Satul bântuit

Valentin Iacob


[sapou]- Povești și întâmplări înfricoșătoare, petrecute de-a lungul vremii,
într-un sat din județul Dolj -[/sapou]Ades, căutăm în lumea largă întâmplări enigmatice, la limita dintre magie și paranormal, fără să știm că la noi acasă, în România, există o grămadă de locuri și de povești bizare, care nu pot fi explicate rațional. Bunăoară, obiectele zburătoare și duhurile jucăușe, cunoscute sub numele de fenomenul Poltergeist. Până nu demult, se credea că Brazilia e pe primul loc în lume la astfel de manifestări. Dar iată că satul Risipiți (azi Unirea) din județul Dolj le în­tre­ce pe toate. Acolo, în 1992, s-au petrecut niște fap­te tulburătoare, cu sute de martori. A fost un caz senzațional, care a strâns într-un singur an și le-a depășit, toate întâmplările paranormale cunoscute în lume. Și totuși, printre documentele vremii, abia le găsești. Cavalcada de întâmplări de atunci pare că vrea să-și păstreze, și azi, misterul. Tulburător e că satul din Dolj a mai trăit întâmplări tari și stranii, cu mult înainte, acum aproape o sută de ani. Ziarele interbelice depun mărturie.

1932. Duhurile nopții din Risipiți

Risipiți este un sat aflat la doar trei kilometri de Maglavit. Poate și din cauza asta, despre întâm­plările stranii petrecute aici în 1932 e foarte greu să găsești ceva în paginile îngălbenite ale ziarelor de atunci. La câțiva kilometri distanță, Petrache Lupu acapara aproape o țară întreagă cu vedeniile lui mistice. Întâmplările de la Risipiți s-au petrecut în casa a doi țărani, soții Petru și Florica. Mai întâi, a fost avertismentul. Pe tânăra nevastă au năpă­dit-o, într-o noapte, niște vise ciudate. Părea că în casa lor intraseră niște oșteni. Voiau să o dea afară. În a treia noapte, femeia era obosită de atâtea vise rele, și adormise devreme. Dar la miezul nopții, Flo­rica a simțit o greutate pe piept. Ceva o apăsa. A încer­cat să se ridice, dar cineva a început s-o apese în jos, de umeri. A vrut să strige, dar nu mai avea glas. S-a dat cu greu jos din pat și a fugit să aprindă lampa. Atunci a auzit o răsuflare grea lângă tâmplă. Parcă o siluetă de fum și de aer se ridicase odată cu ea din așternut și o urmărea gâ­fâind. Când a aprins lampa, fereastra casei s-a spart cu zgomot. Cioburile s-au împrăștiat în toate di­recțiile, ca mânate de-un fuior de vânt. Groaza a îm­pietrit-o. Petru al ei nu era acasă, iar prima gos­podărie era hăt, departe, mult dincolo de râul Bă­lășan. N-avea unde fugi și ulița nu era luminată. Privea buimacă în noaptea din jur. Cine intrase în casă și se pitise până în noapte, ca s-o sperie și să-i facă rău? Florica a luat din bu­că­tă­rie un cuțit și s-a vârât în pat. Îi era frică, singură, sub geamul făcut țăndări, dar măcar scăpase de palmele care o apăsau. "E du­hul casei" și-a zis. Dacă se mai întoarce? Și duhul s-a-ntors! Până în zori, Florica a asistat neputincioasă la un spectacol cumplit, în care lucrurile din casă începuseră să zboare de colo-colo, fără să le fi mișcat cineva. A doua zi, tot satul s-a adunat în casa femeii, să vadă mesele rupte, scaunele cu pi­cioarele în sus, dulapul de bucătărie distrus și ușile casei deschise, fără chei. Toate ca prin minune. Apoi lucrurile au luat amploare. Într-o noapte, pe când era și Petru acasă, ușa șifo­nierului s-a deschis singură și hainele au început să iasă din rafturi și să se împrăștie pe podea, tăiate ca niște coli de hârtie. După care au dispărut din odaie, zbu­rând pe geam. În toată casa se auzeau pași, noapte de noapte, uși­le se deschideau și se închideau cu bubuituri. Cei doi au chemat jandarmii. Degeaba. N-au găsit ni­mic. După câteva vizite ale "du­hu­lui", cum i-au zis oamenii ace­lui "nefă­cut", deși și-au înfipt baionetele în saltele, Florica și Petru nu mai aveau nici o haină. Apoi le-au găsit. Erau toate în bună stare, aruncate în râpa din fundul grădinii...
Din poveștile celor bătrâni, cei doi soți bântuiți au aflat mai târziu că pe locul casei lor fuseseră în­gropați trei panduri de-ai lui Tu­dor, împreună cu că­petenia lor, uciși în bătălia de la Dră­gășani. Îl apăraseră până în ultima clipă și nici acum nu-și găseau liniștea.

1992. Ploile de sticle

A doua serie de întâmplări, petre­cute după 60 de ani, a început într-o altă casă din sat, nu de­parte de cea bântui­tă, în 1932. Era în Anul Domnului 1992 și, siste­matic, satul sărac din Lunca Dunării era încercat de mistere. Doar că de data asta a fost un copil în centrul evenimentelor... Băiatul venise pe lume din părinți tineri. Se născuse chiar în casa aceea modestă, ce urma să fie teatrul atâtor întâmplări. La naștere, lehuza chemase, așa cum era obiceiul, pe-atunci, o moașă. Imediat ce pruncul a scos pri­mul strigăt, de bun venit, cerul și pământul au început să bubuie împreună, de parcă s-ar fi crăpat baierile universului, și din cerul senin a început să curgă o ploaie de sticle. Părea că de undeva, din­tr-un loc nevăzut, sticlele erau aruncate pe aco­perișul de țigle al casei, pe care l-au fărâmat. Bieții oameni au crezut că este o glumă a vreunui vecin, un semn de bucurie pentru noul venit. Dar era abia înce­putul.
După ce s-a născut copilul, întâmplările bizare au escaladat. Ploile de sticle au continuat să cadă de nicăieri peste casă, că nimeni din sat nu mai putea trece pe uliță. Explodau ca niște obuze, în război. Încât, lângă gard, răsărise un munte de cio­buri, strălucind în toate culorile.
Apoi Sofica, mama copilului, a văzut cum pe fațada casei apă­ruse, într-o zi, o pată mare de ulei. Ieșind pe treptele casei, și uitân­du-se către cer, a văzut cum co­borau în picaj sticle cu ulei, care se spărgeau de casă.
Atunci s-a dezlănțuit urgia. Toc­mai chemaseră niște zugravi, să-i ajute să refacă fațada casei. De față cu toți, vopseaua a început să sară singură din găleți. Și tot singură, ca mânuită de o mână și-o pensulă nevăzute, s-a așternut pe pereții casei...

Pruncul zburător

Tot satul era uluit de eveni­men­tele petrecute în casa Soficăi și a familiei sale. "Cine face rău­tățile alea nemaivăzute și de ce?" - se întrebau oamenii. De la o cazarmă din apropiere, un pluton de soldați și câțiva ofițeri au fost trimiși să păzească gospodăria. Dar ce se întâmpla acolo îi lăsa cu gura căsca­tă, bașca oboseala de piatră care îi chi­nuia după nopțile care erau, pentru toți, un coșmar. Și evenimentele deve­neau tot mai ciu­da­te. Pe atunci, co­pi­lul avea 5-6 luni. Vecinii, șeful de post, soldații, îl su­pravegheau odată cu casa, zi și noap­te. Părinții erau, și ei, nedormiți de săp­tămâni întregi, la fel și bunicii. Dar în curând, pruncul a început să dispară din casă, un prunc care nu învățase să meargă. Mulți ziceau că îl văzuseră zburând peste sat. Dispărea într-o singură clipă de neatenție, pentru a fi găsit mai apoi în cele mai neașteptate locuri: în ieslea din grajd, în iarba grădinii, între cârceii viței de vie, în livadă, agățat cu scutecul într-un pom. Dar printre rele, se mai întâmpla și câte un lucru hazliu. În timp ce soții stăteau în pat, cartiruiți în podul cu fân, se pome­neau, dintr-o dată, cu câte o găleată de apă turnată de cineva peste ei. Iar asta se întâmpla apoi și în plină zi, cu sătenii de față, în curte. Nici șeful de post din Risipiți nu a scăpat de duhul care-și făcea mendrele în sat. "Când am intrat în casa lor", povestea plutonierul major, "se înnopta. În camera cea mare era lume multă, cum se aduna de obicei, de la un timp: cei ai casei, oameni din sat și sol­dații. Încăperea se scălda în lumină, de la becuri și lumânări. Era liniște, ca la un priveghi. Oame­nii vegheau și prive­gheau, așteptând mani­festările duhului. Și nici n-am apucat să închid bine ușa pe care intra­sem, când cineva, sau poa­te ceva din spate, m-a izbit cu putere peste chipiu și mi l-a trântit la podea. Crezând că-s ata­cat, am pus mâna pe pistol. «Stai dom'șef, că nu-i nimic!», m-au li­niștit oamenii".
Și ca și cum astea toa­te n-ar fi ajuns, în câ­teva zile, tot ce era în casă de îmbrăcat a fost sfâșiat. Pe hainele de pie­le au găsit urme de ghea­re ca de cocoș.

Vacile care se mulgeau singure

Mama copilului gătea zilnic mâncare pentru toți ai casei. Dar familia rămânea mereu nemân­cată! În timp ce oalele și cratițele erau pe foc, ajungea o clipă de neatenție, și ele se goleau ca prin farmec.
O bătrână din vecini își amintea și ea câteva întâmplări stranii de atunci. Bărbatului ei, de pildă, i se "volatilizase" briciul de bărbierit în timp ce se rădea. Iar două femei din casa de-alături au pătimit și mai rău. Stăteau de vorbă în curte, când au auzit ușa casei des­chi­zându-se singură. Nu ieșise nimeni pe ea. Și au văzut cum masa din mijlocul casei a pornit la drum singură, ieșind pe scări, în ogradă. Pe urmă, masa s-a apropiat de femeile îngrozite, și-a început să le tragă de haine, asemenea unui animal. Apoi s-a întors înapoi, spre scară, a urcat treptele tropăind, s-a așezat la locul ei, și ușa s-a închis singură. Ca și cum nimic n-ar fi fost!
Tot atunci, au început și vitele din grajdul casei să simtă tăria duhului. Cele trei vaci au început să se mulgă singure, lăsând să le curgă laptele din ugere direct în șiștare. Fără să fie mulse. Vitele vecinilor au pățit la fel. Viața satului devenise coșmar.

Banii care cad din cer

Lanțul întâmplărilor stupefiante pare fără sfâr­șit. Satul din Dolj păruse să intre într-o zonă cre­pus­culară, în care pruncul devenise iarăși personaj principal. Iată declarația tatălui despre ce-a pățit chiar el, într-o zi: "Trebuia să-i dau unui vecin, în ziua aceea, 5.000 de lei (o sumă mare în 1992). Am făcut rost de bani și i-am ținut toată ziua în mână, cu mâna în buzunar. Știam ce se poate în­tâmpla în preajma copilului și mă temeam. Banii se udaseră de transpirația palmei. Spre seară, am scos mâna din buzunar o secundă, să-mi șterg fruntea. Și banii au dispărut! Privirea copilului era ațintită pe buzunarul meu. M-a podidit plânsul și m-am uitat deznădăjduit la cer. Atunci am văzut că de sus, nu știu de unde, au început să cadă bancnotele. Cădeau doar pe mine, nu-i atingeau pe cei din jur, care asistau la miracol încremeniți. Am adunat banii și nu a lipsit niciun leu. Copilul mă privea mai departe, liniștit".

Avalanșa de pietre

Dar manifestările de la Risipiți au continuat. Ba au escaladat și mai tare. Geamurile casei bântuite de duhul rău au început să fie bătute cu pietre. Sunt iarăși chemați jandarmii. S-a stabilit că pietrele nu erau din zona Doljului, ci din Dobrogea. Și aveau traiectorii imposibile. Oglinda cea mare a dulapu­lui casei este pulverizată dintr-un unghi care nu permitea aruncarea unui obiect în interior. Iar ca­mera fusese sigilată de jandarmi. Se întâmplă și altceva stupefiant: un jandarm însem­nează cu creionul câteva pietre "buclucașe" și le încuie în seiful șefului de post din Risipiți. De unde dispar! Una dintre ele, cu marcajul pe ea, rea­pare în... jandarmerie, unde sparge un geam inte­rior...
Atunci, părinții copilului s-au gân­dit să meargă și la o mânăstire, pentru a mai domoli duhurile ce bântuiau în preajma băiatului lor. Voiau ca prin rugăciuni, Dumnezeu să le dea un copil normal, ca toți ceilalți. Și s-au dus la Mânăstirea Căldărușani. Nu­mai că și acolo, de fiecare dată, a fost la fel. Când călugărul începea să că­delnițeze, cădelnița se ridica în sus, singură, iar cărbunii încinși cădeau pe podea, pe covor. "Ultima oară, călu­gărul tulburat ne-a spus să nu mai venim. Nu are ce să ne facă" - po­vestea mama copilului.
Părinții se duc apoi la preotul din sat. "Când i-am auzit, nu i-am crezut la început" - spune preotul. "Apoi, la insistențele familiei, m-am dus într-o seară la ei. Am cerut o farfu­rioară pe care am pus niște tămâie și am a­prins-o. Și abia a înce­put să fumege tămâia, că farfuria s-a și ridicat de pe masă și a izbit cu putere o icoană din perete. Cărbunii încinși s-au îm­prăștiat pe jos. I-am stins repede, să nu ia foc casa".

Biblia din pământ

"Nici preotul din sat n-a mai vrut să mai vină la noi", povestea bunica. I-am trimis pe ăștia tineri la biserică, să ceară împrumut măcar pentru o zi Sf. Scriptură din altar, să ne protejeze în casă. Preotul n-a vrut să ne-o dea, dar pe urmă s-a înduplecat, cerându-ne să avem mare grijă de ea. Și când ăștia ai mei au adus-o, eu am pus-o pe masă. Și nu știu cum, că la scurt timp, a dispărut! Dispăruse Biblia bisericii! Eram înnebuniți! Tinerii s-au dus la preot să-i spună, și cât ei erau plecați, eu am ieșit prin curte. Nu știam ce să mă fac. În bătătură, am simțit într-un loc pământul mai moale. Eu, de 30 de ani mătur curtea. Cu o zi în urmă, pământul acolo era tare. Am luat hârlețul și am început să sap. Și n-am săpat prea adânc, că am și zărit Biblia. Fusese îngropată! Am ridicat-o, am curățat-o și am fugit cu ea la biserică. Asta cum s-o explici?

Un copil suprafiresc

Nimeni n-a putut înțe­lege prea mult din ce se pe­trecuse la Risipiți, în anul acela. Apoi, copilul a crescut mare și sănătos și cavalcada năprasnică de întâmplări din sat, s-a stins. Curios este că, deși evenimentele s-au petre­cut aproape de noi, în 1992, în plină eră mass me­dia, nimeni n-a scris des­pre ele, nici măcar zia­rele de scandal din Bucu­rești, care își trăiau, deja, apogeul. Și nu s-a făcut nici vreo anchetă serioasă pornită de la autorități, deși au fost sute de mar­tori. Părinții au vrut să-și protejeze copilul, și în­tâm­plările de la Risipiți au fost lăsate să se stingă și să se transforme în fum. Și odată cu ele, s-a dus și misterul lor. Încă o enig­mă de dezlegat.

Reproduceri după picturi de Francisc Chiuariu