La 75 de ani, Ștefan Câlția este unul dintre cei mai mari și mai galonați pictori ai României. În 1970, a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București, ca șef de promoție, la clasa lui Corneliu Baba, unde a fost coleg cu alți pictori de elită ai țării, ca Sorin Ilfoveanu și Sorin Dumitrescu. Apoi, arta sa plină de întruchipări fantastice și de sugerări misterioase începe să se impună repede în pictura românească și în lume. Ștefan Câlția a avut numeroase expoziții în Norvegia, Elveția, Țările de Jos sau Danemarca. Picturile sale pot fi admirate aproape oriunde în lume: în Norvegia, la Muzeul de artă fantastică de la Gruyère, Elveția, sau în cele mai importante muzee de la noi.
Și iată că acum, maestrul își celebrează rotunda și fecunda vârstă de 75 de ani, cu o expoziție surprinzătoare pe care a gândit-o și a pregătit-o îndelung. Obiecte grăitoare se numește această expoziție-eveniment de la Muzeul Colecțiilor de Artă, de pe Calea Victoriei din București (care va fi deschisă patru luni, până pe 20 septembrie 2017). "Ce or fi aceste obiecte grăitoare?" - te întrebi încă înainte de intra în spațiul cel mare dintr-o aripă întreagă a muzeului. "Ce a mai pregătit de data asta Ștefan Câlția, cel care a reușit să ne surprindă aproape mereu?". Apoi, pe măsură ce pășești prin această expoziție ce trebuie văzută pe îndelete, înțelegi. Și primul cuvânt ce îmi vine în minte este că Ștefan Câlția ne-a poftit la o expoziție totală. O expoziție care unește bucăți de realitate și bucăți de vis, pentru a reface un univers uman și artistic complet. Tablouri făcute în timp, de mâna pictorului, sunt înfățișate alături de filme, dar și de tot soiul de obiecte țărănești. Ba, la vernisaj, pictorul a ținut să invite și o fanfară țărănească, fanfara din Rupea. Este o alăturare ce poate părea la prima vedere temerară. Dar "priveliștile" sunt bucăți rupte din lumea satului copilăriei pictorului, de la Șona, din Făgăraș. Satul de unde Ștefan Câlția își extrage și azi, inspirația și vâna artistică. De acolo vin și toate aceste obiecte din expoziție. Cu izul lor magic și poveștile lor vechi. Iar ascultând câteva dintre ele, spuse sfătos și tandru, chiar de pictor, înțelegem mai bine cum tot acest halou de amintiri și de întâmplări i-a impregnat, ca un abur metafizic, tablourile. De aceea, Ștefan Câlția a ținut să ni le înfățișeze împreună cu picturile lui. Căci ele sunt un tot. O punte spre altceva.
Dulapul de grijit gânduri de preț
De cum intri, vezi că pe un perete întreg al expoziției, de pildă, pictorul a expus o colecție întreagă de obiecte de fierărie, tot soiul de clești și de alte instrumente ce astăzi, într-un secol electronizat, ne par aproape străine. Dar avalanșa obiectelor cu iz magic continuă. Pe un raft, vezi pâini împletite, altundeva sunt fotografii ale unor sobe din Șona, făcute de chiar mâna pictorului. Iar când în față îți iese un Hrist de lemn, primitiv și extraordinar de dramatic, zăbovești, țintuit în loc. A fost salvat de artist de la foc. "Lucram la o biserică din zona Bistrița-Năsăud. Și când m-am dus să aduc niște lemne, l-am găsit între ele, acolo" - își spune Ștefan Câlția povestea aproape halucinantă. "Era pus mai deoparte, probabil că oamenilor le era chiar frică și nu le venea să-l bage pe foc dintr-odată. Așteptau să se termine cu el. Și când l-am văzut, l-am luat, l-am împachetat în haine și l-am ascuns sub pat. A stat două luni de zile, cât am lucrat acolo, și când am plecat, l-am luat cu mine".
Nu departe, un dulap ardelenesc vechi și un pic ros de timp îmi atrage și el atenția. Este un credenț, un dulap cu multe sertare, în care țăranii țineau pe vremuri leacuri și mirodenii. Și Ștefan Câlția îi începe povestea: "Măriuța, sora lui Costică Lazăr Ande-Stan, cel care face prima monografie a satului Șona și care este băiatul lui Moise Ande-Stan, cel care împreună cu un grup de oameni de la 1925 înființează fanfara din sat, era verișoară de gradul doi cu mine. Și povestind una, alta, îmi spune că are niște fotografii cu fanfara. Mă duc la ei într-o zi, ea era măritată deja, eu eram elev la liceu, să-mi arate fotografiile, și dacă poate, chiar să-mi dea să le copiez. «Soțul ei nu le dă acuma', îmi zice, «altă dată ne mai vedem». Apoi, când să plec din casă, văd tras pe ușă în tindă, un dulăpior cu multe sertare, un dulap de oraș, cumva. În casele din Transilvania și în casele din satul meu, pătrunseseră în mobilierul țărănesc și elemente de mobilier de negustori, de orășeni. Nu era o mobilă foarte bogată, dar era frumoasă. Era un dulap cu multe sertare, frumos proporționat. «Dulapul ăsta nu-și mai are loc în casă», îmi spune ea. Și eu: «Măriuțo, dacă vă despărțiți odată de dulap, să mi-l dai». Au trecut ani, Măriuța s-a dus, s-au schimbat și vremurile, s-a prăbușit colhozul, cam patruzeci de ani. Băiatul ei era acum un om în toată firea, însurat, cu copii, și într-o zi mă oprește-n sat și îmi zice: «Nu te supăra! Mama mi-o zis odată că dacă vrem să ne despărțim de dulăpiorul ăla, să ți-l dăm ție. Ți-l dau». Păi, zic: «Vin să-l iau». «Nu acuma, că mai am încă niște șurubele în sertarele alea, dar când oi găta cu rânduiala în curte, te chem». A mai trecut un an de zile, și cam după 41 de ani, dulăpiorul a ajuns la mine. L-am curățat și e foarte frumos, printre obiectele pe care le am în jurul meu. Povestea asta e tipică pentru felul de-a rândui lucrurile într-un sat ardelenesc: e timp, e vreme, dacă n-a făcut generația asta, poate facem în generația aialaltă. Ardelenii nu sunt delăsători, dar viața lor nu se întinde numai de când se nasc și până mor. Viața lor se întinde de când există satul. Cât va exista satul, e lumea lor, și atunci au timp. Iar dulăpiorul adună în jurul lui multe lucruri. Deși l-am găsit undeva, după ușă, în umbră, îmi imaginez cum a fost cumpărat, cum a fost adus. Era un dulap unde țineai lucrurile de preț, puneai lenjeria bună, un dulap de grijit lucrurile de preț. Și atunci, a devenit și pentru mine la fel: un dulap de grijit gândurile de preț."
Aripa și visul
Nu departe, pe un rastel întreg din expoziție, sunt oale țărănești vechi și nespus de frumoase, aliniate pios, ca într-o bibliotecă. Sunt poate și o aducere aminte a unui meșteșug ce a fost și aproape nu mai este. Și tot pe acolo, în expoziție, pe un perete întreg, stă o ușă veche, invadată de buchete de flori uscate. Sunt pline și ele de povești. "La soare, pe vârful unui deal, pot să înceapă în timpul verii, chiar spre prânz, aromele extraordinar de puternice ale fâneții. Și atunci, simți mirosuri dulci de cimbrișor, și toate se plimbă pe la nasul tău. Când eram eu copil, te topeai în aceste miresme. Și toată fâneața aia superbă, luminată cu flori, totul era de un joc aproape muzical. Sunetele clare și limpezi se ridicau din pământ, și în aer se întâlneau cu ciocârliile. Toate sunetele parcă erau legate de aceste ierburi care nu se mai terminau și dealurile erau aproape senzuale. Ierburi, culori, violeturi, galbenuri".
Epilog
Pe nesimțite, poveștile care au prins grai din obiectele și din amintirile artistului te apropie de tablourile sale. Iar asta pare și mai greu de realizat. Căci picturile și desenele lui Ștefan Câlția sunt pline de personaje fabuloase, uneori serafice, alteori monstruoase. Figuri prelungi sau desene amalgamate și apocaliptice - așa cum este "Corabia nebunilor", de pildă, realizată în anii '80. Și oare cum poate sta ea alături de sculele fierarului din Șona? Oare cum pot sta toate aceste picături de vis și fragmente de realitate împreună, într-un tot echilibrat și armonios? Este un secret, aproape o formulă magică, pe care Ștefan Câlția le stăpânește pe deplin și cu care ne încântă. De aceea, vă îndemn din tot sufletul, stimați cititori, să vizitați această expoziție. Ea ni se înfățișează ca o poveste fabuloasă, când reală, când ireală, spusă de un pictor inspirat, în plină forță de creație.