Zeii arenelor
Toată suflarea Romei participa la gloria lor. Colosseumul îi aplauda în picioare minute în șir, bogații imperiului îi celebrau la fastuoase banchete, femei nobile îi vizitau pe ascuns, la ceas de seară, în camerele fruste ale barăcilor. Îmbrățișarea lor devenise afrodisiacul cel mai de preț în Roma antică. Campionii din arene erau definiția bărbăției, eroii răsfățați ai celui mai mare imperiu pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, Imperiul Roman. Într-acolo ajunsese faima gladiatorilor, că plebei sau chiar nobili renunțau, de bunăvoie, la statutul de cetățeni liberi, lăsau în urmă tot ce aveau, familie, bani, libertate, cerând să fie primiți în școlile de gladiatori. Nu o dată, chiar împărații Romei au coborât din înaltul jilțurilor, ca să simtă acolo, în colbul arenei, clocotul sângelui și adulația tribunelor arhipline. Zeci de mii de bărbați au intrat în amfiteatrele de gladiatori ca simpli sclavi sau prizonieri de război și au ieșit eroi de epopee, precum Spartacus, tracul. Felul lor sălbatic de luptă, cu sabia aceea ciudată, frântă sau curbată, cu scutul mic, ce de-abia le acoperea pieptul, a devenit unul dintre cele mai apreciate stiluri ale întrecerilor de gladiatori! Dar pretențiosul public roman nu văzuse totul: războinicii daci aduși de Traian la Roma, după luptele împotriva lui Decebal, aveau să depășească tot ce se văzuse până atunci, în ultima mare școală de gladiatori din istoria Imperiului, "Ludus Dacicus". Rupți de Sarmizegetusa, soldații lui Decebal aveau să devină, prin iscusința lor din arene, ultimii mari eroi ai lumii romane...
Dacii imperiali
La orele amiezii, Piazza del Popolo din Roma pulsează ca o inimă înfierbântată. Împodobit de hieroglife grațioase și păzit de patru lei uriași, înfricoșători în nemișcarea lor, Obeliscul lui Ramses al II-lea, pe care romanii l-au "convertit" la catolicism, înălțând pe el o cruce de-un stat de om, e unul dintre cele mai populare locuri de întânire ale metropolei italiene. Toată lumea din nordul orașului se întânește aici, printre relicvele centrului istoric, la o cafea și o limonadă, cât să-și tragă sufletul greu încercat de căldura verii. Ca orice oraș mediteranean, Roma își seduce vizitatorii cu "dolcele" ei "far niente", leneș și relaxat. Patru impresionante statui de daci veghează la liniștea din Piazza del Popolo, de pe una dintre balustradele care îți însoțesc pașii spre grădinile umbroase de pe colina Pincio. Senini, luminoși și gânditori, doar cușma și cămășoaiele lungi le trădează originea "barbară", mascată de bărbile îngrijite și de gesturile de o grație pur aristocratică. Turiștii se pozează cu dacii, ca și cu niște mari filosofi ai lumii antice. Unii sunt curioși să afle câte ceva despre aceste mari personaje urcate pe piedestalurile Romei, dar, cum nu găsesc nimic, nici un nume, nici o referință, o iau, alene, distrați, spre centru. Cât timp bați Via del Corso, lungă cât jumătate de oraș, soarele arzător de sfârșit de iulie îți iese mereu în cale, ca o nălucă încăpățânată. E una dintre cele mai secetoase veri din istoria Italiei, cei câțiva nori răzlețiți pe cer sunt doar amăgire, în atmosfera încinsă a metropolei antice. Cum mai trece un pic dogoarea amiezei, mii de turiști ies, pâlcuri, pâlcuri, de prin pizzerii și gelaterii și se îndreaptă, mărșăluind, parcă, la comandă, să se pozeze în față la Fontana di Trevi. Dincolo de fântână, peisajul se aerisește. Rămâi tu cu tine și cu gândurile tale. Roma simte asta, istoria ei grandioasă te înghite pas cu pas. Pari tot mai mărunt, călcând cu un soi de sfială, pe sub arcuri de triumf, pe lângă semețe columne, peste vechi altare. Sunt acolo toți marii împărați romani, fiecare cu nume, cu prenume și renume, fiecare pozează parcă pentru istorie, dar niciunul nu are misterul și forța celor patru daci din Piazza del Popolo...
Istoria săpată în piatră
Peste drum de "Altare della Patria", opulentul monument închinat de romani regelui unificator, Vittorio Emanuele, într-o piațetă elegantă, înconjurată de pini zvelți, se află faimoasa Columnă a lui Traian. Departe de vâltoarea turistică, înconjurată doar de lume bună, cunoscătoare, Columna are o noblețe aparte, care izvorăște tocmai din încleștarea nemaivăzută pe care o mărturisesc basoreliefurile sale. Toată drama războiului daco-roman e acolo. O epopee dăltuită în piatră, ca să spună peste veacuri povestea a două popoare mândre și încăpățânate. Jos, pe baza columnei, e steagul sfânt al dacilor, capul de lup cu trup de șarpe, sunt toate armurile și armele de luptă, atât de exotice pentru lumea romană. E lupta de la Tapae acolo, din primul război, e construcția podului lui Apolodor, sunt scenele din al doilea război, cu femei dace luptând alături de bărbații lor... La final, sus de tot, în vârful Columnei, învingătorii duc prada de război, marele tezaur luat din Dacia de romani, cu care pornesc înapoi spre "Cetatea Eternă", urmați de cohorte de prizonieri. Dintre ei s-au ales gladiatorii, luptătorii care au intrat în arene, în timpul celor trei ani de festivități decretate de Traian, după războiul din Dacia. Ei aveau să pună bazele unei faimoase școli dacice de gladiatori, în capitala Imperiului: "Ludus Dacicus". Aici au ajuns cei mai buni luptători dintre dacii sculptați în vârful Columnei; un drum anevoios și dramatic, între Sarmizegetusa și Roma antică; 1.500 de kilometri bătuți pe jos, îl poți reconstitui azi, imaginar, într-o plimbare de numai o jumătate de oră, între Forul lui Traian și Colosseum, pe Via dei Fori Imperiali.
"Ludus Dacicus"
E "ziua în amiaza mare" la Roma, dar soarele a apus deja, dincolo de uriașul Colosseum, acoperind cu o umbră lungă, brăzdată cu ferestruici de lumină, străzile dimprejur. 60.000 de oameni luau parte, în vremurile de glorie ale Imperiului, la luptele de gladiatori și la feluritele jocuri care precedau cel mai gustat spectacol al epocii antice. "Circ și pâine!". Mai marii Romei plăteau fără să se uite la pungă, când era vorba să distreze poporul. Și dacă pâinea nu era totdeauna îndestulătoare, "circul" trebuia să fie mereu la înălțime! Iar "vârful" lui erau luptele cu gladiatori. Începute ca un ritual de sacrificiu, pe vremea etruscilor, luptele în arenă ajung, pe vremea lui Traian, la rangul de mare spectacol, pe care numai sportul din vremea noastră l-ar putea concura. Ziua de jocuri începea cu reprezentații cu animale, aduse pe bani grei, din junglele Africii și Asiei, tigri, elefanți, lei, erau prezentați publicului avid de adrenalină, care umplea până la refuz gradenele celui mai mare amfiteatru al lumii antice. De-abia după-amiaza venea rândul gladiatorilor...
"Înainte de lupte, gladiatorii treceau pe aici, printr-o fostă piață. Era și aceasta, în sine, o veritabilă atracție. Luptătorii se pregăteau pentru bătălie, se spălau, apoi corpul le era uns cu untdelemn, ca să strălucească în arenă. Imaginați-vă ce spectacol!", le povestește precipitat un ghid "italiano vero", unui grup de pensionari nordici, răpuși de zăpușeala după-amiezii italiene. Îi ascult fascinat poveștile pompoase. Imaginația mea îi caută, însă, pe daci. Urmele dacice mă bântuie peste tot. Construit în grabă, ca să sărbătorească o mare victorie a Împăratului Constantin cel Mare, arcul a fost placat cu lucrări realizate în epoci anterioare. Așa se face că alte patru statui de daci, cu privirea aspră, scrutătoare, se găsesc în partea de sus a arcului. Interpretarea e aceeași, surprinzătoare. Dacii nu par prizonieri de război. Au demnitate, mândrie, sunt liberi, fără lanțuri pe ei, niște bărbați frumoși și înțelepți.
La fel de mândri și neînfricați, ca unii care nu se temeau de moarte, trebuie să fi fost și gladiatorii daci. "Fără îndoială, dacii erau războinici iscusiți, iar această calitate le-a înlesnit și succesul în arenele de gladiatori, precum și cariera militară, celor care au ajuns în trupele de auxiliari ale armatei romane", mă ajută în căutările mele profesorul Alexandru Diaconescu, de la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj. "Pe lângă cei 1.000 - 2.000 de daci care au intrat în armata romană, alte câteva mii au devenit gladiatori".
E deja după-amiază, ora la care gladiatorii intrau în arene. Încerc să mi-i imaginez luptând cu sica lor încovoiată, și încerc să disting, la distanță de mii de ani, vacarmul care însoțea fiecare atac împotriva adversarilor. Uriașa arenă îți taie răsuflarea, numai privind-o din afară. Mii de turiști străini stau la cozi interminabile ca să o vadă. Școala de luptă, "Ludus Dacicus", se afla în partea dreaptă a Colosseumului, așa cum reiese dintr-o hartă uriașă, din piatră, realizată în secolul trei, era noastră. Știam din cărți adresa exactă, însă Davide, ghidul turiștilor nordici, mi-o arată pe o hartă turistică, într-o pauză de țigară. "De unde ești?", mă întreabă, venind să împartă cu mine umbra de lângă Arcul lui Constantin. "Din Dacia", îi răspund în glumă, arătând spre cei patru daci de deasupra noastră. I-am spus ce caut și mi-a confirmat ce știam. "Dacii trebuie să fi fost niște gladiatori extraordinari, de vreme ce o școală a luat numele lor! Păcat că știm atât de puține despre ei. Dar un lucru e cert: într-o astfel de școală nu intra oricine. În astfel de școli rezistau doar campionii! Aveți cu ce să vă mândriți: cu siguranță, mulți dintre dacii voștri au fost vedete adulate, aici, la Roma, în perioada de glorie a luptelor de gladiatori".
Străjuite de chiparoși înalți, câteva ziduri groase de cărămidă și câteva cioturi de coloane de marmură mai amintesc azi, de "Ludus Dacicus". Îi știam istoria de acasă, de la eruditul profesor din Cluj. "Un astfel de «ludus» era construit în jurul unei arene, care imita destul de bine, ca mărime, arena principală de la Colosseum. Acolo se pregăteau, zi de zi, luptătorii. În jurul arenei, erau câteva sute de locuri pentru gladiatori sau pentru spectatorii care doreau să asiste la antrenamente. Iar lângă această construcție era, de fapt, garnizoana în care trăiau gladiatorii și cămăruțele în care locuiau".
Sunt în miezul evenimentelor. Cei mai bravi gladiatori daci au trăit chiar aici, la umbra chiparoșilor de pe Via Lubicana, în epoca de mare înflorire din vremea lui Traian! Aici și-au stins dorul de patrie, aici și-au oblojit rănile căpătate în lupte, aici i-au căutat nobilele romane care îi adorau, aici, în arena cea mare, și-au obținut libertatea, după zeci de lupte victorioase.
"De ce să fi existat, totuși, o școală dacică de gladiatori la Roma?", îl întrebasem pe Davide, înainte să ne despărțim. "Asta numai niște gladiatori pot să-ți spună", mi-a răspuns italianul zâmbind și m-a îndrumat către "Gruppo Storico Romano", o asociație de istorici și de pasionați de istorie, care lucrează, de peste 20 de ani, la studierea luptelor de gladiatori din Roma antică. "Mâine după-amiază te așteptăm la noi, pe Via Appia Antica", îmi răspunde un tânăr, pe nume Andrea, la telefon, bucuros să afle că cineva din România e curios să afle mai multe despre luptele de gladiatori.
Bârlogul lupilor
A doua zi pe la 5 după-amiază, întocmai la ora luptelor de gladiatori, eram în capul unui drumeag ce părea să ducă spre o fermă de țară. Via Appia Antica, vechiul drum spre Brindisi, te scoate de-a binelea din Roma turistică. Și lumea e altfel. Bunicuțe sfătoase ies la poartă și îți dau binețe, te întreabă "come stai", dacă nu te pot ajuta cu ceva. Sunt recuperat rapid de Andrea, care mă conduce, la capătul celălalt al drumeagului, în incinta școlii de gladiatori. Ca un soldat conștiincios, mă prezintă mai-marilor locului și apoi se retrage, discret, la ale lui. "Iată, v-am adus gladiatorul dac!", râde cu poftă, înainte să-și ia rămas bun. Stefano Casini și Leonardo di Blasi meșteresc de zor la niște apărători din piele aspră, pentru mâinile gladiatorilor. Le-au studiat în cărți și în muzee, iar acum le reproduc "unu la unu". În spatele curții, un moșuleț se căznește cu un coif. "E un coif de gladiator", îmi spune Stefano, intuind ce curiozități m-au adus tocmai pe Via Appia. "Iar arma era o sica, o spadă curbată, pe care voi, în România, o cunoașteți bine, și cu un scut mic. Luptele în care erau implicați dacii erau de mare spectaculozitate. Doi gladiatori lenți nu îți fac niciodată spectacol! Dar dacii erau iuți, erau dinamici, și de aceea lumea îi admira foarte mult. Cel mai probabil, acesta este și motivul pentru care a apărut «Ludus Dacicus». Eu cred că, dincolo de faptul că mulți soldați daci au devenit gladiatori, stilul lor de luptă, care plăcea foarte mult, a făcut ca această mare școală de gladiatori să le poarte numele", spune Stefano. "În mod clar, gladiatorul era o profesie, erau și liberți care făceau asta, renunțau la libertate și se făceau gladiatori, lucru care le aducea bani și faimă. Gladiatorii erau ca jucătorii de fotbal de azi. Aveau privilegii, dormeau într-un loc al lor, primeau vizita unor matroane, erau adulați. Nu e glumă, sudoarea gladiatorilor era vândută ca afrodisiac în lumea romană! Mulți își imaginează că în arenele de gladiatori se făcea moarte de om tot timpul. Nu era așa. Avem mărturii pe stele funerare, despre gladiatori care avuseseră 74 de lupte la activ, dintre care 20 pierdute. Dacă era încă viu după 20 de înfrângeri, era clar că nu se lupta până la ultima picătură de sânge. Cei care organizau luptele trebuiau să îi plătească școlii valoarea gladiatorului mort, iar un campion costa enorm, nu își permitea nimeni să îl piardă. Luptele erau dure, dar până la un punct. Adesea, gladiatorii ajungeau la un moment al carierei, când erau eliberați. Li se dădea un «rudis», o spadă de lemn, care semnifica obținerea libertății. De fapt: visul tuturor acestor luptători era să capete glorie și apoi să fie eliberați. Dar au fost și cazuri de gladiatori care s-au reîntors în arenă, la lupte, după ce fuseseră eliberați de trei ori, atât de mare era setea de glorie". Leonardo di Blasi, coleg cu Stefano, este specialist în istorie. Mă ia cu el într-o plimbare de inițiere. Au reconstruit totul, din lemn, în miniatură: au și un mic amfiteatru pentru vreo 200 de persoane, și un mic teren de antrenament, care e bucuria copiilor și a turiștilor străini care îi vizitează, și o sală de arme, și un mic muzeu al luptelor de gladiatori. Premiant, în materie de gladiatori, Leonardo îmi povestește, și el, despre viața luptătorilor daci, îmi prezintă fiecare stil de luptă în parte, până când ajungem unde voia, de fapt, să mă ducă: în colțul "muzeului" unde se află imagina unui gladiator. "Am vrut să vezi astea cu ochii tăi, să nu crezi că vorbim despre daci doar din complezență. Chiar studiem stilul lor de luptă, vorbim cu specialiști din România, ca să aflăm mai multe despre cum se lupta cu sica, ne-am întâlnit, nu o dată cu pasionați ai luptelor de gladiatori din țara voastră", îmi spune, după care mă predă "antrenorului" școlii. Îmbrăcat în tunică antică, acesta nu stă mult pe gânduri, ia din panoplie coiful cu moț și mi-l potrivește pe cap, apoi îmi caută un scut și, când totul e gata, îmi oferă, ceremonios, sica. "Ecco! Așa arăta un gladiator!", îmi spune, în timp ce îmi explică niște scheme de luptă. În colțul opus al sălii, Leonardo e ascuns în spatele aparatului foto. Doar zâmbetul i se vede pe sub obiectiv. "Așa, așa, explică-i cum lupta un dac adevărat! Vreau să faci din el un mare campion, așa cum au fost strămoșii lui!".