ne unea, bretona este ciudată, fără mare legătură cu franceza sau cu româna, o limbă tărăgănată, încâlcită și cu ceva irlandez în ea. Bretonii se aseamănă cu românii mai mult prin felul lor de a fi, printr-o asprime, un soi de sălbăticie niciodată îmblânzită până la capăt. Aduc mult cu moții și cu maramureșenii noștri. Deodată, cuvintele uneia dintre bunicuțe mă fac să tresar. "Eh, chiar și așa săraci cum erau, bunicii și străbunicii noștri știau să se distreze și jucau tri hori până dimineața în zori! Ce vremuri!". Prima oară am crezut că nu aud bine. "Ce jucau?", am întrebat uimit. "Tri hori. Acum îi spune rotondă, gavotă, sau altcumva. S-a mai schimbat și dansul, dar pe atunci așa se chema: Tri Hori. Se juca așa, în cerc, în trei pași". Oricât m-am străduit să le fac să își amintească, bunicuțele nu au știut să îmi spună mai multe despre străvechiul lor dans, tri hori. Mi-au spus, totuși, că e posibil ca dansul încă să fie cunoscut și jucat în satele dinspre Muntele Negru. Curcubeul dintre Bretania și Carpați începea să coloreze istoria cenușie din manualele școlare. A doua zi, am pornit spre Muntele Negru, Les Montagnes Noires.
Când lupii plâng, ascultând doina
La ora înserării, corăbiile păreau niște fluturi uriași, înțepeniți în malul noroios. Catarge înclinate, pântece albe prinse în pământ negru, bărcile răsturnate pe-o parte, ca într-o lungă agonie. Părea că apele s-au retras și odată cu ele, și viața din aceste animale fantastice. Apoi, în dimineața plecării mele către Muntele Negru, fluxul a adus apele și viața înapoi. Valurile se izbeau fericite de faleză, aruncându-și în aer spuma strălucitoare. Am plecat către inima Bretaniei, în minte cu imaginea corăbiilor ce se legănau fericite că își regăsiseră Oceanul. Sat după sat, mergeam pe șosele tot mai înguste, printre case de aproape două sute de ani, acoperite cu șindrilă și tencuite cu pământ, dar impecabil păstrate, minunate în simplitatea lor, impunătoare prin demnitatea cu care au supraviețuit.
Muntele Negru. Deși cel mai înalt vârf are doar trei sute de metri, potecile care-l străbat sunt abrupte și întortocheate, e plin de hățișuri și râpe, de stânci cenușii, care îl fac aproape inabordabil.
La adăpostul unei stânci acoperite de brazi, e o casă ascunsă. Deși ține de satul Chateauneuf-du-Faou, e destul de izolată, într-o margine unde asfaltul se termină și lumea dezlănțuită pare departe. Aici locuiesc Hervé Irvoas și soția sa. El este mare, lat în umeri, cu părul și barba albe, cu ochi veseli și curioși. Un bătrân cu mișcări lente, ca de urs, dar încă plin de vitalitate. Doamna Irvoas este și ea pensionară. Nu zâmbește niciodată, dar este foarte amabilă. "Ești chiar din România?", mă întreabă din nou domnul Hervé, după ce mă prezint, parcă nevenindu-i să creadă. Se întoarce către soția lui și îi repetă plin de bucurie: "E din România!".
Mă apucă cu un braț puternic pe după umeri și mă invită în casă: "Intrați, intrați! Bine ați venit!". Nu apuc să mă dezmeticesc dintr-o asemenea primire, că domnul Hervé mă duce până în sufragerie, în fața bibliotecii. Scotocește printre rafturi, caută printre cărți și, în final, îmi arată victorios: "Ăsta e discul pe care l-am primit chiar de la Gheorghe Zamfir, când a cântat aici, în orașul de lângă noi. Uitați, e cu autograf! Eram tânăr pe atunci... Mi-a plăcut atât de mult de el, încât am început să studiez și eu naiul. Acum știu să cânt la nai. Aveți în România acele melodii... doina, mon Dieux, și lupii ar plânge dacă ar asculta!".
Hervé Irvoas este muzician și îi place să cânte mai ales melodii populare bretone. Instrumentul lui de suflet este cimpoiul, cel mai îndrăgit instrument al bretonilor, alături de un soi de clarinet scurt, pe care ei îl numesc bombarde. El este un fel de lăutar al locului, un "sonneur", "sunător". Bătrânul își aduce cimpoiul și îmi cântă demonstrativ o melodie. E ceva tainic și foarte vechi în tânguirea acestui instrument, chiar și atunci când melodia este veselă. "În satul nostru, a venit cu mulți ani în urmă un grup folcloric românesc. Unul dintre membrii lui avea un cimpoi cu niște desene aproape identice cu cele de pe cimpoiul meu. M-am mirat mult. Nici nu știam că și în România se cântă la cimpoi. Și la noi este o ciudățenie. În Franța, nu există decât aici, în Bretania. Apoi, am fost surprins să descopăr că anumite înflorituri, anumite întorsături ale melodiei pe care noi le facem că să dăm strălucire cântecului, le aveți și voi în melodiile voastre. Identice! E un mister că două popoare așa de îndepărtate geografic cântă la fel! S-a creat atunci între mine și acei români o legătură de suflet inexplicabilă! Parcă eram frați și ne știam de-o viață! Ca urmare, am stat până dimineața la cârciuma satului și le-am băut toată berea din depozit...", povestește Hervé, studiindu-mă ca pe o ciudățenie, sperând, poate, să redescopere la mine acea legătură surprinzătoare pe care a avut-o cu primii români întâlniți. Îmi fac curaj și îi pun întrebarea pentru care am venit până la Muntele Negru.
"D-le Hervé, ați auzit de un dans numit TRI HORI?". "Dacă am auzit? Păi ăsta este cel mai vechi dans al nostru, din bătrâni! Ăsta e dansul țăranilor de aici. I s-a spus dans tro, acum i se zice gavotă, dar de fapt este vechiul dans tri hori, cum îi ziceau bătrânii. Din păcate, cum în ziua de azi nu mai există aici țărani în adevăratul sens al cuvântului, nici denumirile de altădată nu s-au mai păstrat. Dansul ăsta înseamnă foarte mult pentru bretoni, un soi de dans al unirii, pentru că la el nu se ținea cont nici de vârstă, nici de categoria socială. Dansau tineri cu bătrâni și bogați cu săraci, era momentul în care ne uneam. Jocul mare al țăranilor din Bretania. Se făcea așa, un cerc, ne țineam de mâini și jucam.Erau trei pași diferiți, doi la stânga și unul la dreapta, de-aia îi zicea tri hori. Nu erau muzicanți. Oamenii își cântau singuri. Dansau jucând din picioare, din ce în ce mai repede". "Cum se explică apropierea asta?", îl întreb uluit pe Hervé. "Hora din Carpați și hora din Bretania". În loc de răspuns, bătrânul mă strânge în brațe, cu ochii în lacrimi. Suntem bucuroși amândoi ca două rude îndepărtate, ce se reîntâlnesc după mult timp. Fără să zâmbească, doamna Irvoas ne aduce clătite și dulceață de mere. Ne-am pus la povești cu Hervé, fiecare spunând ce s-a mai întâmplat cu ai lui de când nu ne-am mai văzut. O regăsire ce se împlinea în detaliile vieții de zi cu zi și în tradițiile ce se confirmau, pe rând, de ambele părți.
"Păi și la noi era lucrul ăsta cu cântatul pe dealuri. Bunicii mei cântau mereu. Și legătura cu morții există. Noi nu punem apă și pâine la fereastră, ca în România, noi punem aici, pe masa din casă - unt, pâine și lapte. În felul ăsta, cel trecut în lumea cealaltă știa că va avea întotdeauna locul lui aici, între noi... Aveam și descântători și vraci. Vraci care să pună oasele la loc găsești și azi câțiva, descântători nu mai sunt. La noi, biserica a fost necruțătoare. I-a marginalizat și pe unii și pe alții, dar oamenii tot mergeau la ei. Îmi amintesc că bunicul meu avea vaci și, odată, s-au îmbolnăvit. Le apăruse la uger un soi de noduli și riscul era să moară. Au chemat o femeie din satul vecin. Eu nu credeam în așa ceva și tot spuneam că e o prostie. Femeia aia a venit și a bolborosit ceva la fiecare vacă în parte. Nu știu ce a zis, că nu se auzea, dar ceva spunea. După două zile, toate vacile erau vindecate. Am fost foarte descumpănit. Pierdusem câteva certitudini care țineau de logică, de realitate. Descântecul de boală era o tradiție în zona noastră și în zona muntelui de lângă noi, Muntele Arree. Aici au fost mulți descântători, pe care biserica i-a prigonit cât a putut. Unii dintre ei s-au retras în munte și au trăit acolo până la moarte. Oamenii mergeau însă la ei pe-ascuns și le cereau ajutorul", spune Hervé.
Afară e aproape întuneric și poveștile par nesfârșite. Se-aud aceeași ploaie ciobănească, măruntă care nu s-a oprit de câteva zile, și același vânt biciuitor. Înainte de plecare, descopăr că doamna Irvoas lucrează la un costum popular breton. E total diferit de ceea ce am văzut până acum în muzeele de la Quimper sau Brest. E un costum ca la noi, cu fotă, brâu, ie și vestă, brodat cu fir auriu, ca în zona Muscelului. "Costumul acesta îl fac după un model vechi, de peste o sută de ani. Nu seamănă cu cele din muzeu, poate pentru că e așa de vechi. Nu știu. Acum e aproape gata... mi-a luat doi ani să îl cos. Înainte se făcea chiar cu fir de aur și cântărea aproape 20 de kilograme. Sunt singura din zonă care mai știe să facă astfel de costume, dar din fericire, o dată pe săptămână merg la oraș, unde țin cursuri de port popular celor tineri. Îi învăț pe tineri să păstreze tradiția". O rog să îmi dea voie să îi fac o fotografie alături de costumul ei de țărancă din România. "Zâmbiți, vă rog!", îi spun, ca un fotograf de profesie. "Știți... eu nu am acest obicei...", se scuză doamna Irvoas, dar când se alătură de costumul ei tradițional chipul i se luminează într-un surâs minunat.
Ne îmbrățișăm. Hervé avea ochii în lacrimi. A rămas în pridvorul casei, în ploaie, uitându-se lung după mașina care pleca spre România, țara lui Zamfir, a lăutarilor cu cimpoi, a doinelor și a horilor.
TRI HORI, jucată în Pagania (nord-vestul Bretaniei)
"Mai mult decât costumele, limba și peisajele, ceea ce dă Paganiei specificitate și unitate este dansul ei tradițional, numit în vechime TRI HORI, iar astăzi, DANS RUND. Dansatorii se țin de mână formând un cerc, își balansează brațele înainte și înapoi și fac trei pași laterali, în stânga și-n dreapta. Jocul are un conducător care imprimă ritmul, de la potolit la săltat, când dansatorii își aruncă picioarele înainte și bat, apoi, cu ele, în pământ. Pe vremuri, jocul începea cu o formulă de introducere care azi s-a pierdut: UNA, DAOU, TRI, HORA! "Le bal musette" a sunat decesul horei. Din fericire, unele familii de pe malul oceanului continuă tradiția veche, la nunți, botezuri și sărbătorile tradiționale bretone. La Brignogan, Kerlouan sau Plouguerneau, se mai aude încă, în vreo noapte de iarnă: UNA, DAOU, TRI, HORA!".
Yan-Ber Premel
("La vie des paysans du Finistère")