Obiectele grăitoare - Cu ȘTEFAN CÂLȚIA, printre amintiri și vise

Valentin Iacob
O expoziție totală

La 75 de ani, Ștefan Câlția este unul dintre cei mai mari și mai galonați pictori ai României. În 1970, a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Gri­gorescu" din București, ca șef de promoție, la clasa lui Corneliu Baba, unde a fost coleg cu alți pic­tori de elită ai țării, ca Sorin Ilfoveanu și So­rin Dumitrescu. Apoi, arta sa plină de în­tru­chi­pări fantastice și de sugerări misterioase în­cepe să se impună re­pede în pictura româ­neas­că și în lume. Ște­fan Câlția a avut nu­me­roase expoziții în Nor­ve­gia, Elveția, Țările de Jos sau Danemarca. Pic­turile sale pot fi ad­mirate aproape oriunde în lume: în Norvegia, la Mu­zeul de artă fantastică de la Gruyère, Elveția, sau în cele mai importante mu­zee de la noi.
Și iată că acum, ma­es­trul își celebrează rotunda și fecunda vârstă de 75 de ani, cu o expoziție sur­prin­zătoare pe care a gân­dit-o și a pregătit-o înde­lung. Obiecte grăitoare se numește această expo­ziție-eveniment de la Muzeul Colecțiilor de Artă, de pe Calea Victoriei din Bucu­rești (care va fi des­chisă patru luni, până pe 20 sep­tembrie 2017). "Ce or fi aceste obiecte gră­i­toare?" - te întrebi încă îna­inte de intra în spațiul cel mare dintr-o aripă în­treagă a muzeului. "Ce a mai pre­gătit de data as­ta Ștefan Câlția, cel care a reușit să ne surprindă aproape mereu?". Apoi, pe măsură ce pășești prin această expoziție ce trebuie văzută pe îndelete, înțelegi. Și primul cuvânt ce îmi vine în minte este că Ștefan Câlția ne-a poftit la o expo­ziție totală. O expoziție care unește bucăți de realitate și bucăți de vis, pentru a reface un univers uman și artistic com­plet. Tablouri făcute în timp, de mâna pictorului, sunt înfățișate alături de filme, dar și de tot soiul de obiecte țărănești. Ba, la vernisaj, pictorul a ținut să invite și o fanfară țără­nească, fanfara din Rupea. Este o alăturare ce poate părea la prima vedere te­me­rară. Dar "priveliștile" sunt bucăți rupte din lu­mea satului copilăriei picto­rului, de la Șona, din Făgăraș. Satul de unde Ștefan Câlția își extrage și azi, inspirația și vâna artistică. De acolo vin și toate aceste obiecte din expoziție. Cu izul lor magic și poveștile lor vechi. Iar ascul­tând câteva dintre ele, spuse sfătos și tandru, chiar de pictor, înțelegem mai bine cum tot acest halou de amintiri și de întâmplări i-a impregnat, ca un abur metafizic, tablourile. De aceea, Ștefan Câlția a ținut să ni le înfățișeze îm­preună cu picturile lui. Căci ele sunt un tot. O punte spre altceva.

Dulapul de grijit gânduri de preț

De cum intri, vezi că pe un perete întreg al expoziției, de pildă, pictorul a expus o colecție în­treagă de obiecte de fierărie, tot soiul de clești și de alte instrumente ce astăzi, într-un secol elec­tronizat, ne par aproape străine. Dar ava­lanșa obiectelor cu iz magic continuă. Pe un raft, vezi pâini împletite, altundeva sunt foto­grafii ale unor sobe din Șona, făcute de chiar mâna pictorului. Iar când în față îți iese un Hrist de lemn, primitiv și extraordinar de dramatic, zăbovești, țint­uit în loc. A fost salvat de artist de la foc. "Lucram la o biserică din zona Bistrița-Năsăud. Și când m-am dus să aduc niște lemne, l-am găsit între ele, acolo" - își spune Ștefan Câlția povestea aproape halucinantă. "Era pus mai deoparte, probabil că oamenilor le era chiar frică și nu le ve­nea să-l bage pe foc dintr-odată. Așteptau să se termine cu el. Și când l-am văzut, l-am luat, l-am împachetat în hai­ne și l-am ascuns sub pat. A stat două luni de zile, cât am lucrat acolo, și când am plecat, l-am luat cu mine".
Nu departe, un dulap ardelenesc vechi și un pic ros de timp îmi atrage și el atenția. Es­te un credenț, un dulap cu multe sertare, în care țăranii țineau pe vremuri leacuri și mirodenii. Și Ștefan Câlția îi începe povestea: "Măriuța, sora lui Costică Lazăr Ande-Stan, cel care face prima monografie a sa­tului Șona și care este băiatul lui Moise Ande-Stan, cel care împreună cu un grup de oameni de la 1925 înfiin­țea­ză fanfara din sat, era veri­șoară de gradul doi cu mine. Și po­vestind una, alta, îmi spu­ne că are niște foto­grafii cu fanfara. Mă duc la ei în­tr-o zi, ea era măritată de­ja, eu eram elev la liceu, să-mi arate fotografiile, și dacă poate, chiar să-mi dea să le copiez. «Soțul ei nu le dă acuma', îmi zice, «altă dată ne mai vedem». Apoi, când să plec din casă, văd tras pe ușă în tin­dă, un dulăpior cu mul­te sertare, un dulap de oraș, cumva. În casele din Transil­vania și în casele din satul meu, pătrun­se­seră în mo­bilierul țărănesc și ele­men­te de mobilier de negus­tori, de orășeni. Nu era o mobilă foarte bogată, dar era frumoasă. Era un dulap cu multe sertare, frumos proporționat. «Dulapul ăsta nu-și mai are loc în casă», îmi spune ea. Și eu: «Măriuțo, dacă vă despărțiți odată de dulap, să mi-l dai». Au trecut ani, Măriuța s-a dus, s-au schimbat și vremurile, s-a prăbușit colhozul, cam patruzeci de ani. Băiatul ei era acum un om în toată firea, însurat, cu copii, și într-o zi mă oprește-n sat și îmi zice: «Nu te supăra! Mama mi-o zis odată că dacă vrem să ne despărțim de dulăpiorul ăla, să ți-l dăm ție. Ți-l dau». Păi, zic: «Vin să-l iau». «Nu acuma, că mai am încă niște șurubele în sertarele alea, dar când oi găta cu rânduiala în curte, te chem». A mai trecut un an de zile, și cam după 41 de ani, dulăpiorul a ajuns la mine. L-am curățat și e foarte frumos, printre obiec­tele pe care le am în jurul meu. Povestea asta e tipică pentru felul de-a rândui lucrurile într-un sat ardelenesc: e timp, e vreme, dacă n-a făcut gene­ra­ția asta, poate facem în generația aialaltă. Ardelenii nu sunt delăsători, dar viața lor nu se întinde numai de când se nasc și până mor. Viața lor se întinde de când există satul. Cât va exista satul, e lumea lor, și atunci au timp. Iar dulăpiorul adună în jurul lui multe lucruri. Deși l-am găsit undeva, după ușă, în umbră, îmi imaginez cum a fost cumpărat, cum a fost adus. Era un dulap unde țineai lucrurile de preț, puneai lenjeria bună, un dulap de grijit lucrurile de preț. Și atunci, a devenit și pentru mine la fel: un dulap de grijit gândurile de preț."

Aripa și visul

Nu departe, pe un rastel întreg din expoziție, sunt oale țărănești vechi și nespus de frumoase, aliniate pios, ca într-o bibliotecă. Sunt poate și o aducere aminte a unui meșteșug ce a fost și aproape nu mai este. Și tot pe acolo, în expoziție, pe un perete întreg, stă o ușă veche, invadată de buchete de flori uscate. Sunt pline și ele de povești. "La soare, pe vârful unui deal, pot să înceapă în timpul verii, chiar spre prânz, aromele extraordinar de pu­ter­nice ale fâneții. Și atunci, simți mirosuri dulci de cimbrișor, și toate se plimbă pe la nasul tău. Când eram eu copil, te topeai în aceste miresme. Și toată fâneața aia superbă, luminată cu flori, totul era de un joc aproape muzical. Sunetele clare și limpezi se ri­dicau din pământ, și în aer se întâlneau cu cio­câr­liile. Toate sunetele parcă erau legate de aceste ier­buri care nu se mai terminau și dealurile erau aproa­pe senzuale. Ierburi, culori, violeturi, galbenuri".

Epilog

Pe nesimțite, poveștile care au prins grai din obiectele și din amintirile artistului te apropie de tablourile sale. Iar asta pare și mai greu de realizat. Căci picturile și desenele lui Ștefan Câlția sunt pline de personaje fabuloase, uneori serafice, alteori monstru­oase. Figuri prelungi sau desene amalga­ma­te și apocaliptice - așa cum este "Corabia ne­bunilor", de pildă, realizată în anii '80. Și oare cum poate sta ea alături de sculele fierarului din Șona? Oare cum pot sta toate aceste picături de vis și frag­mente de realitate împreună, într-un tot echilibrat și armonios? Este un secret, aproape o formulă ma­gică, pe care Ștefan Câlția le stăpânește pe deplin și cu care ne încântă. De aceea, vă îndemn din tot sufletul, stimați cititori, să vizitați această expoziție. Ea ni se înfățișează ca o poveste fabuloasă, când re­ală, când ireală, spusă de un pictor inspirat, în plină forță de creație.