- Aflată pe Clisura Dunării, insula Ostrov este un miracol natural al Banatului și un paradis necunoscut al României. Turiști din toată Europa vin până aici să vadă cu uimire caii sălbatici, vegetația luxuriantă și zecile de specii de păsări rare. Oamenii doritori de natură adevărată, atinsă doar de mâna lui Dumnezeu, să se ducă, măcar o dată în viață, la Ostrovul de la Moldova Veche -
Bătrânul cu peștele în dinți
Cețuri groase, alb-lăptoase, ne înconjoară și nu vedem nimic. Sunt zorii zilei și stau pe o băncuță din portul Moldova Veche. Lângă mine este Jurj Stoian, 82 de ani, unul dintre cei mai bătrâni sârbi din sat. E răcoare și umezeală, putem auzi Dunărea cum clipocește la mal, îi simțim mirosul și o bănuim la câțiva pași de noi, dar încă nu o putem vedea. Bătrânul stă nemișcat, sprijinit într-un băț, aplecat ușor înainte. Ochii lui albaștri sunt acum două linii subțiri, sub sprâncenele stufoase și răvășite, încercând să pătrundă cețurile cu privirea. Din larg ajung, totuși, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând și galopând, țipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oameni sau de păsări, huruituri sinistre de lanțuri grele, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus și în jos, sau ar putea să fie amintirea vechiului lanț turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând Imperiul Otoman de Imperiul Austro-Ungar. Soarele se ridică, stihiile încep să se risipească zdrențuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridică bățul și arată undeva, în depărtarea albă a cețurilor de peste Dunăre: Ostrov! Apoi întărește: "Uite insula Ostrov!". Pare că cerurile se desprind de pământ, ceața se ridică în nori, și din apele cenușii ale Dunării crește spinarea unui animal uriaș. Insula Ostrov ni se arată deodată, gigantică și de un verde cu sclipiri de smarald, pe măsură ce soarele urcă pe cer. Este insula copilăriei lui Jurj Stoian, astăzi rezervație naturală de protecție strictă și obiectiv turistic pentru turiștii din întreaga Europă, care nu cred că un loc de o asemenea frumusețe și sălbăticie mai poate exista pe pământ.
Jurj Stoian își ține mai departe în aer bățul lui de bătrân cu mers greoi, apoi trage o linie imaginară pe Dunăre, de la insulă până la stânca ce iese din ape purtând o cruce în vârf: "Aia este stânca Baba Caia, «Stânca tatălui», cum ar veni în limba turcă. Până la Baba Caia, se întindea înainte insula Ostrov. Când a fost făcut barajul de la Porțile de Fier, insula Ada Kaleh a fost scufundată în întregime, iar din Ostrov a rămas ce vedem noi acum. Era de patru ori mai mare, în copilăria mea. Era o minune...".
Bătrânul stă cu ochii închiși și cu bățul în aer, ascultând cum curge Dunărea. Apoi spune deodată în sârbește: "Ielka! Astăzi ar fi fost o zi bună pentru ielka. Se simte cum bate pe ape Coșava, vântul din prima jumătate a anului. Pe-atunci, în astfel de zile, treceam pe insulă cu un bac de lemn cu patru rânduri de vâsle, și vâslașii se bucurau de vânt, pentru că ridicau pânza, adică ielka. La «dumen», adică la cârmă, era un om. Pe bacul de lemn, oamenii își puneau șase căruțe de jur împrejur și animalele în mijloc, ca să nu se sperie și să sară în apă. Și porneam către Ostrov. Plecam dimineața și ne întorceam seara. Pe insulă erau grădinile oamenilor din Moldova Veche, era cel mai bun pământ pe care îl puteai avea. Acolo își puneau oamenii porumb, roșii, fasole, dovleci și toate câte le trebuiau. Moșu' lu' moșu-meu avusese pământ acolo și îl împărțise la patru copii, apoi l-a împărțit la încă șase copii, da chiar și așa, eu tot am moștenit două hectare. Era pământ mult, peste 1200 de hectare, acum au rămas doar 300, adică doar ce era islaz altădată. Eram copil, și oamenii mari lucrau la grădini. Noi, ăștia mai mici, mergeam la Boruga. Boruga era o apă pe mijlocul insulei, o baltă ce nu seca niciodată, că dădea Dunărea pe dedesubt sau o inunda când venea mare, și era plină cu pești. Lin, plătică, crap, roșioară, ce nu prindeai acolo! Noi ne duceam să prindem cu coșul împletit din nuiele. Dar îmi amintesc că era un bătrân care știa locurile prin gropi și pe sub rădăcini, și tare ne minunam de el când se băga pe sub ape și ieșea cu câte un pește în fiecare mână și cu unul în dinți. Că dacă știai locurile unde dorm peștii, așa îi prindeai!".
Jorj Stoian desenează cu bățul prin aer bacul cu ielka, boruga, peștii și vâslașii, ba chiar și căruțele uriașe încărcate cu fân ce se întorceau seara în Moldova Veche. Pentru un timp, insula a fost iarăși plină cu sute de cai și vaci, cu ciobani ce trăiau în colibe de nuiele împletite, ce rămâneau peste iarnă acolo, hrănindu-și oile cu muguri de sălcii. Astăzi, din insula de atunci a mai rămas, ca și din bătrânul meu povestitor, doar o bucată, o parte din ceea ce era odată. Când picioarele nu l-au mai ținut să meargă, să ia toamna caii duși pe insulă primăvara, caii au rămas acolo și peste iarnă. S-au sălbăticit și s-au înmulțit. Așa se face că astăzi, pe insula Ostrov sunt peste 120 de cai sălbatici, atracția turiștilor din toată Europa.
Țara minunilor
Deși pare, nu e chiar atât de simplu să ajungi pe insula Ostrov. Și nu doar pentru că e rezervație strict protejată și trebuie cerută permisiunea administratorilor ca să intri în ea, dar și pentru că insula se află în zona de frontieră, chiar pe granița cu Serbia, și îți trebuie și un permis de la autoritățile grănicerești. Deci, dacă vrei să ajungi pe insula Ostrov, fie ești turist, venit cu un grup anunțat, fie trebuie să ai norocul de a-l întâlni pe Milea Adamovici, vechi pescar din Moldova Veche. Relațiile din timpul embargoului și al micului comerț de frontieră din timpul comunismului încă funcționează, și Adamovici, ca orice sârb descurcăreț din zonă, mi-a găsit barcă, barcagiu și permise de trecere. "Ia priviți acolo", îmi spune el cu accent sârbesc, în timp ce barca pornise pe Dunăre, către Ostrov. "Vedeți podul acela de metal, între insulă și țărm? Aia e de fapt o lungă bandă rulantă de încărcare. Pe țărm era pe timpul lui Ceaușescu exploatația minieră de cupru, una dintre cele mai mari din țară. Ceaușescu a avut ideea de a construi acea bandă și tot sterilul de la exploatație să fie descărcat pe insulă. Dacă nu venea revoluția, Ostrovul ar fi fost astăzi un mare depozit de steril. Totul fusese construit, doar că, mulțumim lui Dumnezeu, nu au mai apucat să îi dea drumul". Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început părea spatele unui animal uriaș, încetul cu încetul, devenea un pământ întins, imposibil de cuprins cu privirea. Dunărea, liniștită pentru un timp, se lărgește aici, și malurile i se depărtează, parcă tocmai pentru a face loc Ostrovului, această bucată de pământ ce a supraviețuit în mod miraculos curgerii ei neoprite și istoriei.
Încă de la primii pași pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos, făcut din aluviunile fluviului, purtate și aduse până aici, un teren ca de deltă, în continuă formare. Nici vorbă! Malurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ți se afundă la fiecare pas! E liniște. O liniște ciudată, venită poate din pacea apelor, și care te face să fii respectuos cu ceea ce urmează să descoperi. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos țâșnește cea mai bogată și sălbatică vegetație!
"În urmă cu câțiva ani, au venit să viziteze insula niște domni de la Universitate, din București. Studiau plantele. Au venit să stea două zile și au plecat după o săptămână. Mergeam cu ei cum merg și cu dumneata, și ei se opreau întruna, se mirau și își notau plantele în carnețele. Au zis că așa bogăție într-un singur loc ei n-au mai văzut în viața lor. Vă dați seama ce înseamnă asta, că era unul mai bătrân, pe care l-am cărat peste tot pe insulă, trecut de 80 de ani...", spune Adamovici.
Înaintăm pe insulă ca într-o Țară a Minunilor. Iepuri uriași ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre și egrete, la cufundari, lebede și gâște sălbatice. Aerul e plin de fluturi și libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea și armonia domnesc peste pădurile de sălcii albe și roșii, pe sub care viețuitoarele par a trăi doar pentru bucuria acestei tihne. Te cuprinde o senzație de copilărie nesfârșită, pentru că nimic rău nu ți se poate întâmpla aici, și clipele sunt atât de pline de fericire și dulceață, încât ele însele îți sunt de ajuns. Și ca și cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriți, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, puternici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniștiți, ca pe o curiozitate. Doar când ne apropiem de ei prea mult, ca să îi fotografiem, se îndepărtează, urmându-și armăsarul conducător. Animale superbe, rod al libertății totale. Cel mai greu este probabil pentru ei iarna, când mâncarea este puțină și pe Dunărea înghețată pot trece lupi. Dar s-au adaptat. Părul lor nu mai este ca al unor cai obișnuiți, și micile grupuri formate în jurul câte unui armăsar, pe care acum le văd împrăștiate prin mlaștini sau pe islazuri, se unesc, pentru a rezista mai ușor.
Piramida misterioasă
Merg cu Adamovici către cel mai înalt punct al insulei Ostrov, o ridicătură destul de abruptă a terenului, ce ar semăna cu un deal. În drumul nostru, trecem pe lângă mici lacuri în interiorul insulei pline de păsări de toate culorile și mărimile și, după cum bănuim din mișcarea de deasupra apelor, și de pești. "Pescuitul este interzis pe insulă", îmi spune cu năduf Adamovici. Iată-ne la poalele acelui deal. Constat că seamănă mai degrabă cu o piramidă uriașă, ceea ce aveam să aflu că nu este departe de adevăr. Caii sălbatici care pasc aici se feresc din calea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă și Dunărea care o înconjoară. Se vede chiar și stânca Baba Caia, spre satul Coronin. Până la ea, apa are o altă culoare, mai deschisă, și cumva este mai strălucitoare și mai liniștită, semn că într-adevăr aceea este o parte scufundată a insulei, însă destul de aproape de suprafață. Se văd și schelele rămase de pe timpul lui Ceaușescu și se vede foarte bine și cetatea de pe malul sârbesc, o mică bijuterie din piatră, ridicată chiar pe malul stâncos al Dunării. Urme mai vechi și mai noi ale istoriei. Dar cea mai veche urmă nu se vede pentru că... stăteam chiar cu picioarele pe ea! Adamovici îmi explică: "Există o legendă despre Attila, Biciul lui Dumnezeu. Se spune că la moartea lui, calul său ar fi plecat să caute loc de înmormântare și ar fi găsit o insulă pe Dunăre. Pe acea insulă, soldații lui l-au dus și l-au înmormântat în trei sicrie - unul de fier, altul de argint și ultimul de aur. Soldații ar fi adus fiecare câte un coif de pământ, să pună peste el, și în felul ăsta, în acel loc s-a ridicat o piramidă. Calul lui a rămas să trăiască sălbatic, pe insulă. Oficial, se spune că asta e doar o legendă, dar în anii '70, o echipă de arheologi au fost trimiși de la București să sape aici, să vadă dacă nu cumva aceasta este piramida sub care e înmormântat Attila. Eu am fost atunci în echipa de săpături a arheologilor și pot să vă spun ce s-a întâmplat. Câteva săptămâni am scurmat pe aici, pe sus, și s-au bucurat că am găsit tot felul de cioburi și de bănuți, de rămășițe care păreau foarte importante pentru ei. După aceea, șeful echipei s-a hotărât să săpăm la jumătatea dealului. Acolo, lucru ciudat, am dat peste niște lespezi mari, din piatră, cam de doi metri lungime. Niște trepte, cumva! Și acum, dacă veniți când nu e iarbă, se pot distinge treptele alea cu ochiul liber. Dar, tocmai când șeful ăsta al arheologilor era mai bucuros de ce găsisem în săpături, a venit cineva de la București și a zis să oprim orice activitate. Am fost de față când s-au certat. Ăl venit de la București spunea că nu are ce face, că e ordin primit direct de la Ceaușescu, pentru că Ungaria a făcut presiuni diplomatice să se oprească orice fel de cercetare aici. Am plecat toți acasă și lucrările s-au oprit. După aceea oamenii au început să vorbească fel și fel. Mai târziu, a mai venit aici cineva, care spunea că are puteri paranormale și vrea să vadă și el zona. A dormit trei nopți pe dealul ăsta și după aceea a renunțat, a zis că el nu mai poate. Zicea că a văzut cum tot dealul e plin de soldați care îl păzesc și că, într-adevăr, la baza piramidei este îngropat cineva înconjurat de o mare comoară. A plecat speriat omul, zicea că se luptase încontinuu cu tot felul de spirite, iar nouă ne-a zis să ne ferim de locul ăsta. Acuma Dumnezeu știe, dar ceva neclar este cu dealul ăsta, că doar nu intervenea Ungaria degeaba", își încheie Adamovici poveștile.
Trebuia să mă întâlnesc și cu domnul Corneliu Martin, președintele Asociației "Dunărea-Moldova Nouă". Este omul care se ocupă de ani de zile nu doar de promovarea zonei, dar și de păstrarea standardelor ecologice pe insula Ostrov. El este cel care a reușit să pătrundă prin hățișul birocratic și să amenajeze un traseu cu panouri pentru insulă și să aibă promisiunea unui proiect de finanțare important, cu fonduri norvegiene. "De ani de zile ne străduim și acum încep să se vadă roadele eforturilor. E și păcat să ai o asemenea comoară ca insula Ostrov și să nu profiți de ea. E un loc unic, cu cai sălbatici, și peste 70 de specii de păsări. Fiind zonă protejată, păsările s-au simțit în siguranță, și Ostrovul a devenit unul dintre popasurile lor importante în migrația anuală. Unde mai există așa ceva în Europa? Caii s-au înmulțit foarte mult, acum sunt peste 120, și am luat legătura cu o asociație din Anglia, care va veni să studieze problema, să vedem dacă ar trebui să mai mutăm din ei sau nu. Important este să se facă studii riguroase. Cât despre turism, deși insula e mai cunoscută în străinătate decât în țară, trendul este ascendent. Avem tot mai mulți turiști. Am promovat-o foarte mult la târgurile de turism din străinătate, unde oamenii se uită cu uimire la ce povestim noi, aproape că nu le vine să creadă că există asemenea locuri. Există o agenție la Timișoara, care organizează excursii speciale în zona noastră, și prin intermediul lor, sperăm să avem mai mulți vizitatori. Este foarte importantă dezvoltarea eco-turismului, mai ales că în zona Clisurii Dunării, locurile de muncă sunt foarte puține", spune domnul Martin.
Epilog
M-am întors pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate și sclipeau învolburat-cenușiu. Câțiva pescari erau cu bărcile trase pe mal și își reparau plasele. Vorbeau amestecat, sârbește și românește. I-am întrebat și pe ei despre insula Ostrov. Cel mai vorbăreț, Dragovici, mi-a răspuns cu o țigară în colțul gurii, fără să își ia ochii de la plasele pe care le meșterea:
"În meseria noastră vedem multe, că noi stăm câteodată și noaptea, și ziua pe ape. Noaptea așteptăm să tragem plasele și auzim caii cum nechează, le simțim pe ape copitele bătând pământul. I-ați văzut? Sunt caii bunicilor noștri! Dumnezeu i-a eliberat, și acum sunt ai lui. Au fost unii care au încercat să îi fure de pe insulă, da' ori i-a prins poliția, ori numai nenorociri au fost în familiile lor. Când îi auzim noaptea că aleargă și nechează, nu ne apropiem de Ostrov, că ne pare că duhuri umblă pe acolo și pe pământ, și pe ape. Stăm în bărcile noastre și ne rugăm, până se risipesc pâclele. E mult pește acolo. Insula e binecuvântată cu bogăție. Dar dacă nu te vrea, nu te primește. Am pățit odată că am vrut să bag lângă ea plasele și nu am putut să mă apropii nicicum. La vâsle nu am putut, am pus motorul la barcă. Da' cum ajungeam lângă ea, măcar că apa era liniștită, da' deodată se făceau vârtejuri și mă aruncau în larg. Mi-am făcut cruce și mi-am văzut de treabă, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea", mai zice Dragovici.
A început să plouă mărunt. Prin ceața care se lasă, Ostrovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascundă de oameni și de lumea civilizată. Pe apele Dunării se aude nechezatul cailor sălbatici din Ostrov.