- Doamnă Florentina Teacă, perseverați cu o abnegație remarcabilă să feriți de uitare istoria ciobanilor covăsneni. Ce vă îndeamnă să le spuneți povestea?
- Sunt născută aici, în Voinești, astăzi un cartier al Covasnei, și sunt nepoată și strănepoată de ciobani. În urmă cu câțiva ani, am fost profesoară la școală. Aveam acasă o fotografie veche a bunicilor mei, îngălbenită de timp și înnegrită de fum, și îmi plăcea la nebunie imagine aceea, cu ei doi pozați în ziua nunții. Și m-am gândit că au și alți voineșteni fotografii la fel de vechi ca a mea, am putea întocmi o poveste în imagini despre trecut. Așa că i-am rugat pe elevii mei de la școală să aducă fotografii vechi, de la bunicii lor, dacă au. La început, au adus două-trei, apoi tot mai multe. Am început să le adun, să fac o colectie, și a fost ca și cum trecutul ieșea la lumină din imaginile acelea în negru-alb. Acum trei ani, am scos primul album cu aceste fotografii. Eu am crezut că fac un lucru mărunt, dar succesul lui a fost surprinzător și mi-a dat multă încredere în ceea ce făceam. Și "joaca" mea a devenit un proiect: de a aduna și de a lăsa generațiilor viitoare mărturia unui neam străvechi, românesc. Mă bucur de o susținere la care nu mă așteptam. În continuare primesc fotografii vechi și povești ale ciobanilor din Voinești; un izvor care nu se mai oprește din curs...
- Ce v-a surprins cel mai mult de-a lungul anilor în care adunați fotografii?
- Faptul că niște lucruri vechi și uitate sunt atât de interesante pentru oamenii de acum. Și eu am avut multe surprize. Prin fotografii, de exemplu, am reușit să văd rude din familia mea, pe care nu le văzusem niciodată, dar de care auzisem: le-am descoperit în fotografiile altor familii. Apoi am început să caut alte lucruri în imaginile acelea vechi: elemente de arhitectură, obiceiuri tradiționale sau modele de ii. La noi exista obiceiul ca oamenii să se îngroape cu portul țărănesc, așa că prea multe veșminte populare nu s-au păstrat. Dar am început să le caut în imagini. În felul ăsta am devenit atentă la costumele populare din fotografii. Așa am descoperit, cu surprindere, că la noi, fiind o comunitate de ciobani care umblau cu oile în transhumanță, oamenii aveau costume populare cu influențe din zonele în care ajunseseră. De-asta nici nu avem azi un costum specific, ci cu modele adunate din mai multe zone românești.
- Povestea dumneavoastră seamănă cu descoperirea arhivei lui Costică Axinte, celebrul fotograf ialomițean, care a adunat în imagini o întreagă epocă...
- Îi știu fotografiile, sunt superbe! Eu nu sunt fotograf, ca și el, dar încerc să strâng imaginile vechi din zona de munte a Covasnei ca să ne putem închipui mai ușor cum era, cândva, viața ciobanilor de aici. Fiecare fotografie poate să fie o fereastră către acele timpuri pierdute, ne dă șansa să ne visăm un pic în lumea aceea.
- De ce credeți că salvarea unor astfel de mărturii este importantă?
- Cred că știți în ce zonă ne aflăm... O zonă cu mult zbucium pentru români și cu o permanentă luptă pentru supraviețuire a tot ce e românesc. În Covasna, aceste mărturii despre români sunt foarte importante, vorbesc despre rădăcinile noastre adânci și vechi, aici. De altfel, pornind de la fotografii, am simțit nevoia depozitării memoriei acestor locuri și am început să merg și să discut cu oamenii despre ce era aici și cum se trăia. Am pornit prin Voinești, din poartă în poartă, și i-am ascultat. Am aflat povești minunate! Am aflat, de exemplu, că ciobănia nu era doar o meserie, ci un fel de a trăi. Ciobănia i-a ajutat pe români să își păstreze identitatea și să nu se maghiarizeze. Ciobanii erau liberi, umblau cu oile dintr-un loc în altul, pentru ei nu existau granițe. Nu erau slugi pe moșia unui grof. Erau liberi, și au putut să treacă peste munți, să vadă cum trăiesc liberi ceilalți români, și au venit apoi acasă și au povestit. Prin ei comunicau două lumi și, de multe ori, ciobanii de aici au fost un reper pentru românitate și pentru normalitate. Bărbații nu au renunțat la hainele lor tradiționale până târziu. Străbunicul meu, care a trăit până în '70 și ceva, încă purta cioareci și cămeșoaie. A trăit în portul românesc până în ultima clipă. Și ca el au mai fost bătrâni, care înțelegeau importanța identității naționale. Nu a fost ușor pentru ei. După dictatul de la Viena, maghiarii au fost foarte duri cu românii. Au fost ani în care nu aveau voie să arate sau să arboreze pe case tricolorul românesc. Cei mai curajoși își țineau tricolorul pus în pălărie și, când se salutau, își arătau unii altora tricolorul.
- Puteți face un portret al ciobanilor voineșteni, așa cum i-ați descoperit în poveștile lor?
- Erau oameni foarte liberi, patrioți și foarte aprigi, căliți în viața grea pe care o duceau. De multe ori, dormeau două ore pe noapte și erau nevoiți să înfrunte, fie animale sălbatice, fie vremea rea, fie necunoscutul locurilor în care ajungeau. În transhumanță, voineștenii au ajuns până în Crimeea, Dobrogea, Bulgaria și Basarabia, pe acolo "vărau" oile. Sîntilia era și este cea mai importantă sărbătoare a lor. Cât stăteau în munte, ciopleau din lemn o formă de păpușă, cu gândul la femeia iubită de acasă. Pe acea formă făceau apoi păpușa de caș, pe care la sărbătoare o dădeau în dar alesei inimii lor. Dacă ea o accepta, cel mai probabil se și căsătoreau în iarnă. Horeau mult, doineau mult, și aveau multe cântece, jocuri și colinde, care s-au păstrat până astăzi. Cu banii din ciobănie își țineau unul sau doi copii, din câți aveau, la școală. Restul mergeau cu oile. Justinian Teculescu, primul Episcop al Armatei Române, a fost un astfel de copil de cioban.
- Cât s-a mai păstrat din acele tradiții și câți ciobani mai sunt astăzi în Voinești?
- O, sunt destui. Ciobănia nu piere așa ușor. E înnăscută în sânge. Din păcate, nu mai au așa de multe oi și nu mai merg în transhumanță. Astăzi, nu mai poți trece cu turmele peste atâtea proprietăți private și peste șosele, așa că oile sunt ținute mai mult sus, la Comandău, în Munții Penteleului și în împrejurimi. Tradiții s-au păstrat destule, iar Nedeea de Sântilie este în continuare cea mai importantă. Tinerii încă își oferă păpușele de caș, se țin hore și la nedee și, demonstrativ, se face o nuntă tradițională. Vin, ca pe vremuri, țărani și ciobani din toți munții din jur, numai că acum au și public, pentru că vin mulți turiști. Când mă uit la mocanii voineșteni de azi, îmi amintesc de bunicul meu. Îmi pare rău că atunci când eram mică și moșu' îmi spunea mereu povești la gura sobei, nu le-am notat undeva. Acum le-am uitat și nu le mai știe nimeni. Din păcate, abia când pierzi iremediabil anumite valori, ce îți păreau banale cândva, îți dai seama ce importante erau. Străduința mea este să mai salvez ce se mai poate salva din acea lume minunată a aprigilor ciobani voineșteni, rădăcina adâncă a românilor din Covasna.