Am învinuit-o, în adâncul sufletului, și uneori chiar fățiș, că e altfel decât alte mame care iubesc necondiționat. Mereu mi s-a părut că ea nu mă poate accepta oricum. Că nu mă poate iubi pe mine cea care sunt, ci doar un vis din inima și din mintea ei, prea frumos ca eu să-l pot atinge. La început, când eram mică, aveam impresia că mă compară cu alți copii. Și că ceilalți ies întotdeauna mai bine în competiția asta a așteptărilor sale.
Prințesa mării
Dintotdeauna mi-o amintesc pe mama frumoasă, elegantă și zâmbitoare. Și prietenoasă cu toți din jur. Un rai de surâsuri, de acceptare și bunăvoință. Pentru mine, în schimb, parcă avea mereu pusă deoparte o încruntare, atunci când greșeam. Și, în ochii ei, eu greșeam din plin! Nicio rochiță nu stătea dreaptă pe mine, pentru că îmi plăcea să alerg și să mă cațăr prin copaci; nicio apariție în lume, adică în vizită sau în mijlocul musafirilor care veneau zilnic la noi, nu era cum s-ar fi cuvenit. C-un picior pus în ușă, stăteam gata să mă furișez în altă cameră sau s-o zbughesc la joacă.
Pe mama o deranja atitudinea mea antisocială, cum o numea. Și simțeam dezaprobarea ei, dincolo de toate gesturile sale de gazdă bună, ce nu lăsau să trădeze nimic din tensiunile dintre noi. Ea era o doamnă, iar eu nu-i semănam deloc. Urâcioasă și singuratică, eram în largul meu numai când nu aveam prin preajmă oameni mari. Îi găseam plictisitori și foarte bine înfipți în realitate și mă deranja felul lor strident și fals de a mă băga în seamă, mitraliindu-mă cu întrebări pe care le consideram stupide, la care nu aveam niciodată răspuns: "Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?"; "Ce-ți place mai mult la școală?". Iar eu stăteam cu capul în pământ, frecându-mi mâinile ca să umplu tăcerea. Găsea mama întotdeauna ceva să spună în locul meu, ca să salveze situația. Iar mie mi se părea că fiecare replică purta în ton un reproș la adresa muțeniei și sălbăticiei mele. Îmi amintesc însă un episod în care i-am dat mamei, poate pentru prima dată, dreptate. La mare, cu toată familia, ne așezaserăm la masă, la un restaurant. Eu, în șlapi, cu un maieu șifonat, tras în grabă pe mine, și pantaloni scurți. Cocoțată pe scaunul înalt, vedeam toată terasa ca-n palmă. Și atunci și-a făcut apariția, împreună cu părinții ei, o fetiță cam de vârsta mea, cu un mers sigur, înțepat, și-o atitudine de domniță învățată să poruncească, c-un păr lung până la mijloc, bogat și pieptănat ca-n reviste, într-o rochiță apretată, albă, cu volane, și cu pantofi de lac. Pășea fără să se uite-n stânga sau în dreapta și toate privirile se întorceau spre ea. M-am uitat pe furiș la maieul meu boțit, mi-am ascuns în șlapi degetele de la picioare, murdare de nisip, și mi-am netezit, pe furiș, părul ciufulit și plin de sarea mării. M-am făcut mică în scaunul meu și mă simțeam neîngrijită și neînsemnată. Și tare mi-am dorit în clipa aceea s-o fi ascultat pe mama și să mă fi îmbrăcat frumos. Cred că atunci a fost prima mea imagine despre frumusețe și prima dată când m-am întrebat dacă eu sunt drăguță, așa, ca fetița aceea mândră, atât de conștientă de farmecul ei. Și tot acela a fost momentul în care am început s-o privesc altfel pe mama.
Lingurița de șerbet
Așa e mama. Când mă ridică pe un piedestal, când mă face să mă simt mică-mică. Sau, cel puțin așa mi s-a părut mereu. Dacă mă gândesc mai bine, n-am cunoscut un om mai echilibrat decât ea. De când o știu, n-ar fi atins cu o vorbă pe nimeni. Și nici n-ar fi cerut ceva pentru ea. Modestă și discretă, ar fi intrat în pământ dacă o privea prea mult cineva și nu-i plăceau laudele de niciun fel. Steluța, așa cum îi spune toată lumea și chiar și eu, a avut mereu o viață atât de simplă și cuminte, încât ai fi zis că menirea ei era să arate că perfecțiunea există cu adevărat. Iar asta, pe noi, cei din familie, ne cam enerva. Și cred că am pedepsit-o prea aspru pentru echilibrul și seninătatea sa. Mi-o amintesc cum își servea musafirii cu cafea din ceșcuțe de porțelan, sau cu șerbet roz, de zmeură, pus în pahare aburinde, ținute la gheață, în care se scufundau lingurițe cu coadă suplă și lungă. Ajunsesem să urăsc șerbetul acela, pentru că vedeam bunăvoința mamei față de oaspeți ca pe o alianță încheiată cu ei împotriva mea. Pentru că, în timpul vizitelor lungi, nu mai avea timp pentru mine și, cu egoismul copilului răsfățat, mă simțeam, în momentele acelea, nebăgată în seamă. Fiindcă mă obișnuisem ca mama să fie mereu drepți când aveam nevoie de ea. Și chiar când nu aveam. Îmi aducea, dimineața, mâncarea la pat pe tavă, mă încuraja când eram nesigură în fața vreunei încercări, mă consola de fiecare dată când lucrurile nu mergeau cum m-aș fi așteptat. De parcă întreg stoicismul din lume se adunase în ea și-o ajuta să nu se abată niciun milimetru de la calea iubirii și devotamentului pentru noi toți. Dragostea aceasta nemăsurată avea însă și un revers. Cu toată dăruirea ei uriașă, mama nu suporta să fim mai prejos decât credea ea că puteam fi. Însă nu ne-o spunea cu vorbe, care ar fi durut mai puțin, ci ne-o arăta din priviri, care ni se înfigeau până-n inimă și cu care nu ne puteam război. Și ce voia mama de la noi, până la urmă? Să fim mai civilizați și mai buni. Adică eu, mai sociabilă, tata, mai puțin zeflemitor cu oamenii din jur, iar bunica, mai puțin cicălitoare. Iar noi o pedepseam cu răutăți. Doamna perfectă sau prințesa erau apelativele cu care încercam s-o rănim. Însă pe ea nu faptul că-i ironizam noblețea și curățenia sufletului o durea cel mai mult, ci că nu făceam nimic să fim mai senini și mai blânzi. Dar tăcea și aștepta să devenim mai înțelepți.
Mama cea bună și rea la toate
Aș putea spune că tinerețea mamei s-a împărțit între noi, familia ei, și copiii de la școală, pe când era profesoară de franceză, în comunism. A prins vremuri grele, pentru că în Olt, pe-atunci, venea mereu în controale la clasă Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu. Îi umilea pe dascăli în fața elevilor, dar nimeni nu îndrăznea să miște în fața ei, de teamă să nu le facă rău colegilor cu funcții mai mari, care ar fi trebuit să plătească pentru nesupunerea lor. Mi-o amintesc pe mama, în vremurile acelea îndepărtate, cum venea acasă după inspecțiile Tovarășei. Vlăguită, stoarsă de orice bucurie, dar cu același zâmbet cald când ne îmbrățișa pe mine și pe fratele meu. Ne aducea mâncarea în cameră, ne întreba cum a fost ziua noastră și ne asculta povestind. Apoi se așeza cu noi, la lumina lămpii, să ne ajute la teme, în timp ce bunica bodogănea prin bucătărie, că ne-a dat nas și nu mai putem face nicio mișcare fără să stea după noi. Pe vremea aceea, bunica era încă în putere și se simțea stăpâna casei. Însă, mulți ani mai târziu, când a căzut la pat, cu vocea stinsă de boală și bătrânețe, o ruga, tremurat, pe mama, să n-o lase singură. Iar Steluța îi ducea și ei mâncarea cu tava la pat, îi dădea pastilele, îi chema ba doctorul, ba preotul la căpătâi, după cum se schimba starea bunicii. Și chiar renunțase la toată viața ei, ca să-i fie cât mai aproape și s-o ajute la fiecare pas. Dar nici așa nu era destul și nu era bine. Și, până a murit, bunica a avut mereu impresia că mama ar trebui să facă mai mult. Pentru că mama n-a știut niciodată și n-a învățat nici până în ziua de azi să spună Nu, atunci când cineva are nevoie de ea. Când ajungem pe-acasă, se trezește dimineața devreme, pregătește micul dejun și cafeaua pentru toți, se-ngrijește să ieșim pe ușă cu dreptul când avem ceva important de făcut, ne susține să ne împlinim visurile, ne ascultă toate poveștile și ne știe viețile pe de rost. Dar noi încă ne mai supărăm pe ea uneori. Ba ni se pare că e prea drăguță cu străinii și severă cu noi. Ba îi reproșăm că nu ne acceptă defectele și ne cere să fim perfecți. Dar mama zâmbește și tace și așteaptă de-o viață să-i oferim ce pretindem de la ea: s-o acceptăm pe de-a-ntregul, așa cum este.
Iar asta s-a întâmplat abia după ce am devenit mamă, la rândul meu. Atunci am privit-o pe Steluța cu alți ochi. Atunci am realizat că, la fel ca mine, nu face altceva decât să repete greșelile tuturor mamelor din lume. Să iubească prea mult, să ocrotească prea mult, să aibă așteptări prea mari și prea frumoase de la copilul ei. Dar, pentru păcatul de a iubi și spera prea mult, viața nu pedepsește, ci dăruiește cea mai râvnită răsplată: preschimbă visul îndrăzneț din inima mamei în destinul copilului ei.
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU