GEORGE CRASNEAN - "Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul"

Poveștile Muntelui Sfânt

Bucovinean prin naștere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist și fotograf, George Cras­nean este un nume de referință pentru cititorii de presă laică despre viața spirituală. Publică periodic arti­cole și fotografii în revistele "Lumea credinței", "Lu­mea monahilor" și "Sfinții ortodoxiei". I-a cu­noscut și le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noștri și este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori și mărturisește că își trăiește viața pe din două: aici și acolo. Așa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveștile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată acolo.

"Un pelerinaj de nevoie"

- Pentru că mulți dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneți dvs. povestea, ca "om al locu­lui". Cum ați ajuns prima dată acolo?

- Aș putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soția mea era însă bolnavă tare și nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuși să-i aduc un "brâu" al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Așa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luță care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Și știți cum e, când te duci după o minune și vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul și a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el și așteptam să se întâmple ceva. Și, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soția era mai în putere, mai plină de viață. M-am uitat repede după "brâu" și am văzut că a dispărut. Soția se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e și mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îți folosesc cât ești "tare în credincioșie". Dar când credința ta scade, te apucă iarăși durerile. Cumva ești și tu păr­taș la miracol.

- De ce ați decis să reveniți pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

- O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soția mea și am simțit ne­voia să-i mulțumesc în vreun fel. Și-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu știu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoțit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri și 12 schituri. La absolut toate! În plus, și la multe chilii din cele câteva sute existente.

- Ce priveliște oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

- E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri și lată de 8-12 km. Crește în înălțime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este și vâr­ful, Atho­nul - care are 2033 de metri. Multă piatră, dar și păduri de castan, pin și stejar. Gă­sim însă acolo și o floră impresionantă, despre care se spune că e așa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc și de câteva livezi - majoritatea de măslini, dar au și pomi fruc­tiferi - iar două dintre chilii - Milo­pothamos și Tsindali - cultivă și viță de vie (din care fac vestitul vin de împărtășanie "Nama"). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci și de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune și nevoință. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creștin.

"Fiecare mânăstire are duhul ei"

- Se intră ușor pe Muntele Sfânt?

- În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbații, indiferent de religie. Băieții trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoțiți de tații lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creștinii ortodocși (afară de cei invitați direct de mânăstiri și schituri) și 10 pen­tru eterodocși. Vizitatorii trebuie să-și lase mași­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă ești înstărit, îți închiriezi un "tahiplu" (o barcă rapidă). E bine de știut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului - de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poți ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Așa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

"Pe Athos, n-ai cum să nu dai de Dumnezeu"

- Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

- Fiecare simte ce simte și nu mulți sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aș vrea să simt mereu ce am simțit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe țărm și m-am dus în spatele dughenelor din port și am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Și cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

- Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care ești cuprins?

- Se simte diferit, în funcție de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, și care are o obște de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!), și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni și cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu cățuile... Atunci, chiar dacă nu înțelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul..., te trezește din orice amorțeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poți merge la părintele Timotei, să zicem, care are și doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele și două lumânări, n-o să uiți toată viața. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simți că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poți concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzlețe sau urâte. Acolo stăpâ­nește Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experiența mea și a unor prieteni știu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă și că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înțelegi ce ai de învățat și de făcut.

- Preferați o mânăstire anume de pe Athos?

- Nu, n-aș putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori și Prodromit), dar merg și în multe alte locuri, să caut anumiți călu­gări de care mă simt mai legat sufletește. Și, credeți-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariții, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Și mie nu mi se prea în­tâmplă așa ceva!...

"Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox"

- Din ce-ați observat de atâția ani de când mergeți aco­lo, există o diferență de trăire a cre­dinței între călugări, după neamul din care se trag - greci, ruși, români?

- Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu rușii. Știți cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi... "căldicei". O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau și doi ruși cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire și, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopții, m-am culcat și eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat... tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Rușii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Și erau mireni; vă dați sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte și în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămașă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinți! Așa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăși na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Și un lucru interesant: e foarte greu de... manipulat. Poate și pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, față către față. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici și foarte uniți. Pot să se certe și să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peșteri și printre "cră­păturile pământului", pentru că sunt învățați cu căldura și soarele. Așa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii și rușii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu și Lacu. Poate că nu suntem făcuți să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se știe că sunt mai degrabă obișnuiți cu singură­tatea decât cu vie­țuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai ușor decât în chinovie - ori că monahul retras voiește a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să știți că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiți în Athos! În fine, toate acestea sunt diferențe de tempe­rament și sunt păreri subiective. Dife­rențele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

- Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­țeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzați de discri­mi­nare...

- Nu e nimic exotic și nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăși Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin "grădina" ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori - cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel - a apărut în fața îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna și tămâia magilor) și i-a spus să-și lase acolo da­rurile și să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinți athoniți care nu știu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie și nu-și mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

- Așa după cum mulți pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt și multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveți mai mare evlavie?

- Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­mița - care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (și îndeaproape) la chi­pul Fecioarei și n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul - care și-a modificat căutătura și a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie și la icoana Mai­cii Domnului "Portă­rița"(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră niște monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mișcă o candelă singură în al­tar. Și, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos și naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriții învârt din când în când candelabrele, și m-am gândit că așa s-a întâmplat și cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit așa de mult, pentru că mișcarea candelei era una crescătoare și nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredințări și minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

"Mi-e dor de avva Petroniu"

- Ați cunoscut mari personalități duhovnicești la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

- Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu știință de carte, stu­diase Matema­ticile și Filosofia și era licențiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învățătura sa și s-a încredințat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci "cunoștința îngâm­fă". El a fost un om care a avut în­țelepciunea și puterea să aleagă rugăciunea în locul rațiunii. Peste toate astea, mai era și un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuși. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuși nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, și până la 92 de ani și-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovnicește dacă erai atent la el. Ca și pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică și la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ținea cu asprime rânduiala călugărească în schit și cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de "duritatea" lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obștea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruți mâna, sau să-l ajuți la ceva. Probabil că i se părea că-și pierde plata pentru acea nevoință. Și o ușă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi și apoi și-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins și pe mine: plecam aca­­să din Prodromu și, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Și el, în loc să mă blagoslovească, m-a... îmbrățișat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ți­neam în brațe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă și un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus și el către ghe­ronda ca să-l înbră­țișeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat și doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deși ne vă­zusem de peste șaptezeci de ori, era prima (și ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în brațe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrățișa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele...

- Cum ați reușit să vă apropiați de acești oa­meni?

- N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea și probabil că ei au simțit asta și m-au îngăduit pe lângă ei.

- În ce fel v-au schimbat viața?

- În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărțile Sfinților Părinți. Pentru că, de fapt, monahii aghioriți asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De știut le știm și noi, dar cu plinirea lor.... Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. "Cine are ochi de văzut, să vadă". Aici am aflat cine sunt, de unde vin și unde trebuie să ajung. Și, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte ușor de cât ai trebuință ca să fii fericit. De cât de puțin ai nevoie ca să-ți do­bândești pacea lăuntrică. Și uite-așa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo și cea de aici. Și pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuință ca să mă liniștesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viața mea: "Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu"... Doam­ne ajută!