"Formula AS", în Clisura Dunării: Insula cailor sălbatici

Catalin Manole
- Un reporter în Țara Minunilor -

- Aflată pe Clisura Dunării, insula Ostrov este un miracol natural al Banatului și un paradis necunoscut al României. Turiști din toa­tă Europa vin până aici să vadă cu uimire caii sălbatici, vegetația luxu­riantă și zecile de specii de păsări rare. Oamenii doritori de na­tură adevărată, atinsă doar de mâna lui Dumnezeu, să se ducă, măcar o dată în viață, la Ostrovul de la Moldova Veche -


Bătrânul cu peștele în dinți

Cețuri groase, alb-lăptoase, ne înconjoară și nu vedem nimic. Sunt zorii zilei și stau pe o băncuță din portul Moldova Veche. Lângă mine este Jurj Sto­ian, 82 de ani, unul dintre cei mai bătrâni sârbi din sat. E răcoare și umezeală, putem auzi Dunărea cum clipocește la mal, îi simțim mirosul și o bă­nuim la câțiva pași de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul stă nemișcat, sprijinit într-un băț, aple­cat ușor înainte. Ochii lui albaștri sunt acum două linii subțiri, sub sprâncenele stufoase și răvă­șite, încercând să pătrundă cețurile cu privirea. Din larg ajung, totuși, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând și ga­lopând, țipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanțuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus și în jos, sau ar putea să fie amintirea vechiului lanț turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând Imperiul Otoman de Imperiul Aus­tro-Ungar. Soare­le se ridi­că, stihiile încep să se risipeas­că zdrențuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că bățul și arată undeva, în de­părtarea albă a cețurilor de pes­te Du­năre: Ostrov! Apoi în­tă­rește: "Uite insula Ostrov!". Pare că cerurile se desprind de pă­mânt, ceața se ridică în nori, și din apele cenușii ale Dunării creș­te spinarea unui animal uriaș. Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică și de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei lui Jurj Stoian, astăzi rezervație natu­rală de protecție strictă și obiec­tiv turistic pentru turiștii din întreaga Europă, care nu cred că un loc de o asemenea frumusețe și sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ.
Jurj Stoian își ține mai de­parte în aer bățul lui de bătrân cu mers greoi, apoi trage o li­nie imaginară pe Dunăre, de la insulă până la stânca ce iese din ape purtând o cruce în vârf: "Aia este stân­ca Baba Caia, «Stânca tată­lui», cum ar veni în limba turcă. Până la Baba Caia, se întindea înainte insula Ostrov. Când a fost fă­cut ba­rajul de la Porțile de Fier, insula Ada Kaleh a fost scufun­dată în în­tre­gime, iar din Os­trov a rămas ce ve­dem noi acum. Era de patru ori mai mare, în copilă­ria mea. Era o minune...".
Bătrânul stă cu ochii închiși și cu bățul în aer, ascultând cum curge Dunărea. Apoi spune deo­da­tă în sârbește: "Ielka! Astăzi ar fi fost o zi bună pentru ielka. Se simte cum bate pe ape Coșava, vântul din prima jumătate a anului. Pe-atunci, în astfel de zile, treceam pe insulă cu un bac de lemn cu patru rânduri de vâsle, și vâslașii se bucurau de vânt, pentru că ridi­cau pân­za, adică ielka. La «dumen», adică la cârmă, era un om. Pe bacul de lemn, oa­me­nii își puneau șase căruțe de jur împrejur și animalele în mijloc, ca să nu se sperie și să sară în apă. Și por­neam către Ostrov. Plecam dimi­neața și ne întorceam seara. Pe insulă erau grădinile oa­me­nilor din Moldova Ve­che, era cel mai bun pământ pe care îl puteai avea. Acolo își puneau oame­nii po­rumb, roșii, fasole, dovleci și toa­te câte le tre­buiau. Moșu' lu' moșu-meu avusese pă­mânt acolo și îl îm­părțise la patru copii, apoi l-a împărțit la încă șase copii, da chiar și așa, eu tot am moș­tenit două hectare. Era pământ mult, peste 1200 de hectare, acum au rămas doar 300, adică doar ce era islaz altădată. Eram copil, și oamenii mari lucrau la grădini. Noi, ăștia mai mici, mergeam la Boruga. Boruga era o apă pe mij­locul insu­lei, o bal­tă ce nu seca nicio­dată, că dădea Dună­rea pe dedesubt sau o inunda când venea mare, și era pli­nă cu pești. Lin, plă­ti­că, crap, roși­oa­­ră, ce nu prin­deai acolo! Noi ne du­ceam să prin­dem cu coșul îm­pletit din nuie­le. Dar îmi amin­tesc că era un bă­trân ca­re știa lo­curile prin gropi și pe sub rădă­cini, și tare ne mi­nunam de el când se băga pe sub ape și ieșea cu câte un peș­­te în fiecare mâ­nă și cu unul în dinți. Că dacă știai locurile unde dorm peștii, așa îi prin­deai!".
Jorj Stoian dese­nează cu bățul prin aer bacul cu ielka, boruga, peștii și vâslașii, ba chiar și căruțele uriașe în­căr­cate cu fân ce se întorceau seara în Mol­dova Veche. Pen­­tru un timp, insu­la a fost iarăși pli­nă cu sute de cai și vaci, cu cio­bani ce tră­iau în colibe de nuiele împleti­te, ce rămâneau peste iarnă aco­lo, hrănindu-și oile cu muguri de sălcii. Astăzi, din insula de atunci a mai rămas, ca și din bătrânul meu povestitor, doar o bu­ca­tă, o parte din ceea ce era odată. Când picioarele nu l-au mai ținut să mear­gă, să ia toamna caii duși pe insulă primăvara, caii au rămas acolo și peste iar­nă. S-au sălbăticit și s-au înmulțit. Așa se face că astăzi, pe insula Ostrov sunt peste 120 de cai sălba­tici, atracția turiștilor din toată Europa.

Țara minunilor

Deși pare, nu e chiar atât de simplu să ajungi pe insula Ostrov. Și nu doar pentru că e rezervație strict protejată și trebuie ce­rută permisiunea administra­torilor ca să intri în ea, dar și pentru că insula se află în zona de frontieră, chiar pe granița cu Serbia, și îți trebuie și un permis de la autoritățile grănicerești. Deci, dacă vrei să ajungi pe insula Ostrov, fie ești turist, venit cu un grup anunțat, fie trebuie să ai no­rocul de a-l întâlni pe Milea Adamovici, vechi pescar din Moldova Veche. Relațiile din timpul em­bargoului și al micu­lui comerț de frontieră din tim­pul comunismului încă funcționează, și Adamovici, ca orice sârb des­curcăreț din zonă, mi-a găsit barcă, barcagiu și per­mise de trecere. "Ia priviți acolo", îmi spune el cu accent sârbesc, în timp ce barca pornise pe Dunăre, către Ostrov. "Vedeți podul acela de metal, între insulă și țărm? Aia e de fapt o lungă bandă rulantă de încărcare. Pe țărm era pe timpul lui Ceaușescu exploatația minieră de cupru, una dintre cele mai mari din țară. Ceaușescu a avut ideea de a construi acea bandă și tot sterilul de la exploatație să fie descărcat pe insulă. Dacă nu venea revoluția, Os­tro­vul ar fi fost astăzi un mare depozit de steril. To­tul fusese construit, doar că, mulțumim lui Dumne­zeu, nu au mai apucat să îi dea drumul". Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaș, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniștită pentru un timp, se lărgește aici, și malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supraviețuit în mod mira­culos curgerii ei neoprite și istoriei.
Încă de la primii pași pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos, făcut din aluviunile fluviului, purtate și aduse până aici, un teren ca de deltă, în continuă formare. Nici vorbă! Ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ți se afundă la fie­care pas! E liniște. O liniște ciudată, venită poate din pacea ape­lor, și care te face să fii respec­tuos cu ceea ce urmează să desco­peri. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos țâșnește cea mai bogată și sălbatică vege­tație!
"În urmă cu câțiva ani, au venit să viziteze insu­la niște domni de la Universitate, din București. Studiau plantele. Au venit să stea două zile și au plecat după o săptămână. Mergeam cu ei cum merg și cu dumneata, și ei se opreau întruna, se mirau și își notau plantele în carnețele. Au zis că așa bogă­ție într-un singur loc ei n-au mai văzut în viața lor. Vă dați seama ce în­seamnă asta, că era unul mai bătrân, pe care l-am cărat peste tot pe insulă, trecut de 80 de ani...", spune Adamovici.
Înaintăm pe insulă ca într-o Țară a Minunilor. Iepuri uriași ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre și egrete, la cufundari, lebede și gâște sălbatice. Aerul e plin de fluturi și libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea și armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe și roșii, pe sub care viețuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Te cuprinde o senzație de copi­lărie nesfârșită, pentru că nimic rău nu ți se poate întâmpla aici, și clipele sunt atât de pline de fericire și dulceață, încât ele însele îți sunt de ajuns. Și ca și cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriți, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniștiți, ca pe o curiozitate. Doar când ne apro­­piem de ei prea mult, ca să îi fotografiem, se îndepărtează, urmându-și armăsarul conducător. Ani­male superbe, rod al libertății totale. Cel mai greu este probabil pentru ei iarna, când mâncarea este puțină și pe Dunărea înghețată pot trece lupi. Dar s-au adaptat. Părul lor nu mai este ca al unor cai obișnuiți, și micile grupuri formate în jurul câte unui armăsar, pe care acum le văd împrăștiate prin mlaștini sau pe islazuri, se unesc, pentru a rezista mai ușor.

Piramida misterioasă

Merg cu Adamovici către cel mai înalt punct al insulei Ostrov, o ridicătură destul de abruptă a tere­nului, ce ar semăna cu un deal. În drumul nostru, trecem pe lângă mici lacuri în interiorul insulei pline de păsări de toate cu­lorile și mărimile și, după cum bănuim din mișcarea de deasupra apelor, și de pești. "Pescuitul este interzis pe insulă", îmi spune cu năduf Adamovici. Iată-ne la poa­lele acelui deal. Constat că seamănă mai degrabă cu o piramidă uria­șă, ceea ce aveam să aflu că nu este de­parte de ade­văr. Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă și Du­nărea care o înconjoară. Se vede chiar și stânca Baba Caia, spre satul Coronin. Până la ea, apa are o altă culoare, mai deschisă, și cumva este mai stră­lu­citoare și mai liniștită, semn că într-adevăr aceea este o parte scufundată a insu­lei, însă destul de aproa­pe de suprafață. Se văd și sche­lele rămase de pe timpul lui Ceaușescu și se vede foarte bine și ceta­tea de pe malul sârbesc, o mică bijuterie din piatră, ridicată chiar pe malul stâncos al Dunării. Urme mai vechi și mai noi ale istoriei. Dar cea mai veche urmă nu se vede pentru că... stăteam chiar cu picioarele pe ea! Adamovici îmi explică: "Există o legendă despre Attila, Biciul lui Dumnezeu. Se spu­ne că la moartea lui, calul său ar fi plecat să caute loc de înmormântare și ar fi găsit o insulă pe Dună­re. Pe acea insulă, soldații lui l-au dus și l-au în­mormântat în trei sicrie - unul de fier, altul de argint și ultimul de aur. Soldații ar fi adus fiecare câte un coif de pământ, să pună peste el, și în felul ăsta, în acel loc s-a ridicat o piramidă. Calul lui a rămas să trăiască sălbatic, pe insulă. Oficial, se spune că asta e doar o legendă, dar în anii '70, o echipă de arheo­logi au fost trimiși de la Bu­cu­rești să sape aici, să vadă dacă nu cumva aceasta este piramida sub care e în­mor­­mân­tat Attila. Eu am fost atunci în echipa de săpă­turi a arheologilor și pot să vă spun ce s-a în­tâm­plat. Câteva săp­tă­mâni am scurmat pe aici, pe sus, și s-au bucurat că am găsit tot felul de cio­buri și de bănuți, de ră­mășițe care pă­reau foarte importante pen­tru ei. Du­pă aceea, șe­ful echipei s-a ho­tă­rât să săpăm la ju­mătatea dea­lu­lui. Acolo, lu­cru ciudat, am dat peste niș­te lespezi mari, din piatră, cam de doi metri lun­gime. Niște trepte, cum­va! Și acum, dacă veniți când nu e iarbă, se pot distinge treptele alea cu ochiul liber. Dar, tocmai când șeful ăsta al arheologilor era mai bucuros de ce găsisem în să­pături, a venit ci­ne­va de la Bucu­rești și a zis să oprim orice acti­vitate. Am fost de față când s-au certat. Ăl venit de la Bucu­rești spu­nea că nu are ce face, că e or­din primit direct de la Ceaușescu, pentru că Un­ga­ria a făcut presiuni diploma­tice să se oprească orice fel de cercetare aici. Am plecat toți acasă și lucrările s-au oprit. După aceea oame­nii au început să vorbească fel și fel. Mai târziu, a mai venit aici cineva, care spunea că are puteri para­nor­male și vrea să vadă și el zona. A dormit trei nopți pe dealul ăsta și după aceea a renunțat, a zis că el nu mai poate. Zicea că a văzut cum tot dealul e plin de sol­dați care îl păzesc și că, într-ade­văr, la baza pira­midei este îngropat cineva încon­jurat de o mare comoară. A plecat speriat omul, zicea că se luptase încontinuu cu tot felul de spirite, iar nouă ne-a zis să ne ferim de locul ăsta. Acuma Dumnezeu știe, dar ceva neclar este cu dealul ăsta, că doar nu in­tervenea Ungaria degeaba", își în­cheie Adamo­vici poveștile.
Trebuia să mă întâlnesc și cu domnul Corneliu Martin, președintele Asociației "Dunărea-Moldova Nouă". Este omul care se ocupă de ani de zile nu doar de promovarea zonei, dar și de păstrarea stan­dardelor ecologice pe insu­la Ostrov. El este cel care a reușit să pătrundă prin hă­țișul birocratic și să ame­najeze un traseu cu panouri pentru insulă și să aibă pro­misiunea unui proiect de finanțare important, cu fon­duri norvegiene. "De ani de zile ne străduim și acum încep să se vadă roadele eforturilor. E și pă­cat să ai o asemenea comoară ca insula Ostrov și să nu pro­fiți de ea. E un loc unic, cu cai sălbatici, și peste 70 de specii de păsări. Fiind zonă protejată, păsările s-au simțit în siguranță, și Ostrovul a de­venit unul dintre popasurile lor importante în mi­gra­ția anu­ală. Unde mai există așa ceva în Eu­ro­pa? Caii s-au înmulțit foarte mult, acum sunt peste 120, și am luat legătura cu o asociație din Anglia, care va veni să studieze problema, să vedem dacă ar trebui să mai mutăm din ei sau nu. Important este să se facă studii riguroase. Cât despre turism, deși insula e mai cunoscută în străinătate decât în țară, trendul este ascendent. Avem tot mai mulți turiști. Am pro­movat-o foarte mult la târgurile de tu­rism din străi­nătate, unde oamenii se uită cu ui­mi­re la ce poves­tim noi, aproape că nu le vine să crea­dă că există asemenea locuri. Există o agenție la Timișoara, care organizează excursii speciale în zona noastră, și prin intermediul lor, sperăm să avem mai mulți vizitatori. Este foarte importantă dezvoltarea eco-turismului, mai ales că în zona Cli­surii Dunării, locurile de muncă sunt foarte pu­ține", spune dom­nul Martin.

Epilog

M-am întors pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate și sclipeau învolburat-cenușiu. Câțiva pescari erau cu bărcile trase pe mal și își re­parau plasele. Vorbeau amestecat, sârbește și româ­nește. I-am întrebat și pe ei despre insula Os­trov. Cel mai vorbăreț, Dragovici, mi-a răspuns cu o ți­gară în colțul gurii, fără să își ia ochii de la plasele pe care le meșterea:
"În meseria noastră vedem multe, că noi stăm câteodată și noaptea, și ziua pe ape. Noaptea aștep­tăm să tragem plasele și auzim caii cum nechează, le simțim pe ape copitele bătând pământul. I-ați văzut? Sunt caii bunicilor noștri! Dumnezeu i-a eliberat, și acum sunt ai lui. Au fost unii care au încercat să îi fure de pe insulă, da' ori i-a prins poliția, ori numai nenorociri au fost în familiile lor. Când îi auzim noaptea că aleargă și nechează, nu ne apropiem de Ostrov, că ne pare că duhuri umblă pe acolo și pe pământ, și pe ape. Stăm în bărcile noastre și ne rugăm, până se risipesc pâclele. E mult pește acolo. Insula e binecuvântată cu bogăție. Dar dacă nu te vrea, nu te primește. Am pățit odată că am vrut să bag lângă ea plasele și nu am putut să mă apropii nicicum. La vâsle nu am putut, am pus motorul la barcă. Da' cum ajungeam lângă ea, măcar că apa era liniștită, da' deodată se făceau vârtejuri și mă aruncau în larg. Mi-am făcut cruce și mi-am văzut de treabă, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea", mai zice Dragovici.
A început să plouă mărunt. Prin ceața care se lasă, Os­trovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascun­dă de oa­meni și de lumea ci­vilizată. Pe apele Du­nării se aude neche­zatul cailor sălbatici din Os­trov.