Bretania. Malul francez al Atlanticului. La picioarele mele, Oceanul mușcă furios din țărmul abrupt. Suntem la capătul unui drum de mii de kilometri prin Europa, alături de colegii mei de la revista "Formula AS", porniți, ca în fiecare toamnă, pe urme vechi, românești. Puțin înainte să părăsim România, tocmai aflasem o noutate, cu adevărat senzațională, despre subiectul pe care îmi propusesem să-l "iscodesc": steagul de luptă dacic, cu cap de lup. Știrea era cât se poate de clară: cel mai frumos exemplar găsit până acum în Europa se afla în Germania; un "draco" masiv, aflat în tezaurul arheologic al Muzeului de istorie din Koblenz. Norocul reporterului îmi surâdea. După o documentare perseverentă, la Muzeul de istorie din București, printre istoricii de la Cluj, și la Columna lui Traian de la Roma, unde fusesem să văd baza reliefurilor dacice cu ochii mei, capul de lup cu trup de șarpe îmi dădea acum întâlnire, într-unul dintre cele mai frumoase orașe medievale ale Germaniei. Faimosul stindard de luptă al războinicilor lui Decebal, a cărui înfățișare și urlet băgase groaza în legiunile romane din Dacia, ajunsese până în Germania, iar eu urma să văd cu ochii mei această "minune", să cobor aproape două milenii în istorie. Am plecat, deci, din "tabăra" fixată împreună cu colegii mei în Bretania, unde erau alte subiecte de cercetat, urmând să mă întorc (speram din tot sufletul) cu capul de lup transformat în trofeu.
Germania: cel mai măreț stindard dacic din lume
Nu o dată ni s-a întâmplat, în toți acești ani în care am căutat urme vechi, românești, de-a lungul și de-a latul continentului, ca dovezile după care mergeam să fie ascunse de ochii publicului, în marile muzee europene. Sunt pline subsolurile muzeului de la Cracovia de vase și de brățări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câțiva ani, într-o expoziție temporară... În Lituania, imposibil să dai peste o brățară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur și simplu, nimeni nu știe unde e! În Danemarca, cu toată amabilitatea arheologilor de acolo, cu mare greu poți vedea vechile altare dacice descoperite la malul mării: tocmai sunt în plin proces de restaurare! Cu temerea asta, ca nu cumva și capul de lup descoperit în Germania să fi dispărut misterios, tocmai când niște jurnaliști din România se interesează de el, l-am abordat pe directorul Muzeului de Istorie din Koblenz. Știam că vechiul stindard de luptă fusese găsit în săpăturile arheologice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea orașului de pe Mosela și Rinn. "Din păcate, nu e la noi", mi-a răspuns, amabil, Dr. Peter Henrich, înghețându-mi inima, înainte să termine fraza. "L-am împrumutat unei mari expoziții la Muzeul din Mainz. Îl puteți vedea, în toată splendoarea lui, acolo". Întinsă pe o oră de drum, prin landul german Renania-Palatinat, așteptarea mea a fost răsplătită din plin: capul lupului dacic trona, majestuos, chiar pe afișul expoziției de la Mainz. "70 de ani de arheologie", un eveniment care reunea cele mai importante descoperiri antice din întregul land german.
Față în față cu "Draco"
Muzeografa Bettina Hunerfauth își rupe din program ca să îmi prezinte superbul exponat pe care îl căutam. De fapt, întreaga expoziție începe cu "draco" (numele dat de europeni capului de lup). Plasat sub niște lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cupru suflat cu aur, stindardul de la Niederbieber e primul exponat care îți iese în drum. O fereastră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinți ascuțiți și ochi înflăcărați, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mult mai mare și mai spectaculos decât mi-l imaginam. Fără exagerare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria dacilor! Și e mai agresiv decât și l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. Are o bogăție de detalii pe care nici o reprezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprinde! Urechile s-au micșorat, în schimb, o creastă ascuțită pregătește trecerea de la lupul cu trup de șarpe al dacilor, la urmașul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.
Dragul de "draco"
Dar ferestruica de la intrarea în expoziție nu e decât un acroș pentru public. Dincolo de perete, o sală întreagă, bogată în descoperiri de preț, pune în evidență stindardul de la Niederbieber. Privindu-l din lateral, înțelegi mai bine cum funcționa, vezi golul prin care intra aerul spre coada de șarpe făcută din piele sau pânză, și-i vezi gâtul prelung, plin de solzi. Nu mai e nici o îndoială: așa arăta stindardul de luptă folosit de dacii din trupele romane și așa va fi arătat, cu mici diferențe, și capul de lup, simbolul Regatului Dacic! Bettina Hunerfauth nu e specialistă în epoca daco-romană, dar când îi arăt că "draco" e identic cu reprezentările stindardului dacic de pe Columna lui Traian, se revanșează și îmi prezintă un platou de argint, găsit pe vremea dacilor, tot în apropiere de Niederbieber, despre care știe sigur că are corespondențe cu descoperirile identice făcute în Transilvania... La despărțire, o mai întreb pe muzeografa din Mainz cum se face de a ajuns lupul dacic pe afișul unei expoziții de o asemenea anvergură? "Știam de la colegii din Koblenz că «draco» are mare lipici la public. Nu vedeți cât e de frumos? Nu ne-am înșelat făcându-l vedeta expoziției noastre. Toți vizitatorii care vin sunt fascinați de imaginea lui". Într-adevăr, ingeniosul sistem de lumini și oglinzi au transformat lupul dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal! Cu ochii minții, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii expoziții germane, și mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soare, liber, dezlănțuit, în galopul cailor, șuierând peste Europa acum aproape două milenii.
*
La ieșirea din muzeu, în magazinul de suvenire, "draco" era peste tot: pe postere, pe cărți, pe albumele oficiale ale expoziției. Lumea stătea la coadă să-și ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei...
Din nou Bretania. Malul Atlanticului, Landeda, localitatea în care reporterii "Formulei AS" și-au așezat tabăra. Afară sunt 9 grade, bate un vânt turbat, dar noi sărbătorim întâlnirea mea cu lupul dacilor din Germania. E doar prima victorie dintre altele care vor urma. Colegii mei s-au întors și ei încărcați de trofee. Dumnezeu ne iubește. Nici anul acesta, al 14-lea la număr, căutările nu ne-au fost în zadar.
Bătrânul și cartea
Septembrie e cea mai înșelătoare lună din an în nordul extrem al Bretaniei. Atlanticul stăpânește tot. Soarele te dezmiardă o clipă, ca imediat vântul și ploaia să se burzuluiască la tine, de parcă ai călca pe un tărâm interzis. O burniță măruntă și rece te urmează la pas, după care iese iar soarele, apoi te sfâșie vântul, și tot așa, trei anotimpuri în fiece plimbare de-o jumătate de ceas prin cochetele porturi de pe Canalul Mânecii. La vremea după-amiezii, vântul se întețește și mai tare. Oceanul mușcă voluptuos din țărmul Bretaniei, nerăbdător, parcă, să-și legene iar, pe oglinda tremurată a apusului, bărcile abandonate la mal, în așternutul de nisip și de alge, la ora refluxului.
În salonul cochet al hotelului "Baie des Anges", așezat chiar pe malul oceanului, în timp ce soarbe dintr-un coniac, un bătrân grizonat, așezat la unica masă de lângă fereastră, contemplă dezlănțuirea nebunească a Atlanticului. Două cărți îi însoțesc reveria. De altfel, bătrânul domn lasă deoparte spectacolul din dreptul ferestrei și se cufundă, absorbit, în lectură. Într-un târziu, când se ridică să plece, îmi oferă amabil locul de la fereastra dinspre ocean. "E o priveliște unică", îmi spune zâmbind. "Extrema nordică a Bretaniei e superbă". Avea dreptate. Fotoliul galben de la fereastră îți aducea oceanul spumegos la picioare, într-o priveliște fascinantă. Tocmai mă pregăteam să mă las desfătat de sălbăticia ei, când, aruncându-mi ochii pe una dintre cărțile rămase pe masă, am rămas... interzis. Titlul ei era "Ghidul drapelelor bretone și celtice", iar la pagina 13, în dreptul semnului de carte rămas între file, mă privea, ochi în ochi, stindardul cu cap de lup al dacilor! Caut numele autorilor, Divi Kervella și Mikael Bodlore, două nume ciudate, ca toate numele din nordul Bretaniei, o țară supusă de Franța în secolul 15, dar care nu și-a părăsit tradițiile și limba. Iar ce afirmă autorii este cel puțin la fel de ciudat: "Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Roman și a avut un mare viitor pe meleagurile bretone. Mulți oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, și se știe sigur că ei au instruit apoi armata bretonă, care a devenit redutabilă, vreme de secole. Steagul a venit împreună cu ei. Lupul avea botul din metal, care continua cu un gât puternic. Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăți de țesături prinse între ele. Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoșător. Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adversarilor, cât și asupra propriilor trupe. Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcașilor direcția vântului! Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, că fiecare detașament din cohortele armatei romane poseda un asemenea steag. El a supraviețuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, și la franci, și la saxoni, care aveau un lup alb, și, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roșu".
Bretonii s-au atașat atât de mult de stindardul cu cap de lup și trup de șarpe, spun în continuare autorii, încât numeroase localități au și azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic! Aveam să constat foarte repede cât este de adevărat.
Lupul nemuritor
Aici, pe malul francez al Atlanticului, în Bretania și Normandia, lupul dacic flutură pe primăriile orașelor și dăinuiește, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vremea luptelor dintre daci și romani! După războaiele cu dacii, capul de lup sau "balaurul dacic", cum îi spune istoricul Vasile Pârvan (sau «draco», cum i s-a încetățenit numele în Occident), a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. Romanii vor fi fost impresionați de efectul psihologic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde și l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg continentul european.
Este și teoria istoricilor bretoni, care în cartea (picată, mai mult ca sigur, "din cer", pe masa hotelului din Landeda) demonstrează, așa cum am spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moștenite de strămoșii de azi ai bretonilor. Brutus I, strămoșul mitic al bretonilor, care a venit pe la 1100 tot de prin părțile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roșu, iar steagul Țării Galilor de azi, cunoscutul "Draigh Goch", are un balaur roșu pe fond alb-verde. Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăiește și azi, în Bretania, pe steagurile din zonă. Am văzut, în peregrinările noastre, și dragonul de pe steagul localității Tregor, și dragonul roșu de pe steagul din Plomelin, și "draco", de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana. I-am întrebat pe localnici, și toți spun la fel, că dragonul moștenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiția locului. "E ceva sfânt pentru noi", îmi spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce privește cu mândrie spre steagul satului său de baștină. Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbește despre credințele și despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilați de francezi, despre poveștile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. "Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni și îmi spunea mereu că strămoșii noștri bretoni au fost, pe vremuri, «draconari», purtători de «draco»". Caută sub tejgheaua magazinului său și îmi dă două ilustrate cu balauri roșii și o pânză mare pe care apare steagul cu dragonul galez. Amintirile l-au emoționat. Mă conduce afară, și în ploaia măruntă și rece, nici nu știi dacă în ochii lui sunt broboane de apă sau lacrimi. "Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, așa îmi zicea bunicul", spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său...
*
E târziu de-acum. Toți turiștii care au tras la pensiunea "Baie des Anges" din Landeda, s-au dus, rând pe rând, spre camerele lor. Stau în continuare în fotoliul cel galben și admir spectacolul naturii dezlănțuite. Curenții oceanului trec prin rama veche a geamului, aducând înăuntru un șuierat ascuțit. Ascult genunea de apă și un gând mă înfioară: oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, stindardele dacice, umflate de vânturile acestea nebune ale Bretaniei?
Fotografii de CĂTĂLIN MANOLE