- Dragă Luiza, ești ca un abur: diafană dar prezentă, retrasă dar extrem de creativă. Nu te vede lumea, dar nu lipsești de pe afișele marilor concerte și festivaluri de jazz. Nu ne-am mai văzut de doi ani, timp în care...
- ...timp în care am muncit non stop. La fiecare început de an, îmi propun să fie unul liniștit, dar când trag linia, realizez că iarăși am făcut mai multe decât în anul precedent. Dar cantitatea e un aspect minor, partea frumoasă este că fac mereu lucruri noi, am proiecte din ce în ce mai interesante, precum cel de anul acesta, în care pe scenă am colaborat și cu dansatori. Mai lucrasem la spectacole de dans contemporan în 2006, dar atunci scrisesem doar muzica. Acum chiar m-am implicat în tot, până și în dansul propriu-zis. Alături de coregraful și dansatorul Bordaș Attila, am participat la organizarea primului festival de dans din Sfântu Gheorghe, eu susținând și ateliere de voce pentru dansatori. Conceptul se numește "vocal yoga". Ce înseamnă asta? Eu cred că atâta timp cât poți să vorbești, trebuie să știi și cum să o faci. Îmi place să țin astfel de ateliere, îmi place să citesc surpriza din ochii oamenilor în anumite momente-cheie ale acestor întâlniri. Măiestria vorbirii este un lucru care mă interesează, voi continua proiectul. Revenind la ce m-ai întrebat, muzical vorbind, în anii aceștia doi am avut colaborări chiar mai intense decât până acum, pentru că am lucrat cu oameni din zona muzicii clasice. Îți dau doar câteva exemple: pianista Diana Ionescu, violonistul și compozitorul Vlad Maistorovici mi-au fost parteneri de scenă, la două ediții ale festivalului "Vibrate", de la Brașov. Acum două săptămâni, la Piatra-Neamț, a avut loc prima ediție a festivalului "Neamț Piano Festival", unde am cântat alături de marele pianist lituanian Petras Geniusas. Ce muzician! Ce om! O onoare! Așa cum parcă predestinat îi spune și numele, chiar este un geniu. Geniusas e unul dintre cei mai bine cotați pianiști din lume, este profesor, un om care poate citi două partituri deodată și să mai facă și un rezumat din amândouă, în același timp. Data acestui festival s-a potrivit cu ziua de naștere a mamei, așadar, prezența mea acolo a fost dedicată și memoriei ei. Evident că am fost extrem de emoționată, dar într-un context în care muzicienii au marea surpriză că publicul este atât de bine pregătit, iar publicul are marea surpriză să fie martorul unor concerte atât de valoaroase, încât emoțiile devin doar un amănunt. Deci, de când nu ne-am mai văzut, dragă Bogdana, am lucrat intens, am avut concerte cu primul meu album de autor, "Heritage", am lucrat pe muzică clasică, am avut multe spectacole de teatru la Sfântu Gheorghe, la care am scris muzica, dar am și jucat din când în când. Sunt foarte atașată de teatru și film. Chiar următorul meu concert va fi pe 16 octombrie, la "Astra Film" de la Sibiu, alături de Peter Sarik Trio.
Când oamenii te încurcă
- Așadar, izolarea îți priește. La ultimul nostru interviu, erai de puțin timp retrasă la Sfântu Gheorghe, încă te căutai, te acomodai...
- Mereu este benefică o retragere din agitație, un fel de detașare. În același timp, trebuie să recunosc că sunt momente în care îmi e dor de București, de fapt, că sunt clipe când gălăgia îmi lipsește organic. Întotdeauna îmi va lipsi. Dar felul în care se desfășoară viața când ai copii mici cere liniște. Echilibrul între viața personală și cea profesională cere liniște. Imediat când mă ia dorul de gălăgie, îmi dau seama că trăiesc într-un loc în care îmi pot trimite copilul singur la școală, un loc în care am siguranță pentru ei în ceea ce privește aerul pe care-l respiră, mâncarea pe care o consumă. Este un confort pe care orașul mare nu mi-l va oferi niciodată. Și apoi, ce simți tu adânc, în interior, este viața pe care-o trăiești, nu ce se întâmplă în jurul tău. Da, recunosc, când m-am mutat, am suferit că nu mai ieșeam atât de mult, că nu mai era casa plină de vechii prieteni. Acum nu mai simt asta deloc, pentru că am atâtea lucruri de făcut, plănuiesc atâtea altele, încât oamenii m-ar încurca. Iar prieteni noi am deja.
Mirosul dealului
- Ai plecat din București urmându-ți sufletul. Ai plecat pentru dragoste, pentru bărbatul tău. Privind înapoi, poți spune azi că ți-a arătat inima drumul cel bun?
- Da. Chiar mai mult. Am plecat știind că dacă rămân, pierd dragostea și familia. Dorința de a avea o familie m-a adus aici, dar nicio clipă nu am crezut că voi fi atât de împlinită și de fericită. Nu știu ce va fi mâine, dar acum sunt foarte bine. Dacă înainte trăiam sub presiunea lucrurilor care voiam să se întâmple chiar în secunda prezentului, acum am un așa confort emoțional, încât pur și simplu mă bucur de fiecare lucru pe care-l trăiesc. Accept ce se întâmplă. Sunt într-o zonă sentimental-metafizică, una a echilibrului, în care mulțumesc pentru toate pe care le duc, bune sau rele. Am o detașare pe care înainte nu o aveam. Simt cu toată ființa mea că asta trebuie să mi se întâmple, așa cum simt că facem exact ce trebuie construindu-ne o casă în afara orașului, unde vom fi și mai retrași, unde voi avea studioul meu construit din bușteni, în care voi primi oameni să înregistreze, să se bucure de muzică, să ne plimbăm pe deal, până la bisericuța din secolul al XIV-lea. La doar câțiva kilometri de oraș, am găsit un loc magic, cu oameni care trăiesc în comuniune cu natura. Aș vrea să meargă mai repede construcția, dar cum facem singuri multe lucruri, ritmul e cel care e. Eu nu vreau să mă izolez pentru că nu-mi plac oamenii. Dimpotrivă. Vreau să fiu aproape de natură, vreau să am liniște să creez tocmai pentru că simt nevoia să împărtășesc oamenilor din aceste bucurii. Celor care nu au norocul de a trăi așa le voi spune eu prin muzica mea, prin seminarii, prin ateliere. Le voi cânta despre trilul păsărilor, despre mirosul pământului, despre lumina dealului. Le voi spune despre ele și în cartea la care lucrez...
O nuntă din poveste
- Tu și cu Zoli, tatăl copiilor tăi, Zoltan Bagoly, v-ați și căsătorit între timp... Cum a fost nunta voastră?
- O nuntă ca o poveste. Ce mai, toată lumea își dorește o nuntă memorabilă, să fie un mare moment, invitații să se simtă perfect. Pentru asta, câteodată se mai fac și compromisuri. Noi am fost norocoși să nu facem aceste compromisuri, pentru că amândoi ne-am dorit o petrecere în aer liber. Unde să curgă berea! Ha! Ha! A fost atât de frumos, am atâtea amintiri grozave de la nunta noastră... Copiii alergau cu zmeiele, caii zburdau liberi. Totul ducea cu gândul la o libertate totală, când noi tocmai ne legaserăm pe vecie. Am avut parte și de o slujbă deosebită. Noi nu am vrut niciunul să renunțăm la religia în care am fost botezați, dar niciun preot catolic sau ortodox nu a vrut să ne cunune. Așadar, un prieten foarte bun, care este preot reformat, a acceptat să ne căsătorească. Sub cerul liber, cu niște pilde și niște cuvinte atât de frumoase, cum nu-ți poți imagina. Predica a fost tipărită în română și maghiară, pentru ca toți oaspeții să înțeleagă. Preotul acesta ne-a învățat ce înseamnă să fii om, să ai lumină, să vrei să faci bine, să vezi fericirea din jur și să o onorezi fără ifose, fără prejudecăți și dogme!...
- Lumea de azi a devenit atât de reticentă la căsătorie. Tot mai puțini oameni fac acest pas, se simt încorsetați de ideea de a semna un act "pe veci". Simți că s-a schimbat ceva în voi, în clipa în care ai spus "DA"?
- Chiar simt! Eu chiar simt că mi-am găsit omul și că Dumnezeu e de acord cu asta. Chiar acum, când îți formulai întrebarea, mă gândeam la evoluția în ani a interviurilor cu tine, cu "Formula AS". Acum vreo zece ani, vorbeam doar despre muzică și speram la copii, apoi am avut-o pe Eva, dar eram dezamagită în dragoste și spuneam că nu cred că mă voi căsători vreodată. La ultimul interviu, spuneam că am descoperit fericirea, iar azi îți zic că m-am căsătorit și că sunt mai bine ca niciodată. Cum e viața asta... Văd și eu în jur, mulți oameni singuri, prieteni muzicieni cu căsnicii distruse. Vreau să le spun că nu există o rețetă a fericirii, în care să poți fi muzician de succes și să ai o familie sudată. Fiecare este predispus la un fel propriu de a-și trăi viața, dar sunt sigură de un lucru: nevoia de echilibru. La un moment dat, trebuie să ți-l găsești. Dacă ești făcut să trăiești singur, trăiește!, nu e un capăt de țară, cariera îți va fi hiperactivă și plină. Dar dacă simți că lipsește ceva, ești dator să cauți fără încetare acel lucru. Eu mi-am găsit echilibrul. De la zece ani voiam copii, voiam să fiu mamă. De o bucată de vreme, simțeam nevoia profundă de a fi și soție. În niciun caz nu spun că nu mai vreau nimic, ci doar că simt că am pe cineva cu care să construiesc. Împreună! E jumătatea mea și nu pot lua decizii fără el. Azi îmi dau seama mai mult decât până acum că oamenii care ne ascultă, care ne admiră, ne iau și de exemplu. Așadar, noi, cei văzuți mai des, ar trebui să ne ducem viața în echilibru și să nu emitem judecăți care ar putea influența decisiv oamenii. Dacă spui că în zilele noastre nu mai este nevoie de căsătorie, tinerii vor crede asta. Și eu am spus în trecut lucruri pe care nu le-aș mai spune azi, dar am mai crescut și îmi dau seama că nu e bine. De aceea, simt acum nevoia să le spun oamenilor că e frumos să te legi în fața lui Dumnezeu de persoana iubită, e chiar un lucru sfânt. Dacă iubești, să te binecuvânteze Dumnezeu, e ceva magic! Avem nevoie de asta. Nu e o bagatelă. Avem nevoie de binecuvântare așa cum avem nevoie de artă. La fel cum cred că e mai frumos să ai credință decât să nu ai. Nu te face mai mare, mai mic, mai deștept, mai prost, ci pur și simplu te completează. Altfel, am fi doar niște roboței care nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-au văzut. Dar cine are copii știe că Dumnezeu există.
Eva Luna și Abigel
- Și ce fete frumoase aveți... Abigel crește văzând cu ochii, iar Eva Luna chiar a început clasa I. Ca să pășim puțin și în zona socială, spune-ne cum vede Luiza-mama sistemul de învățământ în care tocmai a intrat copilul ei?
- Jale. Este jale, dar noi, cei care ne dăm seama de asta, ar trebui să ne plângem mai puțin și să ne implicăm mai mult. Eu, una, încerc să o fac, chiar i-am propus învățătoarei Evei să facem împreună programa de muzică, să vin oricând să fac ore cu copiii. Eu muzică știu, muzică ofer. Alți părinți pot face alte lucruri. Ideea este că putem ajuta profesorii nu pentru că ei nu s-ar pricepe, Doamne ferește!, ci pentru că schimbările acestea extrem de dese din sistemul de învățământ îi afectează în foarte mare măsură. Gândiți-vă că în fiecare an profesorii trebuie să-și schimbe metoda, manualul, felul de abordare a materiilor. Este năucitor. Sunt și ei oameni și, invariabil, devin stresați, nesiguri, și asta are repercusiuni asupra copiilor. Atâta timp cât haosul din ministere persistă, ce am putea noi face este să avem cât mai multe ședințe în care să se lege prietenii între profesori și părinți. Fiecare să-și spună păsurile. Nimeni nu pune la îndoială pregătirea dascălilor, cum nimeni nu pune la îndoială bunele intenții ale părinților. Un numitor comun, condus cu delicatețe și bun simț, cred că este soluția în acest moment, când la conducerea ministerelor sunt oamenii care sunt, când haosul și nesiguranța rămân cuvinte cheie în acest sistem. Educația copiilor ar trebui să fie un parteneriat părinți-profesori!
O viață bună
- Luiza, ne-ai spus cum vede soția din tine ideea de căsătorie, ne-ai spus cum vede mama din tine sistemul în care sunt educați copiii, te rog să ne spui la final cum vede muzicianul din tine peisajul muzical românesc. Jazz-ul e puțin și bun, dar restul?
- Recunosc că nu sunt foarte atentă la ce se întâmplă la noi, din simplul motiv că urăsc felul în care muzicile și "vedetele" sunt "împachetate" de posturile de televiziune și radio. Trebuie să fii extrem de selectiv și să ai foarte mult timp și răbdare să deosebești muzica bună de cea foarte proastă, dacă urmărești aceste posturi. Oamenii nu au timp să asculte ore întregi până apare în sfârșit câte ceva mai bun. Dar chiar și așa, nu putem spune că muzica de acum e mai proastă decât cea de acum 25 de ani. Lucrurile s-au schimbat în bine nu doar la noi, ci în toată lumea. Bineînțeles că depinde ce muzică scrii, pentru ce spații. Dacă visezi la stadioane pline, vei scrie ca U2, dacă vrei spații mici, intime, ești mai degrabă înclinat spre jazz. Mie-mi plac amândouă. Iubesc euforia marilor concerte, starea aceea de bucurie care unește zeci de mii de suflete. Dar e simplu de înțeles de ce jazz-ul nu poate intra în această categorie: el are atâtea nuanțe, e atât de dantelat, încât e nevoie de mare atenție când îl asculți. Lumea evoluează în mare viteză. La primele concerte de operă din istoria muzicii, oamenii mâncau în sală, beau, țipau unii la alții. Îți mai poți imagina azi așa ceva? În contextul de azi, dificultatea constă în faptul că tehnologia a luat atâta avânt, încât muzicienii trebuie să țină pasul cu ea într-un ritm grozav. Dar vor trece toate: va trece și goana asta, va trece și explozia tehnologică, iar oamenii se vor întoarce la a crea simplu și sincer. Deja se simte. Chiar și noul meu proiect muzical spre asta tinde. Al doilea album de autor va fi pur și simplu muzică. Va fi unul în care voi explora la maximum capacitățile vocii mele. După ce anul acesta am cântat romanțe de Rahmaninov, cu Diana Ionescu, în manieră jazz, după ce cu Geniusas am cântat muzică clasică contemporană, - ceea ce este pentru mine un mare pas în afara zonei de confort -, simt că sunt la alt nivel, în altă zonă intelectuală. Cu pianistul acesta incredibil am cântat la Piatra-Neamț o piesă al cărei compozitor era în sală, lucru care pune extrem de multă presiune pe tine. Ei bine, omul acela a coborât de la balcon pe scenă... plângând. Evoluăm. Eu, una, evoluez, simt că a trecut timpul și nu a trecut degeaba.
- Zburzi cu atâta siguranță printre cuvinte, de parcă nu ai avea nicio grijă. Un muzician de jazz fericit, care poate trăi doar din muzică...
- Sunt fericită, da, dar sunt sigură că și mulți alții sunt la fel. Să nu se creadă că eu nu plâng, că eu nu mă cert, că mie nu mi se îmbolnăvesc copiii, că eu nu urlu la demonstrații. Pe toate le fac. Am un soț care muncește, la rândul lui, în cu totul alt domeniu. Cât despre traiul din muzică... da, se poate trăi din jazz. Absolut că da. Important este ce așteptări ai tu de la viață și de la tine, care sunt lucrurile fără de care nu poți trăi. Dacă nevoile acestea sunt foarte mari, din jazz nu se poate trăi. Dar dacă îți place să-ți faci lucruri de unul singur, dacă îți place să gătești, dacă nu iubești mall-urile, jazz-ul poate fi unica ta meserie. Când ești un om liber, care preferă să trăiască simplu, natural, să facă lucruri cu mâna lui, nu prea ești consumist. Noi ne construim o căsuță la țară, cu mâinile noastre. Mergem în vacanțe. Copiilor nu le lipsește nimic. Am o viață bună, nu am lipsuri mari. Așadar, este o chestiune de perspectivă. Ba chiar știu oameni care câștigă mult mai puțin decât mine și nu se plâng, nu arată rău, nu fură, sunt luminoși. Aparențele sunt atât de înșelătoare! Am spus-o și o repet: ce simți tu în interior, aia este adevărata viață pe care-o trăiești!
Foto: THEODOR NICHIFOR (1)