Blestemul
Se știe c-a fost un schit aici. De călugări. Pustnici "'nalți și bărboși", veniți de undeva de la răsărit. S-au pus și-au ridicat biserică în pădure, cu palmele lor. N-a ținut mult. Într-o noapte, lăcașul a luat foc până în temelie. Călugării și-au îngropat frații care-au ars. Apoi, înainte de a pleca, s-au arătat înaintea bulzeștenilor. Erau trei. Rasele lor se zbăteau în vânt, fluturând ca niște steaguri negre. Și-au zis: "Patruzeci de ani să vă mâncați om cu om, vietate cu vietate. Să vă schimbați în moroi și să vă mâncați inimile și după lumea ailaltă!...". Crezuseră că sătenii au pus focul...
Schitul a existat. Avea să mi-o confirme și preotul de azi, Mihai Petria. Și, într-adevăr, a ars într-o noapte, cu tot cu slujitorii ce săvârșeau miezonoptica. Dar nu știe precis locul unde a fost. Poate fiindcă era izolat. Cert e că apoi satul "s-a tras" dinspre păduri, din locul prelung, numit azi Săliște. A mai rămas acolo, pe dealuri, doar linia cimitirelor, ca niște insule de cruci singuratice, înșirate sub liziera codrilor. Satul s-a tras pe o altă "linie", din Piscu-Lung, până în Gura Racului. Mulți spun că tocmai din cauza moroilor, dezlănțuiți de călugări, care bântuiau fosta așezare. După puțin timp, în sat s-a născut poetul Marin Sorescu. Aici a trăit și-a scris cunoscuta carte despre Bulzești, numită "La Lilieci".
Morții încrustați
O "linie" prelungă, de peste 30 de kilometri, e comuna Bulzești. O ia către miazănoapte, din locul unde se sfârșesc câmpiile Craiovei, și se înfige apoi între dealuri tot mai înalte, urmându-și linia, în cascade, spre Vâlcea. Îți ia aproape o zi s-o străbați cu piciorul. Miroase a liliac de amețești. Fumuri de primăvară ies din ogrăzi, unduind pe deasupra asfaltului. Peste garduri, dincolo de tufele violete, vezi zidurile galbene-coșcovite ale caselor, în care oamenii au încrustat "tablourile morților". Sunt spre stradă, deasupra ferestrelor. Fotografii de epocă în medalion, cu localnici mustăcioși în straie albe. Nume, ani, poză - într-un chenar de piatră. De parcă toate casele, nu doar cea a poetului, ar fi case memoriale.
Au murit mulți săteni "de moroi", până cam prin anul 1955. Cel mai fulgerător fel de moarte, fără nicio explicație medicală. Bătrânul Călina se jură că n-are niciun motiv să ne mintă. E bulzeștean, are 82 de ani, dar a lucrat mult la oraș, în Craiova, și de felul lui nu crede în basme. "De la călugării ăia s-a tras. S-a-nvârtit morții în morminți, s-a întors contra noastră!...". A prins ultimii ani ai blestemului, încă era flăcău. Tatăl său a participat de mai multe ori la dezgropări și i-a povestit. El chiar nu putea să mintă. Constantin Călina are o căciulă peste streașina ochilor și stă pe-o băncuță, vis-à-vis de casa lui, pe marginea drumului nesfârșit. E singur de peste 30 de ani, nevasta i-e încrustată în perete. Își amintește cât de mulți mureau, în vremea tinereții. De-un vecin, Amărăzeanu, care a trecut cu boii la adăpat și "un taure mare s-o boncănit la el" și, când o venit înapoi la deal și a intrat în bătătura lui, a căzut jos și-a murit. La fel o fată, Lina. S-a întors cu vitele din vale, s-a pus în pat, a podidit-o sângele și a murit. Și mulți alții. "Murea continuu. Deodată le ieșea niște pete pe corp, le crăpa inima. Și știai că asta-i de la moroi. N-aveai ce-i face. Trebuia s-alergi și să-i dezgropi, dacă nu voiai să ți se întâmple și ție. Dacă mai aveai timp...".
Tatăl său a fost de față la cele trei deshumări ale Babei Duda, din anii 1948-49. El și încă trei bărbați, plus nea Tudoran a lui Corniță din Nătărăi, omul cel mai curajos, tocmit de obicei pentru asemenea trebi înfricoșătoare. Prima oară au găsit-o întoarsă în tron (sicriu), cu fața în jos și i-au scos inima. Dar oamenii tot o vedeau, în viața reală, bântuind de colo-colo prin sat. A doua oară, cam la un an, au găsit-o la fel, tot întoarsă, cu părul crescut, despletit. Nea Tudoran a scos-o și a tocat-o pe cruce. Și tot nu s-a potolit. "După un preț de timp, s-au dus iar și-a găsit-o tot ca înainte. Era moroaică puternică, avea proporții. Omora lumea. Așa fac ăștia, e foarte periculoși. Se completează în tron. Îi tai și se întruchipează la loc. Na, și când o văzut așa, o luat femeia și i-o dat foc într-o pădure. Numai așa s-a potolit și a lăsat lumea în pace...".
Tatăl a murit nu demult, prin '93. Călina are televizor în casă, știe toate "modernitățile ce se întâmplă în lume". Și totuși mai crede în strigoi. N-are cum să nu creadă fiindcă, zice el, "ăi bătrâni nu mințeau ca oamenii de-acum". Schitul a fost pe la 1920, după socotelile sale. "Iar blestemul s-a terminat prin '55... Cam așa." Dar tare-ar vrea, dacă s-ar face niște săpături, să știe și el unde a fost locul...
Gânsaci și armăsari albi
La magazinul din răscruce, unde o ia un drumeag spre Gura Racului și săliștea satului vechi, acolo se strânge lumea. Unul cumpără o coasă, țigări și-o pâine, altul un sul uriaș de sârmă de gard și-o mână de bomboane pentru ăi mici. De toate au aici. Câțiva bărbați stau afară, în picioare, la bere. Încerc timid s-aduc subiectul cu moroii și-mi dau seama că toți știu câte ceva. Dar nu vor să spună, dintr-o anume... teamă. Sau jenă, că s-ar putea să fie crezuți prea înapoiați, sau ceva. O țin sus și tare cu Marin Sorescu. Nu-i spun pe nume, ci doar "poetul". Poetul în sus, poetul în jos... "Poetul a spus", "poetul a dres". Că să citesc în cartea "La Liliecii", că acolo scrie adevărul. "La Lilieci" se cheamă și cimitirul lor vechi, unde s-au făcut dezgropările. Cei trecuți de 40-50 de ani l-au cunoscut bine pe poet. "Tot așa umbla prin sat, ca dumneata, cu pixu' și carnetu' și trăgea declarații de la lume", îmi spune un bătrân. Și că sutele de personaje din acea epopee a Bulzeștiului, scrisă de el, chiar au existat. Toți. Unii încă trăiesc. Nicolița, mama căreia i-a luat poetul interviurile, a murit în 1984. Acel Grigore a lui Tăgârlă care a paralizat de teamă că s-a întâlnit cu un moroi aici, pe la Cișmele, a trăit până aproape de Revoluție. Și-i zicea și în sat "ăl Moale", la fel ca-n carte. Sau Măria lui Gorici, care stă aici, în deal, într-o rămășiță din vechiul sat, loc numit azi Mătăsoaia. Apare și ea în carte. Are 92 de ani și acum e în cărucior. Infirmitatea i s-a tras, zice-se, tot de la o "poceală", frică sau făcături de farmece. Greu o găsesc. Doar șase-șapte oameni mai trăiesc acum în Mătăsoaia, cătun ce nu mai apare azi pe vreo hartă. Nimeni nu iese la uliță. Fiica Măriei e suspicioasă, nu ne primește în casă. Anevoie o înduplecăm s-o scoată pe bătrână din bătătură, până la poartă. Zice că e surdă, că n-avem ce s-o întrebăm. Și, într-adevăr, Măria stă neclintită în scaunul ei, ținându-și batista albă în mână, ruptă parcă de lumea aceasta. Abia când ne facem curaj și zicem de "moroi", doar când aude cuvântul ăsta, începe brusc să se agite și mă privește în ochi, încruntându-se: "Ferească Dumnezău și vai de mama noastră! Ce, s-o mai făcut careva?...". Și brusc, începe să audă aproape tot ce îi spunem, dacă-i vorbim un pic mai tare, deși fiica-i pune uneori palma pe umăr și-i șuieră să nu vorbească de așa ceva. "Ferească Dumnezău, da' ăștia poate să te și omoare!", continuă bătrâna. "A fost aicea un schit. Știți ce-i acela schit... Și niște călugări care a lăsat un blestem. Murea muuulți... Se zbătea morții în pământ! Și nu știai care din ei s-a făcut moroi. Oamenii lua armăsar alb sau gâscan și mergea în cimitir aicea, la Lilieci. Nu cal, armăsar! Neapărat! Și gâscan alb. Știți ce-i acela gâscan, da?... Gâscanu' are putere mare. Simte. Și trecea cu armăsaru' peste toate mormințile. Na, și acolo unde nu trecea armăsaru' sau gâscanu', acolo era moroiu' și trebuia să sape. Și se poptrivea, că tocma' pe ăl din groapă îl vedeau oamenii. Trebuia să scoți o bucată, ceva, din el și să fugi la ăl bolnav, să-i arăți. Uite-așa: (și bătrâna întinde mâna în față, cu podul palmei spre ochii mei). Să-i arăți. Sângele lui, din groapă. Și imediat se desfăcea. Pe loc, toată vraja, boala aia... Așa-s moroii. Nu trece armăsaru'peste el. Se-ncontră și se zmucește, ca toate ălea!... Mureau oamenii tineri, mamă. Când îl vedeai pe câte unu'de șaizăci, ziceai: «ăăă, ăsta-i moș!...» Puțini trecea peste. Nu ca acum."
Nu știe nici ea unde a fost schitul. Locul de unde-a pornit răul peste sat. Iar când o întreb ce i s-a întâmplat de stă în scaunul ăsta, bătrâna se-ncruntă și coboară iar în tăcere. Fiica o împinge înapoi către casă. Se grăbește, zice că plouă. Deși e soare, și niciun picur nu cade din cer. Însă, la numai trei minute după ce ne despărțim, chiar începe să plouă cu găleata.
Omorâtorul de strigoi
Porumbița. Aflu târziu de ea. Ea știe cel mai bine, căci i s-au întâmplat chiar în familie daraveri cu moroii. Soțul ei, Ion, a fost omorâtor de strigoi. Se ocupa cu caii, a umblat cu ei și la București. Și se țănțoșea că acești murgi ai lui sunt atât de iuți, că "prind cu dinții porumbelu' din zbor". De-aici i-au zis "Porumbel", iar ei i s-a tras, după bărbat, "Porumbița". Așa o știu toți. Puțini îi cunosc tot numele real: Măria Dolan. Casa ei e-n inima satului, una din primele care s-au tras pe noua "linie" a Bulzeștiului, acum cam un veac. Are pământ bătucit pe jos, pereții noduroși, unși c-un vernil făcut din amestecuri de "ouă, oțet și buruieni". La căpătâiul patului, o scară de lemn urcă în pod. Deși bate spre 92 de ani, Porumbița e mult mai în putere decât cealaltă Mărie. Iute la mișcări și la gânduri. Are amintiri clare, și de la șase ani. Și nu se sfiește să vorbească de moroi. Ea nu-i de-aici, a venit la 17 ani, după curajosul ei bărbat Porumbel, din satul Borulești. Și a prins ultimii 10-12 ani din cei 40 de blestem ai călugărilor. "Bătea în familie, în animale. Chiar și pe câini și pisici se punea. Le reteza inima. Se umfla câinii și murea în stradă, tam-nesam. A distrus multă lume atunci blestemu'", își amintește Porumbița. "Așa s-a pus și pe fata mea, Floarea. Era prin... '52. Ea avea opt ani. S-a dus copila până-n uliță și s-a întors ca moartă. Așa, deodată! Se făcea o pată roșie, una vânătă, sub ochii mei. Știai că asta-i de la strigoi. Am luat fetița și-am fugit cu ea la spital, la Bălcești. N-aveau ce-i face. Da' bărbatu-meu a luat armăsaru' alb și s-a dus în cimitir, la Lilieci. Și unde n-a vrut calul să treacă a săpat. Și-a găsit. Era o femeie. La doișpe noaptea fix o scos-o. Că numai atunci se scot moroii, că-s mai slabi. Era afară din tron, cu păru' bogat, în luna a treia dupe ce-o murit. A scos capu' din tron moroaica! O știam, o vecină de-aicea, dinspre Săculești... I-a luat inima. A băgat-o într-un ștergar și l-a legat bine-bine la gură. S-a dus și urcat-o aici, la cununa cășii (bătrâna îmi arată scara de lemn, ce urcă într-un pătrat din tavan). A bătut-o-n cuie la cununa cășii, maică, c-așa se face, din strămoși. Pe altu' ștergar avea sânge. L-a luat și a fugit până la spital în Bălcești. Paișpe kilometri! A oprit trei mașini, ca s-ajungă mai repede. Că fata murea. Când se suia într-o mașină, gata, motoru' nu mai pornea. Se suia-n alta: «Mă nene, dă-te jos, că până adineaurea mergea!», zicea șoferu'. Cum se dădea jos, cum pornea mașina. Trei mașini n-a putut să îl ia. C-avea sângele ăla la dânsu', la piept. Și uite-așa, tot pe picioare a venit, 14 kilometri până la Bălcești. A ajuns când se-ngâna de ziuă. Fata era ca moartă. Bărbatu-meu a venit în salon și-a tras de ea să deschiză ochii: «Uită-te ce-i aici!». Și i-a arătat sângele. Imediat s-a desfăcut! Da' știți cum?... Copila s-a ridicat din pat, era ca-nainte. Cu ochii mei am văzut și m-am minunat. Zdravănă, împuternicită. Numai că, atunci când ne-am întors, bărbatu-meu a urcat în pod să vadă inima. La coroana cășii, era numai ștergaru'gol. Și nimenea nu urcase acolo".
La Lilieci
Porumbița își smucește cu amândouă mâinile coadele baticului cenușiu, strângându-și mai zdravăn chipul rotund și brăzdat. Fata i-a murit acum câțiva ani, după o viață frumoasă. Bărbatul, Porumbel, a mai ucis și alți moroi, până la dispariția blestemului, fiind respectat de oameni pentru curajul lui. A fost un om bun, harnic. El a aflat până la urmă și unde-a fost schitul cel vechi. Culmea, chiar pe "linia" pe care s-a mutat satul vechi - adică aici! - căci altădată pe-aici erau doar păduri. E la doar două adrese mai la deal de Porumbița, pe mâna stângă. Chiar la strada mare! Sub casa cu gard înalt, de piatră, și fântână veche, care a fost săpată odinioară chiar de călugări. Dar mă roagă să nu zic că știu de la ea. "E cam ciudat omu' ăla. Mi-e... nu știu cum", zice.
Într-adevăr, omul pare cumva bolnav. Fruntea i-e mereu plină de sudoare. Trăiește singur de mulți ani. Gardul de piatră alb el l-a ridicat, ca să fie ferit de priviri. Șade la drum, pe-o bancă, alături de un flăcău cu handicap, complet retardat mintal. Dar cei doi par să se înțeleagă, folosind, uneori, cuvinte necunoscute. Mă așez lângă ei să-mi trag sufletul și să-mi scutur bocancii de praf. Departe, peste valea Frățilei, la peste doi kilometri, văd cimitirul Liliecilor, spre care voi merge în curând. O insulă de cruci albe, îmbrățișată de codru, având în mijloc biserica bătrână. Neschimbat, din vremea poetului Sorescu. "E bine să fii mort aici, între codri", scria el. "Locul e ferit, nici nu trage. Clopotul nu deranjează, că nu sună decât de sărbători și duminica dimineață, când cade în misticism, bang, bang - cine-o fi murit? - de răsună morții și stafiile...".
Bărbatul care șade la poartă, cu băiatul cu handicap, are în curtea casei un schit. Recunoaște că da, sub casa lui a fost o biserică care avea cimitirul în bătătură. O biserică arsă, cu călugări cu tot. "Și ce doriți, ce căutați dumneavostră acum de la mine? S-a dus și călugării, și blestemu'", zice posomorât. Flăcăul cu handicap începe să se agite. Se lovește încet cu pumnul într-o tâmplă. Pe fruntea omului începe să curgă din nou sudoarea și ne face semn să plecăm. Băiatul gâjâie. "E lovit și el de moroi?", întreb. Omul se face stacojiu, apoi vânăt, și mă împinge cu palma să plec. Insist. "Arătați-mi și mie locul, vă rog! Lăsați-mă să intru în curte. Am bătut atâta drum până aici!" Nu răspunde. Se face că n-a auzit. "Știu că n-a rămas nimic de văzut, dar vă rog, lăsați-mă doar o clipă în curte", repet. Omul tot nu răspunde. Stă acolo, lângă copilul cu handicap, privind tăcut drumul. Privește "linia" și atât. Linia satului. La capătul ei e biserica veche și cimitirul din Lilieci. Mirosul florilor ajunge până la noi. Brusc, am senzația că priveliștea începe să alunece către pădure și un bărbat călare pe-un armăsar trece, ușor, printre cruci. Halucinații? Întind mâna către vedenie, așteptând un răspuns. Tăcere. Copilul gâjâie mai departe, iar moșul pare împietrit.