O dimineață cu... IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU - "Toți suntem foarte singuri pe dinăuntru "

Când nu citește, scrie cronici despre ce i-a plăcut, iar când nu-i chestionează la ra­dio pe marii scriitori din lumea întreagă, se pune ea însăși în pielea prozatorului. Un lucru e sigur: cartea de vizită a realizatoarei emisiunii "Orașul vorbește" de la Radio Româ­nia Cultural le-ar cuprinde cu greu pe toate. Am căutat-o dimineața și am povestit de portocali, câmpuri de lavandă și « Nautilus », romanul ei recent apărut la Editura Humanitas.

- Bun găsit, Ioana! Ce culoare și ce miros are dimineața ta?

- Culoarea mea fetiș e albastrul. Încerc să-l di­buiesc și atunci când nu iese la înaintare. Acum sunt înainte de vacanță și visez o mare în straturi de turcoaz, cu un ochi de albastru limpede. Mirosul e, invariabil, cel de cafea...

- Și sunetul?

- Cu sunetul m-ai prins, pentru că sunetul e esen­ța dimineților mele, toate niște polifonii în care se amestecă voci, Orașul vorbește, cu tot ce în­seam­nă emisiunea asta, reportaje care îmi zumzăie în căști, jingle-uri, telefoane acasă, "nu, nu ți-ai uitat cheile, da?". Maria vrea să-ți spună ceva, iar emisie, iar jingle-uri, mixaje, reglaje fine ale rea­lității care, când trece în FM, mă ia cu ea, mă con­ține, mă face parte din Oraș.

- Încerc să mi te imaginez în scaunul tău de la "Radio România Cultural". Dar dimineața ta începe mult mai devreme, nu?

- Da, e un fapt de care mă tot plâng. Diminețile mele încep foarte devreme, includ pregătirea celor două ore de emisie zilnică, dar au și două momente din care îmi compun, cumva, starea fiecărei zile: porțiunea infimă de drum pe care o facem toți trei, eu, soțul meu, Marius (Constantinescu, realizator și prezentator TVR n.r.) și fetița noastră, și mo­men­tul dilatat la vreo zece minute în care, în drum spre radio, trec pe lângă Cișmigiu.

- Cum era parcul în dimineața asta?

- Hmmm... Mitologic, aș spune. Un colț de verde nepleoștit în preambulul unei zile cu 40 de grade. Cișmigiul e o stare, e insula Itaca, e ideea mea de Neverland. Când trec pe lângă el mai co­pi­lăresc puțin, mai las câte un gând negru pe o alee, mă mai reinventez mental. Atât cât pot.

- Unde ești acum, Ioana, ce vezi, ce obiecte te înconjoară?

- Căștile mele colorate de emisie sunt primul lu­cru pe care îl văd. Un fel de panaș urban. Ne­lipsita ceașcă de cafea...Vreo patru cărți, o poză care mă face fericită și un ecran de computer de unde vin toate provocările zilei.

- Cum ai ajuns să faci radio?

- Am ajuns aici într-o vacanță de vară, prin anul trei de facultate, cred și... am rămas. Radioul e vi­ral. Câteodată îmi pare rău, câteodată nu.

- De ce să-ți pară rău?

- Pentru că am, cum au mulți oameni, pro­ba­bil, dezamăgiri, stagnări, în­do­ieli, tristeți profesio­na­le. Unele mă ajută să cresc, să vreau mai mult de la mine, altele îmi mă­nâncă din entuziasm, din încre­de­rea în faptul că merită efortul. Câteo­dată polii aceștia sunt greu de ținut în echi­li­bru.

- Pe lângă munca ta de la radio, ești pro­zatoare tu însăți și intervievezi adesea prozatori. E greu să-i faci să se mărtu­ri­sească  în direct?

- Când fac emisiunea, încerc să fiu doar jur­nalist și cititoare. Nu îmi propun niciodată să aflu ceva anume, mi se pare mult mai interesant să des­co­păr. Și aș spune că am aflat câte ceva - despre angoase camuflate și preaplin interior, despre mo­destie, despre orgoliu, despre faptul că un om care pentru tine e un fel de semizeu e tot un om, cu emoții, cu tracasări zilnice, cu hachițe, uneori. Dar sunt și câțiva care m-au învățat ce înseamnă bucu­ria unui interviu. Mă gândesc acum la Evgheni Vodolazkin, la David Lodge, la David Mitchell, la Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Filip Florian. Autori mari, dublați de oameni minunați, calzi, firești, neintoxicați de propria creație.

- Dar în postura inversă cum e? Ești în largul tău când ți se pun ție întrebări?

- Deloc. E una din cele mai dificile posturi. Dar mă ajută să înțeleg mai bine, când mă întorc în papucii intervievatorului, emoțiile omului din fața mea.

- Dacă ai fi reporter de radio și ar trebui s-o întrebi pe Ioana Bâldea în direct ceva despre literatura ei, ce ai întreba-o?

- De ce o face. Nu cred că ar ști foarte bine să îmi răspundă. Eu aș plusa cu întrebări aju­tă­toare. Ea s-ar bâlbâi și mai tare. Eu aș pendula între posibilități - poate asta e poza ei de interviu, din care, uite, nu reușesc să o scot, poate îi e prea intimă chestiunea aceasta și nu o poate împărți sau, poate, nici ea nu are răspunsul. Poate îl caută. Poate nu e sigură pe el. Și vulnerabilitatea asta, ascunsă, exhibată, fabricată sau cum o fi ea, ar face parte din realitatea meseriei mele. Câ­teo­da­tă succesul într-un interviu nu e să obții răs­punsul, ci să articulezi, în interlocutor, întrebarea.

- E vară, Ioana, Bucureștiul se topește sub caniculă. Ție nu-ți fuge gândul la alte locuri din lumea asta?

- Tot timpul. Sunt genul acela de om care uită să coboare din metrou pentru că mintea lui e în altă parte. Câteodată, în locuri pe care nu le-am vă­zut - în Maroc (da, din toate barurile din lume, cum spune Rick în Casablanca...), pe o plajă în Costa Rica, într-un câmp de lavandă din Provence. Al­teori, înapoi în bucăți de istorie personală, în­tr-un tren care mă duce la Edinburgh, sub un por­­tocal, la Sevilla, pe o bancă în Place des Vosges, la Paris...

- În Nautilus, cel de-al doilea roman al tău, chiar se simte fas­cinația pentru Pa­ris. Ai trăit acolo?

- Nu. Dar am mers des­tul de des. Nașa mea, Leontina Vă­du­va, locuiește acolo. Ea e modelul sopranei din carte. E un om fas­ci­nant, în preajma căruia simți că devii o va­riantă mai bună a ta. Și iubesc Parisul. De el nu mă pot plictisi niciodată. E o stare care nu ține de vârstă, ține doar de oamenii și de lucrurile care mă definesc.

- Dar cu scrisul cum e? Ai nevoie de un altundeva și atunci când te așezi la birou?

- Cred că sunt o natură eminamente proustiană. E suficientă o boare de vanilie și am fugit în altă parte. Sau imaginea unui ciuline rătăcit în peisajul ur­ban. Sau o vitrină cu cercei filigranați. Un cu­vânt, un gest, un zgomot... Din păcate, toate mad­le­nele astea sunt în eternă disjuncție cu timpul real pe care îl am pentru scris. Cred că am nevoie, cel mai mult, să nu fiu pe fugă. Și, totuși, așa scriu, mai mereu. Furând din timpul pentru altceva. Vino­vată.

- Căbănuța cu vedere la munte e o fantasmă care a chinuit mulți scriitori. Adevărul trist e, cum spui și tu, că în zilele noastre scrie fiecare când și unde poate. Dacă ai avea dreptul la un scenariu, care ar fi locul ideal pentru scris?

- Un birou în fața unei ferestre. Maria și Marius aproape. Atât.

- N-ai nevoie de singurătate?

- Toți suntem foarte singuri pe dinăuntru, nu crezi? Eu am nevoie să mă rup de lumea în care func­ționez, într-un semiautomatism, și să mă strâng, cumva, în ai mei. De soțul meu, de fetița mea, care e oxigenul meu, de mama mea, care e unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc, nu am nevoie niciodată să fiu despărțită. Ei sunt, cum­­va, în tot ce fac.

- Cu Marius Constantinescu, soțul tău, îm­parți nu doar viața, ci și pasiunea pentru cultură. În ce punct se întâlnesc diminețile voastre, Ioa­na?

- În toate... Marius e ce își poate dori cineva mai mult de la cel cu care trăiești alături. Facem și aceeași meserie, așa că împărțim, inclusiv la nivelul ăsta, un limbaj, niște principii, un fel de a fi. Suntem foarte bine țesuți unul în povestea ce­luilalt. El, oricum, e în toate poveștile mele. Și el știe asta. Și mai cred și că el e mult mai talentat.

Foto: ALEXANDRU DOLEA, MARIUS CONSTANTINESCU