Cum să ne rugăm mai bine? Cum să ne facem auziți de Dumnezeu? Cum să înduplecăm iertarea și ajutorul Său? De două mii de ani, creștinii își pun aceste întrebări fără încetare. Printre cele mai convingătoare răspunsuri, la loc de frunte se află îndemnurile părintelui Ilie Cleopa, unul dintre marii duhovnici ai românilor. "Rugăciunea este maică și împărăteasă peste toate faptele bune", spunea călugărul de la Sihăstria. "Să țineți minte că dragostea de Dumnezeu, ce cuprinde ascultarea poruncilor Sale și teama de Cel de Sus, deopotrivă ca și dragostea de aproapele, nu vin pe altă cărare în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii, pentru că aceasta nu numai că îl apropie pe om de Stăpânul său, dar îl și lipește de El, îl face «un duh cu El», după vorba unui sfânt, iar din această împreunare sfântă, omul se curățește și se înalță pe sine, ca să nu mai adaug ce bucurie se naște în sufletul creștinului când primește răspuns bun, deci înțelege că stăruința sa smerită a fost primită de «Noianul fără sfârșit al milei și al iubirii»!". Tot părintele Cleopa le mai spunea credincioșilor care făceau pelerinaje la mânăstirea Sihăstria, pentru a bate la ușa chiliei sale, că orice rugăciune decurge chiar din una dintre cele trei forme ale sale, anume "cererea", "mulțumirea" sau "lauda". Părintele le amintea tuturor fragmentul din Evanghelie în care ucenicii îi cer Mântuitorului: "Învață-ne să ne rugăm!". Atunci, Hristos îi sfătuiește să nu rostească vorbe multe și le dăruiește "Rugăciunea Domnească", adică "Tatăl Nostru", care a rămas cea mai concisă, dar și cea mai completă rugăciune rostită vreodată. Marele duhovnic le repeta creștinilor că "rugăciunea, în creșterea ei, nu are margini, pentru că ea se unește cu Dumnezeu și toate virtuțile care se nasc din Cel de Sus sunt nemărginite, ca și El însuși!". Din învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, dar și din experiența sa mistică personală, părintele Cleopa a alcătuit o adevărată "scară a rugăciunii", pe care sufletul unui bun rugător se poate înălța ca pe un fir nevăzut de păianjen, până ajunge să se topească în Lumină...
Cele șapte trepte
"Când ne rugăm cu limba, cu gura și cu buzele, suntem pe prima treaptă, cea mai de jos, în urcușul care abia începe" - spune părintele. "Nu e rău nici așa, căci toți suntem mai întâi ucenici!" Mai departe, "trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă și buze, la minte. Dacă o spunem cu gura, dar o înțelegem, atent și adânc încă și cu mintea, atunci ea nu se mai cheamă «rugăciunea gurii», ci trece în altă treptă, anume «rugăciunea minții». Sfântul Apostol Pavel spune undeva: «Vreau, mai bine, să zic cinci cuvinte cu mintea, în biserică, decât zece mii de cuvinte cu gura». Așadar, ați înțeles cu cât este mai înaltă a doua treaptă, față de cea dintâi?!". Sfinții părinți bisericești numeau această treaptă "jumătate de rugăciune", "pasăre doar cu o aripă" sau "rugăciune cu-n picior". Însă osteneala nu se oprește aici. "Când noi spunem o rugăciune cu gura și o înțelegem cu mintea, trebuie să o simțim și cu inima, adică mintea trebuie să ne coboare în inimă, căci acolo este «cămara sufletului». Această a treia treaptă este îmbunătățită și se cheamă «rugăciunea inimii». Sfântul Isaac Sirul spune că «până aici abia ajunge unul la zeci de mii, iar rugăciunea care-i mai sus decât a inimii de abia este atinsă de unul singur în câteva generații». Aceasta este a patra treaptă și se numește «rugăciunea de sine mișcătoare». Cel care a ajuns până aici înseamnă că are inima tot timpul în rugăciune, oriunde s-ar afla și orice ar face. El a câștigat minunata stare pe care o pomenește și Biblia: «Eu dorm și inima mea veghează»." Cea de-a cincea treaptă, pe scara părintelui Cleopa, este "rugăciunea cea văzătoare" și se întâlnește la câte un singur creștin într-un neam întreg. Duhovnicul explică: "Asta înseamnă să ai minte «înainte-văzătoare» de Dumnezeu, adică să vezi în rugăciune îngerii și demonii ascunși credincioșilor obișnuiți, să citești gândurile, să știi ce se întâmplă la mare depărtare de tine, când ești cufundat în rugă. Mare minune este aceasta!". Cea de-a șasea treaptă rămâne doar privilegiul marilor pustnici și asceți "nebuni întru Hristos", a câtorva sfinți doar, aleși și iluminați de Dumnezeu. Caracterizarea părintelui Cleopa este tulburătoare: "Ea se numește «rugăciunea în extaz sau în uimire iluminată». Prin aceasta, în vremea rugăciunii, sfântul se răpește cu mintea la cer, fața lui se face ca focul, degetele mâinilor lui ard ca făcliile și nu mai este pe pământ decât cu trupul, iar mintea sa flăcăruiește în cer, cuprinsă de extazul iubirii pentru Cel de Sus". Ultima treaptă a rugăciunii, încă și mai înaltă decât cea "în extaz", este așa-numita "Rugăciune duhovnicească": "Este chiar mai presus de hotarele oricărei rugi! Este de-a dreptul o fire cu Dumnezeu. După mărturiile sfinților părinți, ea se cheamă «vederea duhovnicească a Împărăției Cerului». În afara unor întâmplări izolate, pe care nu le cunoaștem, căci nimeni nu le-a povestit, dacă le-a trăit, avem doar exemplul marelui Apostol Pavel, care a fost răpit, cum singur a scris, «până la al treilea cer și a auzit acolo cuvinte care nu este cu putință omului a le grăi»... Iată de unde pornim cu rugăciunea, fraților, și iată până unde putem ajunge, numai cu voia lui Dumnezeu!".
Scurtă încheiere
Învățătura părintelui Cleopa ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să înțelegem până unde am urcat pe "scara rugăciunii", ca să aflăm cum să ne rugăm mai bine și dacă știm să ne facem auziți de Cel de Sus. După două mii de ani de creștinism, la începutul celui de-al treilea mileniu, neliniștit și tulburat de primejdii planetare, Dumnezeu ne lasă să înțelegem că este neschimbat în misterioasa Sa măreție fără de început și fără de sfârșit, așteptând răbdător un bob de recunoștință și de iubire din partea noastră, cei care îndrăznim să-I cerem, fără să știm întotdeauna prea bine cum anume să o facem, puțină sănătate, puțină bucurie, puțină pace, tocmai acum, în târziul istoriei.