Generațiile de studenți care au avut ce învăța de la el timp de 45 de ani, dar și cititorii celor 20 de cărți ce-i poartă semnătura îl apreciază și îndrăgesc pe profesorul Șt.Cazimir pentru erudiția cuplată cu umor și năstrușnicie - o combinație rară în lumea academică. Specialist în Caragiale, d-l profesor a fondat, din spirit ludic, în 1990, o formațiune politică sub egidă caragialeană, Partidul Liber-Schimbist, cu care au votat alegători cu umor, astfel încât a ajuns în Parlament. Nonconformismul, formele simpatic-histrionice în care participa la viața politică atât de încrâncenată a tranziției i-au asociat aparițiile publice cu un zâmbet amuzat. Cu atât mai surprinzătoare e noua carte a profesorului octogenar, scrisă în cu totul alt registru decât ne-am fi așteptat și care conține șase biografii ale unor personalități ce au marcat în secolul trecut destinele țărilor lor prin asumarea puterilor statului în împrejurări grave. Ce au în comun acești bărbați? Toți sunt militari, toți au trecut din ordonatul, strict reglementatul domeniu al armatei în viața politică prin "forțarea regulilor" în momente de criză. Toți sunt educați în spiritul disciplinei, supunerii cazone, și toți depășesc, în situații dramatice, rigiditatea codului în care s-au format, asumându-și rolul de "salvator al nației". Șt. Cazimir vrea să surprindă și să explice mecanismele ce guvernează trecerea de la un om "destinat prin formație să execute" la unul "investit să ordone", sugerând că toate aceste personaje au un "complex mesianic". De la Pilsudski, cel ce a generat renașterea Poloniei moderne, la Atatürk, întemeietorul statului laic al Turciei, de la Mannerheim, creatorul Finlandei independente, la De Gaulle, restauratorul Franței contemporane - toți au această vocație și acest complex, concretizate într-o autoproclamată identificare cu societatea și comunitatea căreia îi aparțin. ("Eu sunt Turcia" - afirma, de exemplu, Mustafa Kemal în momentul lansării necruțătoarelor reforme de modernizare a nucleului fostului Imperiu Otoman - "a voi să mă distrugi înseamnă a voi să distrugi însăși Turcia"). Celor patru personaje istorice care au reușit în "misiunea" lor li se adaugă în volum mareșalii Hindenburg și Pétain, chemați și ei la funcția supremă în Germania și Franța, după înfrângerile suferite de țările lor în Primul și Al Doilea Război Mondial. Și ei sunt percepuți în acele împrejurări ca "salvatori", fiecare impunându-se prin prestigiul uniformei și faptele de arme, dar amândoi eșuând în stabilirea direcției spre care trebuia să se îndrepte țara lor: Hindenburg e cel care îl acceptă pe Hitler drept cancelar, devenind apoi prizonierul acestuia, iar Pétain vrea "să redea onoarea Franței învinse" acceptând armistițiul cu Germania nazistă și ajungând la colaboraționismul ce a caracterizat regimul de la Vichy. Cei doi au în comun cu ceilalți "militari la cârma statului" caracterul autoritar al regimurilor impuse de ei, aceeași supraestimare de sine și a direcției de evoluție a societăților pe care le reprezintă. Ștefan Cazimir povestește cu farmec biografia fiecăruia, stăruind asupra particularităților și împrejurărilor ce le forjează personalitatea și îi pregătesc pentru viitoarele "ore astrale". Cititorul va descoperi multe amănunte captivante și intersectări ciudate ale destinelor celor șase personaje ce și-au găsit autorul (de exemplu, De Gaulle a fost la un moment dat subordonatul lui Pétain, care l-a promovat în carieră, s-a întâlnit cu Pilsudski, pe care l-a consiliat în "bătălia de la Varșovia", ce a salvat în 1920 Polonia de ocupație bolșevică, a fost coleg de prizonierat în Primul Război cu Tuhacevski, cel care a condus armata sovietică asupra Varșoviei, împotriva lui Pilsudski ș.a.). Există și-o altă idee unificatoare a biografiilor din "Sabia și Imperiul", și anume că prezentul deformează totdeauna imaginea pe care protagoniștii lui o proiectează despre ei. Abia viitorul, Istoria, poate cerne meritele și greșelile.