Dealul copilăriei
Nu trebuie decât să urci pe dealul acela ca să trăiești sentimentul puterii depline. Locul chiar are ceva magic! Poți să fii stăpân peste jumătate de imperiu - de la Alpi până în Mesopotamia - și tot aici vii, dacă vrei să simți puterea adevărată. Urci dealul și stai doar cu tine, dai gândurile deoparte și te lași purtat de vuietul primăverii, care scutură flori în calea pașilor tăi. Un vânticel cald adie peste pădurile din sudul Dunării. Petalele purpurii ale lanurilor de bujori sălbatici îngână ceremonios dansul faldurilor imperiale. Îți era atât de dor de locurile copilăriei, de dealurile acestea pe care îți purtai oile, de duhurile părelnice ale Dunării, plutind aburos peste lume, peste împărăția verde de la picioarele tale, despre care preoteasa Romula, mama ta, ți-a prezis că îți va aparține. Ai visat de o mie de ori visul ăsta, în picoteala nopților din campaniile grele, de general, și-ai crede că visezi și-acum, dacă n-ai simți coroana de lauri care-ți încinge fruntea ca o aură. Ce dor îți era de locurile copilăriei! Și ce putere au ele și-acum, o putere mai mare ca tine, cel mai puternic om din cel mai puternic imperiu al lumii! Aici, chiar aici, la poalele dealului magic, vei construi palatul la care ai visat. Vei construi un palat demn de împărații Romei și ai Bizanțului! Aici te vei retrage la bătrânețe și-aici, sus, pe deal, când vei sfârși cu gloria cea lumească, se va așeza rugul care te va înălța printre zei. Doi tumuli mari vor apropia și mai mult dealul acesta de cer, după ce sfânta ta mamă, Romula, nu va mai fi. Și nici tu, războinicul dac, ajuns, prin curaj și putere, mare împărat. Un păstor de pe Dunăre înălțat în rândul marilor cezari ai Imperiului Roman...
"Felix Romuliana!"
"Felix Romuliana!", așa îi va spune locului, decretează Galerius, arătând, cu mâna sa aspră, de luptător, spre planurile dichisite ale arhitecților, întinse în cortul său de campanie. "Felix Romuliana, așa să-i rămână numele, în cinstea mamei mele, viitoarea zeiță Romula! Și mai vreau ca palatul să stea cu fața la dealul cel mare! Cu mult înaintea gloriei Romei, aici a fost cimitirul sacru al strămoșilor mei. Sus, pe deal, veți ridica și mormintele noastre".
Surpriza de la Gamzigrad
Când, în anii '50, s-au apucat să cerceteze ruinele de la Gamzigrad, satul aflat la doar 100 de kilometri de Podul lui Traian de pe Dunăre, arheologii sârbi habar n-aveau peste ce vor da. La suprafață se vedeau doar rămășițele unor turnuri, și toată lumea era de acord că acolo fusese o cetate de apărare, pusă pe granița Imperiului, după retragerea romană din Dacia. Numai că, în locul unor ziduri grosolane, sârbii au dat peste un lux imperial: fresce în culori nemaipomenite, migălite din pietre rare și sticlă colorată, statui de zeițe, cu pielea fină ca marmura, stâlpi falnici, cum numai la Roma mai vezi, și arcade înflorate în piatră.
Mă aflu chiar la Muzeul din Zaicear, orașul cel mai important din apropierea Gamzigradului. Ghidul sârb, Sașa Marianovici, mă introduce, cu eleganța sa de mare șambelan, în intimitatea fostelor saloane ale palatului descoperit la Gamzigrad. "Privește aceste mozaicuri! Când le-au descoperit, arheologii au înțeles imediat că era ceva foarte, foarte important. Gândește-te că au dat peste 1.000 de metri pătrați de mozaic!!! Totul ducea spre concluzia că ar fi un palat imperial...".
Istoricii sârbi și-au amintit imediat de niște scrieri antice, care pomeneau că unul dintre marii împărați romani, Galerius, ar fi construit un palat nu departe de Serdica, locul în care s-a născut, și că ar fi numit palatul după mama sa, pe care o chema Romula. Au trecut însă 30 de ani de la începerea săpăturilor, până când arheologii au găsit dovada care le confirma bănuielile: un fragment de arcadă, pe care scria mare, clar, perfect lizibil: "Felix Romuliana". Piatra asta te întâmpină chiar în holul de la intrarea în muzeul din Zaicear.
"Când au găsit-o, în 1984, a devenit clar că locul era un palat imperial. Palatul Împăratului Galerius, care se născuse în apropiere", spune Sașa Marianovici. "Tatăl său era un veteran trac, care o fi primit un petec de pământ în zona graniței de pe Dunăre a Imperiului, în vreme ce mama, Romula, era, se zice, o preoteasă păgână, venită de dincolo de Dunăre, de la voi. Se pricepea la plante și vrăji. Cert este că Galerius, fiul ei, a venerat-o și i-a acceptat influența, chiar și după ce a ajuns împărat!"
Ceea ce aflu mi se pare uluitor. La doar 100 de kilometri distanță de Drobeta-Turnu Severin se află mausoleul unui dac ajuns împărat roman. Și nu a fost singurul: în secolele III-IV, la nici 200 de ani după războaiele dintre Traian și Decebal, mai mulți urmași ai regelui dac ajung să urce pe tronul Romei! Galerius, constructorul palatului de la Gamzigrad, e doar unul dintre ei...
"Neînvinsul"
"Împăratul Caesar Galerius Valerius Maximianus, neînvins, Augustus, cel mai mare pontif, cel mai mare învingător al germanilor, al egiptenilor, al tebanilor, de cinci ori cel mai mare învingător al sarmaților, de două ori cel mai mare învingător al perșilor, de șase ori cel mai mare învingător al carpilor, cel mai mare învingător al armenilor, al mezilor, al adiabenicilor, învestit de douăzeci de ori cu puterea tribuniciană, aclamat de nouăsprezece ori cu titlul de Imperator, de opt ori consul, părinte al patriei...". Citesc și recitesc titulatura pompoasă de deasupra semnăturii de pe ultimul edict emis de Galerius în calitate de "Augustus", cu puțin timp înainte să se ridice la cer, ca ultim împărat roman devenit zeu! E suficient să parcurgi lista semințiilor pe care le-a risipit pe câmpul de luptă, ca să înțelegi puterea și gloria marelui împărat traco-dac.
Pe urmele acestui stăpân al Romei, despre care cărțile noastre de istorie nu pomenesc un cuvânt, am luat drumul Văii Timocului. Nici nu simți când treci Dunărea în Serbia. Cele două maluri își oglindesc, parcă, unul altuia, frumusețea. Dar cu cât înaintezi, Timocul e tot mai sălbatic, o mare de liniște în care, gonind cu zecile de minute pe șosea, nu vezi țipenie de om. La Zaicear, atmosfera se animă brusc. Găsești muzeul de istorie, îndrumat în românește, de frații noștri de peste Dunăre (frații noștri vlahi, care își vor uita originea în curând): "Da' noi aicia vorbim rumânește!", îți spun oamenii, când află că ești de-ai lor. În sălile elegante ale Muzeului Național, strălucirea visului de mărire al lui Galerius e orbitoare. "Palatul de la Gamzigrad a fost cu adevărat luxos. Chiar prea luxos, după părerea unora...", glumește ghidul. Ca să mă convingă, mă însoțește într-un tur al sălii principale, străjuită de mozaicurile salvate de la "Felix Romuliana", în care fiare sălbatice, parcă vii, se hârjonesc sub privirile absente, pierdute în alte zări, ale zeilor. Sașa ar fi în stare să-mi vorbească câte o oră despre fiecare exponat. Îl întrerup doar pentru că îmi sare în ochi o piatră veche de mormânt. "E piatra de la căpătâiul majordomului palatului, un fost ofițer din armata lui Galerius. Uite-l aici, înarmat din cap până în picioare, așa cum a fost găsit și în mormânt". "Dar cine e călărețul sculptat în spatele său?", întreb. Seamănă izbitor cu imaginea cavalerului trac...". "Cavalerul trac este însuși Galerius", răspunde Sașa Marianovici.
În capătul "sălii tronului", de pe un soclu înalt, drapat în purpura marilor auguști, Împăratul privește tocmai spre peretele pe care se află panorama superbă a fostului său palat. Bustul lui Galerius (ce-a mai rămas dintr-un grup statuar, în care zeița Victoria îi pune coroana cu lauri pe cap, în timp ce el ține în mână un glob, simbol al puterii absolute asupra lumii) e sculptat într-o piatră scumpă și rară, purpurie și ea. "Și dacă ți-ai fi permis să ți-o cumperi pe-atunci, nu o puteai folosi, căci doar împărații puteau fi dăltuiți în ea", spune Sașa. Marele Galerius privește spre ruinele de la "Felix Romuliana". Are în ochi un amestec de forță și nostalgie, exact ca în ziua în care, cățărat pe dealul copilăriei, a ales locul acestui palat minunat...
Păstorul de la Dunăre, devenit împărat
Când s-a apucat de construcția palatului, în jurul anului 300, Galerius era Cezar, al doilea om din cea mai puternică jumătate a Imperiului Roman, jumătatea de Răsărit. Doar Dioclețian, protectorul său, se mai afla, pe atunci, între el și zei. Dar mâna forte în Imperiu era Galerius.
"La sfârșitul secolului al III-lea izbucnește un război cu perșii, care încercau să recucerească părți din Mesopotamia. Granițele de est ale Imperiului erau sub asalt, iar Galerius și-a mutat tronul la Salonic, să se ocupe personal de conducerea luptelor. Războiul a durat un an și jumătate și s-a terminat cu o mare victorie a lui Galerius: Mesopotamia întreagă devenea parte a Imperiului Roman!", explică Sașa Marianovici. Dar Galerius visează să fie mai marele lumii. Titlul de Cezar i se părea, deja, prea puțin. "Până când Cezar, până când?", se înfuria de fiecare dată, când cineva i se adresa astfel. Voia să devină conducătorul suprem al Imperiului. Voia să devină "Augustus"!
"Colcăiau în el cruzimea naturală a unei fiare și o sălbăticie străină sângelui roman. Băga spaima și frica în toți, și prin vorbe, și prin fapte, și prin privire", ni-l descriu, cu patos și cu teamă, istoricii romani contemporani lui. Era, pe undeva, de înțeles: Galerius pornise de jos și nu mai avea răbdare. Copilărise pe dealurile Văii Timocului, în locurile în care trăiseră tracii și dacii și apoi vlahii, păscuse oi și vaci, ca și tatăl său, dar visele lui îl purtau către o carieră militară, care să-i astâmpere dorul de afirmare și puterea pe care o simțise de mic. Era al locului, copilul Galerius, îi plăceau dealurile mângâiate de iarbă și adierea îndepărtată a Dunării, dar mai presus de toate fierbea, în el, clocotul acela nebun, care-i dădea putere și îndrăzneala de-a crede în puterile lui, aprinsă de-o mamă dacă, pricepută la leacuri și vrăji.
Robust, plin de vigoare și prestanță, Galerius se remarcă imediat în ochii superiorilor: e tipul militarului de elită, energic și hotărât. Când se pune problema succesiunii la tron, Împăratul Dioclețian îl alege pe Galerius dintre toți generalii săi, fără să stea pe gânduri: merita tronul mai mult ca oricine altcineva! Mai apoi, la scurt timp după victoria împotriva perșilor, Dioclețian se retrage, iar Galerius e proclamat, în fine, "Augustus". E cel mai puternic dintre tetrahii care conduceau uriașul imperiu, întins din Britannia până în Mesopotamia. Nu-i lipsea curajul, dar acum avea și puterea de a conduce imperiul așa cum își dorea.
Răzbunarea dacului
Întâi de toate, Galerius decide să supună la biruri "cetatea eternă", privilegiata Romă, la fel ca toate celelalte provincii. Blasfemie! Atât așteptau dușmanii ca să îl atace! Iar marea "slăbiciune" a acestui puternic împărat era originea lui "barbară".
"A îndrăznit să procedeze cu romanii după cum procedaseră strămoșii lor cu cei învinși, fiindcă părinții lui fuseseră supuși recensământului pe care Traian, în calitate de învingător, l-a impus ca pedeapsă dacilor, care se răsculau adesea", l-au acuzat unii. "Când primise titlul de împărat, Galerius se proclamase dușman al numelui de roman, dorind ca titulatura Imperiului să fie modificată în așa fel încât acesta să nu se mai numească Imperiul Roman, ci să fie denumit Imperiul Dacic", l-au reclamat alții. Nu există decizie a lui Galerius care să nu-i întoarcă reproșul că e dac, că tot ceea ce face i se trage de la păgânismul afișat ostentativ de mama sa, preoteasa Romula, "adoratoare a zeilor munților și femeie foarte superstițioasă!". Sunt atât de înverșunate aceste acuze ale dușmanilor săi, încât doar din ele, poți înțelege ce statură istorică a avut Galerius. De fapt, fără atacurile fățișe ale dușmanilor, n-am fi aflat niciodată aceste detalii despre originea sa și despre felul său de a fi, considerat atât de "ciudat" de către romani. Prezente mai cu seamă în scrierile eruditului creștin Lactantius, informațiile repetate despre originea dacă a împăratului aduc argumente importante pentru demonstrarea continuității dacilor la nord de Dunăre, sute de ani după victoria lui Traian împotriva lui Decebal, și mult după retragerea aureliană. Departe de a fi fost stârpiți de romani, dacii nu doar că supraviețuiseră, dar aveau reprezentanți de cel mai înalt rang în viața politică și militară a Imperiului Roman! Aveau împărați!
Paranteză istorică
Nu pot să nu-mi pun o întrebare: de ce nu se vorbește mai mult despre această lume traco-dacică din secolele III-IV, prezentă în scrierile lui Lactantius? "Interpretarea scrierilor lui a luat, la un moment dat, un aspect național-politic, căci demonstra, clar, dăinuirea elementului dacic și continuitatea daco-romană", explică istoricul Ion I. Russu. E motivul pentru care unii istorici maghiari, iar pe urmele lor, și unii istorici români, au tratat drept simple pamflete informațiile rămase de la Lactantius. Iar dacă preocuparea tendențioasă a istoricilor maghiari în a minimaliza orice element documentar, în sprijinul existenței și continuității populației autohtone daco-romane nu surprinde, direcția istoricilor români e, pur și simplu, de neînțeles. "Oricât de lipsită de scrupule ar fi fost pornirea dușmănoasă a lui Lactantius împotriva lui Galerius, aceasta nu l-ar fi putut îndemna să-i scornească obârșia dacă-barbară. De altfel, a fi dac, nici nu era o postură compromițătoare pentru un împărat roman, căci Regalianus chiar se mândrea că se trage din Decebal!", afirmă istoricul. "Era clar că Romula aparținea populației de baștină a Daciei. Lactantius spune că vine «de peste Dunăre», iar asta nu putea însemna, la acel moment, decât o populație daco-getică! Cel mai firesc e că obârșia lui Galerius era un fapt real, cunoscut de contemporani", sună explicația pertinentă a istoricului.
Măgura, dealul "alor noști"
Complet detașați de aceste controverse, istoricii sârbi iau de bună originea traco-dacică a lui Galerius și îl venerează ca pe unul "de-ai lor". Investesc după puteri în situl arheologic de la Gamzigrad, devenit recent sit UNESCO, iar autocarele școlare cu elevi sârbi nu contenesc să sosească în vizită la ruinele de la "Felix Romuliana" ale împăratului Galerius.
Printre două șiruri de copii, ghidul local, Miloș Jakovlevici, îmi face un tur "jurnalistic" printre superbele relicve ale palatului, aflat la numai 10 kilometri de orașul Zaicear. Cu 200 de ani mai vechi decât ruinele de la Sarmizegetusa romană, situl de la Gamzigrad arată infinit mai bine: zidurile sunt refăcute, contextul epocii e mai bine conturat, reconstrucțiile sunt mai clare, turnurile sunt mai înalte de un stat de om. Deși... Miloș mă trage deoparte și îmi vorbește șoptit: "O mulțime de lucruri iraționale sunt legate de construcția asta! De fapt, nu știu cum să zic, nu neapărat iraționale, dar sigur păgâne. Sunteți jurnalist, trebuie să vă arăt neapărat poarta de est, pentru că este ceva ciudat acolo. Sistemul de apărare consta din 16 turnuri. Dintr-un motiv irațional, Galerius a dat jos câteva dintre turnurile de apărare și le-a reconstruit la doar câțiva metri distanță. Se zice că asta ținea de o credință a lui, cum că dacă ridici o construcție, iar cineva dintre rudele tale moare în timpul ei, trebuie să oprești construcția și să muți cu măcar un metru întregul edificiu. E o viziune păgână, un fel de lege nescrisă care a influențat și construcția palatului lui Galerius. Ceva s-a întâmplat când se lucra la palat, poate cauza să fi fost chiar moartea mamei sale, Romula, pe care o venera...".
Încheiem turul, alt autocar de elevi sârbi așteaptă la rând, dar Miloș îmi arată, din poarta vechiului palat, "dealul magic". "Până aici v-am dus eu, de aici încolo trebuie să mergeți singur. Călătoria se încheie acolo sus!", îmi spune misterios.
"Cum ajungem sus pe deal?", îl întreb, din priviri, pe un moș ce trage după el o sapă, în mijlocul drumului și-al amiezii de sfârșit de mai. "Ia, p-acol'!", îmi răspunde în română. "Dar cum îi spune dealului, moșule?", îndrăznesc să-l mai întreb. "Măgura, așa-i zice! Când eram copii și nu se descoperise nimic pe aci, bătrânii ne duceau cu ei, să ardem sus pe deal lumânări". "Și pentru cine le aprindeați, moșule?", mai apuc să-l întreb, înainte să iuțească pasul, temător, parcă, să nu scape vreun mare secret. "Pântru ai noști, așa zâceau bătrânii... Pântru ai noști", repetă, și-și ia sapa pe spinare...
*
Galerius nu a mai apucat să se bucure de liniștea paradisului său construit la sud de Dunăre. Moare la Serdica, răpus de o boală grea, cu doar doi ani înainte să se retragă de pe tronul de împărat. La fel ca mama sa, Romula, devine zeu, în urma unei impozante ceremonii de apoteoză ținută pe dealul magic, după moartea sa. Doi tumuli uriași marchează locul în care Galerius și apriga preoteasă dacă Romula s-au înălțat la cer. Când au cercetat locul, arheologii sârbi au dat peste o impresionantă necropolă, veche de peste 3.500 de ani. Carevasăzică, credințele Romulei, ale lui Galerius și ale vlahilor care aprind lumânări, nu erau superstiții!
Stau sus, cățărat pe tumulul lui Galerius, și în față am ruinele opulentului său palat. De jur-împrejur, dealurile Timocului te îmbie cu magia lor verde și nepieritoare, pe care Romula, "vrăjitoarea pădurilor", le-o propovăduia tuturor celor din jurul ei. Cât vezi în depărtare e numai pădure, cât auzi cu urechile e numai ciripit de păsări, florile se deschid sub ochii tăi, nu trebuie decât să uiți puțin de tine ca să simți puterea locului în care un tânăr cioban dac și-a jurat sieși că va ajunge cel mai mare împărat roman. Și puterea locului chiar se simte! Privesc în zare, spre vechea Dacie, precum tânărul Galerius, și-mi pare că văd și eu duhurile părelnice ale Dunării, plutind în chip de aburi, peste cursul leneș al apelor.
Foto: FLORENTIN POPA