În 2006, când i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk avea 54 de ani și șapte cărți publicate. Doar cu un an înainte stârnise furia guvernului de la Ankara, fiindcă vorbise într-un ziar elvețian de genocidul armenilor din 1915, subiect tabu în Turcia. (Tot el fusese și primul intelectual musulman care-i luase apărarea lui Salman Rushdie, condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, pentru "Versetele satanice".) Doar protestele lumii literare internaționale au determinat justiția turcă să-i retragă lui Pamuk inculparea de "insultă a națiunii", care i-ar fi adus ani grei de închisoare. Probabil că și asta a contat în voturile juriului Nobel, care i-au adus popularitate mondială și l-au pus la adăpost de represalii, astfel încât și azi are curajul să-și exprime public dezacordul cu regimul islamo-conservator, dictatorial al lui Erdogan. Celebritatea datorată traducerii cărților lui în multe țări a demonstrat și că e un foarte bun scriitor, aflat în puterea vârstei creatoare: din 2006 încoace a mai publicat opt volume. Toată opera lui o avem, foarte bine tradusă de Luminița Munteanu, în seria de autor de la Polirom și cine i-a citit romanele a putut observa că există în ele teme recurente, pe fundalul istoriei otomane și al Turciei moderne, iar una dintre ele este relația tată-fiu într-o societate patriarhală. Pentru Pamuk, obsesia legăturilor paternale și filiale are o rădăcină autobiografică: propriul tată, un burghez stambuliot francofil, cu veleități literare, și-a abandonat soția și cei doi copii, fiindcă viața familială în comunitatea strict reglată din Turcia îl plictisea și a dispărut fără urmă la Paris. Suferind de absența tatălui, de lipsa de încredere și modele la vârsta dificilă a adolescenței, Pamuk și-a construit o lume romanescă pornind de la propriile răni secrete, o lume impregnată cu un soi de melancolie-tristețe specific turcească, numită hüzün, un fel de dor care doare. Împreună cu temele relației tată/fiu, maestru/ discipol, culpă/pedeapsă, predestinare/libertate de opțiune, melancolia asta e perceptibilă și în frumosul roman pe care vi-l recomand azi. Ca și Rushdie, Pamuk se inspiră din "marea de povești" orientale, dar are și conștiința realității istorice turcești de ieri și de azi, precum și o bună cunoaștere a culturii europene. Integrând în urzeala epică mitul grecesc-occidental al lui Oedip și legenda persană a lui Rostam și Sohab din "Cartea Șahilor" a lui Ferdousi (anul 1000), orientalul occidentalizat Pamuk spune povestea lui Cem Celic, un băiat părăsit de tată, din anii '80 ai secolului trecut și până prin 2014. Licean, Cem visează să devină scriitor, dar sărăcia familiei de după plecarea tatălui îl determină în vacanță să muncească pentru un meșter fântânar, Mahmut, un înțelept tenace, mare povestitor de pilde din folclorul coranic. Încrederea și admirația pe care i-o inspiră îl fac pe băiat să vadă în el o autoritate paternă. În aceeași vacanță de la 16 ani Cem descoperă și dragostea în persoana unei actrițe de teatru ambulant, care are dublul vârstei lui. Construit ca o dramă în trei părți plină de întorsături spectaculoase, romanul, cu o profunzime de teme imbricate, excelează mai ales prin scriitura de o mare forță narativă, foarte vizuală, dar fără exotisme de carton.