Albanezul Ismail Kadare e unul dintre cei mai mari scriitori în viață, atât prin valoarea cât și prin amploarea operei. Pasionații de lectură de la noi știu asta fiindcă avem în românește, grație traducătorului Marius Dobrescu, 29 de cărți ale sale - aproape tot ce a scris. Deși are un caracter național, în măsura în care e jalonată de momente din istoria Albaniei, opera lui e de dimensiune universală ca pledoarie antitotalitară. Romancierul, care are acum 81 de ani, e un povestitor prodigios, conștient de misiunea lui de cronicar al vremurilor. Fie că își plasează narațiunea în perioada pre-otomană, în vremea lui Scanderbeg, în etapa de declin a Imperiului, în cea de luptă antinazistă, în timpul comunismului sau în cel de ruptură de URSS, cronicarul-rapsod nu se cantonează în realism evenimențial. Are modul lui original de a da epicii o deschidere magică prin înglobarea tradiției orale, a elementelor fantastice, a simbolurilor tranzitive, prin acuitate senzorială și detalii șocante. În romanele lui, nimic nu e fără sens, de la construcție la stil. Iar subiectele alese au - ei, da! - mesaje subversive ce alătură trecut, prezent și viitor cu o înaltă idee despre rezistență și libertate individuală. Virtuoz al tehnicilor literare și al coloristicii balcanice, el știe cum să-și țină aproape cititorul, întinzându-i tentacule pline de ventuze, care îl duc și spre reflecție. De aceea e atât de apreciat în lume, distins cu importante premii internaționale (Nobel - încă nu), tradus în vreo 40 de țări (uite că și pentru limbi de circulație restrânsă ca albaneza se găsesc peste tot traducători). Fiindcă romanele lui conțineau în subtext critici virulente ale totalitarismului comunist, după o perioadă în care a fost în grațiile lui Enver Hodja, din cauza delațiunilor unor compatrioți, romanul "Palatul Viselor" (în care reflectă parabolic metodele C.C. al Partidului Comunist din Albania de a controla totul) a fost interzis în 1981 de dictator și doar faptul că era atât de popular și cunoscut în lume l-a salvat de represalii. Volumul pe care vi-l recomand azi cuprinde cinci povestiri scrise între 1977 și 1995 și, dacă n-ați citit încă nici unul dintre romanele din seria de autor de la Humanitas, vă poate da o idee de forța creatoare de excepție a lui Kadare și vă poate face poftă și de alte titluri ale lui. Ca și romanele, povestirile atrag prin același amestec de cruzime și melancolie, de erotism și frică, de patriarhal și lașitate în fața abuzurilor puterii, de compromis pentru privilegii și nesiguranță. Povestirea titulară, deși e plasată în Imperiul Otoman în declin de la sfârșitul secolului XIX, descrie curajos atmosfera Albaniei (și a celorlalte țări din lagărul comunist) în a doua jumătate a secolului XX. Pentru a abate atenția populației nemulțumite, Sultanul (asemenea lui Stalin, cu "procesul medicilor", cu Enver Hodja înscenând un complot al ofițerilor superiori, cu Ceaușescu în cazul "meditației transcendentale" ș.a., până azi la noi) pune la cale o diversiune pentru a scăpa de indezirabili și a instaura frica și supravegherea tuturor. Printr-un firman, o lege arbitrară, sunt pedepsiți cu orbirea cei bănuiți că au puterea să deoache. În virtutea acestei porunci au loc arestări, execuții, deportări după orbirea cu mijloace barbare, victimele fiind alese prin delațiuni și supraveghere polițienească. Ticăloșia, teroarea, nesiguranța, voința de supraviețuire cu orice preț se întind în toată societatea. Nuvela "Firmanul orb" a fost scrisă în orwellianul an 1984! În toate povestirile "istorice" din acest volum, universul balcanic din epoca Imperiului Otoman e un pretext pentru adevăruri trăite în lagărul comunist. Tema tiraniei ce urmărește dizolvarea individului într-o masă de supuși are însă un aer de legendă, agrementată lasciv, grotesc și morbid cu detalii realiste, concrete, care hrănesc imaginația și îi dau un sens demascator. Mai ales pentru cititorii din fostele țări comuniste, care înțeleg - și simt - mai bine despre ce e vorba în parabolă.