Puțini își ridică privirea către ornamente. Acolo sus, sub acoperișul din tablă, se află câteva medalioane cu două litere S suprapuse. Sunt inițialele unui nume, cel al proprietarului de odinioară: Sabba Ștefănescu. Undeva, într-un colț, e gravat și numele arhitectului, O. (Oscar) Maugsch. La parter, sunt deschise câteva magazine, iar aproape lipit de perete se află chioșcul unei covrigării. Clădirea aceasta e cea mai înzorzonată cu reclame din toată Piața Romană. Un bazar care în vremuri mai bune era reședința unui savant și profesor universitar, recunoscut pentru știința sa.
Un profesor de neuitat
În 1857, anul când s-a născut Sabba Ștefănescu, pe străzile Bucureștiului au fost aprinse primele felinare din lume care funcționau cu petrol lampant. Născut în Craiova, tânărul Sabba va amâna întâlnirea cu luminile Capitalei, pornind la Paris, spre luminile de pe Sena, pentru a studia geologia. Cel mai probabil, părinții lui au fost oameni înstăriți, dacă, după absolvirea liceului din Bănie, tânărul oltean a ajuns să studieze în Franța, unde a obținut licența în științe naturale (1879). Cu prestigioasa diplomă în bagaje, Sabba a început o viață nouă, stabilindu-se în București, oraș care sub domnia lui Carol I se dezvolta pe toate planurile, inclusiv științific. Era nevoie de tineri competenți, dornici să cerceteze și să afle lucruri noi. Sabba era unul dintre ei. Potrivit "Anuarului Bucurescilor", în 1883, tânărul craiovean cu studii la Paris era deja angajat ca ajutor naturalist la Muzeul de Istorie Naturală. Doi ani mai târziu, figurează ca profesor la Gimnasiul Lazăr. În 1886, a ajuns profesor la Liceul Sf. Sava. Mulți ani a predat aici științele naturale, câștigându-și admirația colegilor și respectul elevilor. Toată lumea auzise de profesorul Sabba Ștefănescu de la liceul Sf. Sava, al cărui directorat l-a preluat după 1895. Din cauza severității sale, dar și a staturii impozante, a fost poreclit "Balaurul". Destinul este o inepuizabilă sursă de coincidențe: prenumele savantului este și cel al binecunoscutului liceu bucureștean. În câteva surse bibliografice, prenumele profesorului este ortografiat în lb. română, Sava, în timp ce numele liceului este tradus în franceză St. Sabba!
Cu trăsura, prin râpe
Tânărul profesor de științe naturale nu s-a mulțumit numai să-i instruiască pe elevi. Voia să cerceteze, mai ales că geologia era o știință abia lansată în România. Erau atâtea lucruri de descoperit, de numit, de cartografiat! Românii aveau o percepție poetică sau de-a dreptul mistică a pământului. Ei bine, era timpul ca ei să afle ce se află sub picioarele lor, până la straturile cele mai adânci. Sabba Ștefănescu a început să studieze structura subsolului, feliile de rocă așezate unele peste altele, ca urmare a fenomenelor dramatice petrecute în îndepărtate ere geologice. Studia și apoi redacta lucrări științifice, pe care le comunica Societății Geologice a Franței. În cele din urmă, a obținut titlul de doctor în geologie, cu o lucrare despre straturile pământului. A contribuit, apoi, în mod decisiv, la realizarea primei hărți geologice a României. L-au fascinat, în egală măsură, fosilele animale, de la cochiliile mărunte cât o piuneză, până la scheletele mastodonților. Dintre trăsurile care se strecurau în toiul verii pe străduțele orașului, ca să iasă pe vreun drumeag de câmpie, una avea o altă destinație decât vreo moșie sau stațiune balneară. Era trăsura în care se afla Sabba Ștefănescu, pornit să cerceteze râpile, malurile abrupte, prundișurile și orice alt loc deschis, în pământul de la nord de Dunăre. Alteori, pe distanțe mai lungi, călătorea cu trenul. Preocupările profesorului puteau părea ciudate, dacă nu de-a dreptul țicnite, unor bucureșteni obișnuiți cu viața ușoară. Ei nu aveau însă cum să știe că savantul se scufunda în trecutul aproape incomensurabil al pământului, ca să aducă informații valoroase pentru viitor. În secolul XX, economia României va crește vertiginos și datorită bogățiilor aflate în subteran. Or, cercetătorul contribuise din plin la progresul geologiei.
O frumusețe de casă
Timp de peste douăzeci de ani, naturalistul a locuit cu chirie la diferite adrese din Calea Griviței, Calea Buzești, str. Berzei și str. Fântânii (actuala str. H. M. Berthelot). Pe la începutul secolului, după ce i s-a născut cel de-al treilea copil, profesorul de științele naturii, ajuns în 1904 deputat din partea Partidului Conservator, dar și cadru universitar, șef al nou înființatei catedre de paleontologie, a luat decizia să-și construiască o locuință proprie. A cumpărat teren și a ridicat o frumusețe de casă în Piața Romană. Casă cu etaj, cu multe camere, cu balcon spre piață, așa cum o vedem și astăzi, păstrându-se, din fericire, aproape intactă. În planul cadastral al Bucureștiului din 1911, regăsim, deja, reședința Ștefăneștilor, dovadă că a fost construită înaintea acestui an. Oricum, nu mai înainte de 1904, fiindcă, potrivit Anuarului Bucurescilor din acel an, profesorul locuia încă în casa din str. Fântânii nr. 18, peste drum de liceul Sf. Sava. Anuarul din 1906, în schimb, indică drept adresă Piața Romană. Cinci membri număra familia Ștefăneștilor: Sabba, Constanța și cei trei copii, Constantin, Radu și Sabba. Soția profesorului era originară tot din Craiova. Pe site-ul familypedia. wikia.com, am descoperit un portret al doamnei Ștefănescu, născută în 1871. Era o femeie frumoasă, elegantă, cu o privire vie și caldă. A murit în 1944, în Costeștii din Vale, un sat din județul Dâmbovița, unde cel mai probabil se refugiase din cauza războiului. Era văduvă de 13 ani. Nici soțul ei, Sabba, nu murise acasă, în reședința din Piața Romană. A închis ochii pentru totdeauna la Sinaia, în 1931. Fiul săul cel mic, numit tot Sabba, a fost fascinat, la rândul său, de tainele pământului și a ajuns un reputat geofizician, specializat în prospectarea electrică a subsolului. După instalarea regimului comunist a rămas în țară, devenind membru titular al Academiei Române (tatăl său fusese membru corespondent) și președinte al Secției de Științe Geologice, Geofizice și Geografice, între 1966 - 1990.
În bejenie
În 1916, familia Ștefănescu a apucat-o pe drumul Moldovei, așa cum au făcut numeroase familii, când trupele germane se apropiau de București. Virgiliu N. Drăghiceanu descrie în jurnalul său fuga locuitorilor din fața iminentei invazii: "Pe jos, pe cai, cu automobile, biciclete, căruțe de pâine, camioane, cabriolete, docare, dricuri și toate mijloacele de locomoțiune ce amintesc timpul migrațiunii popoarelor, se îndreaptă cu toții, într-o înghesuială grozavă, spre rămpile gărilor, spre barierele șoselelor ce duc spre Răsărit". Casa din Piața Romană probabil a rămas pustie, expusă jafurilor, dacă nu cumva s-a stabilit aici vreun ofițer german. Din Iași, în mod curios, familia nu s-a reîntors la București. Profesorul a primit în 1917 o misiune diplomatică în Franța. Împreună cu soția și cei trei copii, a urmat un traseu ocolitor, prin Rusia, a traversat Oceanul Înghețat, a coborât prin Scoția și abia apoi s-a oprit la Paris. Aici, fiul cel mic a absolvit Liceul St. Louis și a obținut diploma de inginer în mine, la prestigioasa "École des Mines". După sfârșitul războiului, Ștefăneștii se vor întoarce în țară, în apartamentele din iubita lor casă din Piața Romană. Nu știu dacă profesorul a scris un jurnal al acelei misterioase călătorii. Probabil a consemnat undeva peripețiile inevitabile de-a lungul unui traseu lung, urmat prin locuri greu accesibile. Ni-l putem imagina pe o corabie înconjurată de cețuri, îngrijorat de soarta lui și a familiei sale, având în minte casa din București.
Poarta metalică e deschisă. La o masă, așezat pe scaun, chiar lângă peretele covrigăriei, stă un bătrân. Se ridică și mă întâmpină: "Proprietar acum e o firmă, am auzit și eu că ar fi cumpărat casa de la un urmaș al lui Ștefănescu, un colonel. Firma asta a subînchiriat la mai mulți. Unii locuiesc aici, alții fac afaceri". O ușă pictată cu siluete feminine îmbie clienții să intre într-un "Night Club". Pe partea cealaltă, se înșiră câteva magazine: telefoane mobile, cosmeticale, bijuterii și bluze. De plâns și de râs în același timp: locuința severului savant a ajuns spațiu comercial, pentru satisfacerea a tot soiul de frivolități, deși e încă zdravănă, renovată, gata parcă să mai înfrunte încă o sută de ani.