Cât vezi cu ochii, se întind porumbiști și lanuri de grâu, iar în marginea drumurilor răsar stâlpii rețelei de electricitate. Din loc în loc, câte un salcâm scăpat miraculos de secure ține pentru câteva clipe în crengile sale lumina unui soare roșiatic, grăbit să apună. Nicio poartă înaltă, niciun zid ermetic nu camuflează ogrăzile. Totul e la vedere. Îi vezi pe săteni trebăluind prin jurul casei sau stând la taifas, fără a se feri de privirile indiscrete. Într-o lume care se plânge de lipsa comunicării, oltenii sunt un antidot de excepție. Binevoitori, deschiși, guralivi, sunt gata să-și spună oricând povestea vieții, câteodată la fel de bogată ca basmele cu zmei și împărați. Așa cum este și cea a olarului Ionel Cococi, un oltean care transformă lutul în artă.
Lecția de arheologie
Urc dinspre Corabia spre Caracal, pe o șosea dreaptă, ca trasă cu rigla. La Vișina, virez spre stânga, printre lanuri de floarea soarelui cu discul răsucit spre apus. Intru în Vădastra și opresc în centrul satului, lângă o cișmea. Un bărbat tocmai ia apă într-un bidon. "Vă rog, unde locuiește Ionel Cococi?", "E vărul meu. Trebuie să vă întoarceți, și după prima uliță pe dreapta, opriți la a treia casă. Lucrează. Îl găsiți". Mulțumit că am reușit să-l întâlnesc pe cel mai potrivit ghid, tocmai pe vărul lui Ionel, întorc și rulez, numărând casele. Ajung și arunc o privire peste poartă. Prin curtea înierbată zac lucruri vechi: un plug, vase ceramice, unelte ruginite, orice amintește de lumea de odinioară a satului oltenesc. Nu-mi dau seama dacă e un mic muzeu particular în aer liber sau o adunătură de obiecte numai bune de pus într-un muzeu sătesc. Strig și văd ieșind pe ușa unui atelier un bărbat zvelt, cu chip rotund și frunte pleșuvă. E blond și aduce un pic cu Vladimir Putin. Mă primește bucuros și mă conduce în atelier. Traversăm mai întâi un hol pe care stau înșiruite vase de diferite forme, cu linii albe, pe fond negru. Liniile sunt ba spiralate, ba frânte în unghiuri, ca niște stoluri de rândunici. Ceramică în două culori, alb și negru. În camera de lucru, pe mese, stau vase din lut abia modelat, vase pământii, fără nicio podoabă. Vor fi în curând coborâte în cuptorul săpat afară, lângă zidul atelierului. Povestea olarului Ionel Cococi e uluitoare. Nimic nu-l pregătise pentru meșteșugul acesta. Nici familia, nici școala. Așezat pe un scaun, dar mișcându-și fără astâmpăr mâinile, își amintește: "Până pe la 30 de ani, făcusem de toate. O școală profesională în Sibiu, apoi am lucrat la o unitate militară în Caracal, apoi m-am apucat de comerț, cu unchiul meu, vindeam haine second-hand. Am avut și o discotecă. Într-o vară, mă sună mama, care lucra încă la telefoane, la Vădastra, și-mi spune că vine o echipă de arheologi de la București și ar avea nevoie de cineva, să-i ajute cu mașina". Ionel nu a zis ba. A sărit la volanul Daciei sale, care scârțâia din toate încheieturile, și s-a pus la dispoziția arheologilor. Aceștia câștigaseră un grant guvernamental, ca să reînvie ceramica neolitică de Vădastra. Aveau nevoie să construiască un cuptor, să pregătească vasele și să le ardă. Ionel a fost prezent la toate operațiunile. A ascultat cu urechile ciulite fiecare vorbă a specialiștilor. Le-a urmărit fiecare gest profesional. Era așa de atent, de parcă se afla la cursuri la Sorbona. Nu-i venea să creadă că acum mii de ani, pe Măgura Cetate, un delușor situat deasupra luncii râului Obârșia, care traversează satul, ființase o așezare de pescari și agricultori care au creat o cultură numită de arheologi Vădastra, după numele actual al localității. Discuțiile experților îl fascinau. Îi auzea vorbind de poetul Cezar Bolliac, arheolog amator, care a descoperit aici "sute de silexuri, râșnițe, gresii, trei omuleți foarte diformi, 70 piese de os, 300 vase de pământ, din care 35 scoase întregi", după cum a notat acesta în jurnalul său de "excursiuni arheologice".
Ieșirea din anonimat
Pe mâinile lui Ionel Cococi sunt lipite pojghițe de pământ uscat. Frământă lutul ca pe un aluat pentru cozonaci. Nu are roată, așa cum știm noi că au olarii. Vasele prind formă din mișcarea dibace a degetelor și din șlefuire. "După ce au plecat arheologii la București, m-am apucat să fac și eu un vas, bazându-mă pe tot ce văzusem că făcuseră ei. Când s-au întors în primăvara următoare, le-am arătat vasul. S-au uitat cu niște ochi cât cepele și mi-au spus: "Ionele, ți-a ieșit mai bine decât nouă". Proiectul a luat sfârșit, profesorii s-au întors la București, sătenii au vandalizat cuptorul și părea că toată povestea cu ceramica de Vădastra va lua sfârșit. Ionel Cococi, însă, privea departe: "Am cumpărat o casă de la un localnic, unde m-am mutat cu soția și copilul. Am renovat tot și mi-am construit un atelier. Am săpat și amenajat un cuptor, cuptorul meu, așa cum văzusem la profesori. M-am dus în luncă și am luat de sub un mal abrupt un lut păstos, numai bun de frâmântat. M-am pus pe treabă. Când am avut vase și statuete de care să fiu mulțumit, am ieșit la târguri". Din șofer al arheologilor, Ionel Cococi din Vădastra Oltului a ajuns ceramist popular, invitat de organizatori de evenimente la Slatina și Craiova. Șefilor de la județ nu le venea să creadă că vasele acestea minunate sunt create în prezent, de mâinile unui sătean. Pe harta județului apăruse un nou centru ceramic, pe lângă cel de la Oboga. Dar ceramica lui Cococi era și este de o frumusețe aparte, de o simplitate arhaică, evocând aievea vasele agricultorilor neolitici de pe malurile Obârșiei.
Clienți din toate colțurile lumii
"Fenomenul Vădastra" trebuia cunoscut și în afara țării. Responsabilii județeni l-au inclus pe lista participanților la evenimente internaționale. Iată-l pe Ionel încărcându-și vasele și idolii, cum le spune el statuetelor sale, și luând drumul Italiei, Franței și Belgiei. Reprezentantul Canadei la UNESCO i-a cumpărat entuziasmat o statuetă. Înalții funcționari au privit și au pipăit cu interes vasele aduse din satul oltenesc. Întors acasă, meșterul s-a trezit într-o zi cu un autocar plin cu turiști francezi, oprit la poarta sa. Au vrut să-l vadă cum obține el ceramica desenată așa de sobru și elegant. Într-o vară, au venit niște japonezi, iar recent, la Palatul Parlamentului, Ionel a fost prezentat unei delegații din China. În prezent are pagină de facebook, fiul său, Ștefan, de 11 ani, îi face poze și-l promovează. De două ori pe săptămână, meșterul predă cursuri de ceramică unei clase de 20 de elevi din sat. "Măcar doi-trei dacă învață și duc meșteșugul mai departe, eu unul aș fi foarte mulțumit", spune olarul. Aproape din nimic, dintr-un proiect universitar, olteanul acesta inimos a dezvoltat o activitate care a adus faimă satului său. Imaginația lui e fără astâmpăr. Vede mori de apă pe Obârșia, ca odinioară, lacuri cu pește, sărbători ale satului cu hore organizate în luncă. A candidat anul trecut pentru postul de primar, dar consătenii nu i-au dat votul. Nici nu știu dacă să-l compătimesc sau să-l felicit. Cine știe, ajuns primar, Ionel Cococi și-ar fi neglijat meșteșugul și ceramica de Vădastra n-ar fi putut ajunge, pentru a doua oară, istorie. Rămas în atelierul său, are timp berechet să lucreze și să facă, astfel, un serviciu mult mai mare comunei sale. Vădastra e situată la numai 15 km de Corabia. Aici a fost construit recent un port, unde pot opri și vasele de croazieră care coboară pe Dunăre. Turiștii ar fi încântați să facă un tur de o zi prin părțile Oltului. Popasul lor la Vădastra ar fi de neuitat pentru ei și profitabil pentru ceramist. Pașii necesari nu sunt imposibili, iar politicienii locali ajunși în parlament ar trebui să se implice cu adevărat. Un singur autocar cu turiști la Vădastra e prea puțin pentru câtă frumusețe e de văzut.
Foto: SORIN DANIEL STOICANESCU, MIHAI CALATORU