Priveliști din istoria ciobăniei - FLORENTINA TEACĂ: "Sunt născută în Covasna, nepoată și strănepoată de mocani"

Catalin Manole
- Puțină lume știe că în Covasna exista o comunitate puternică de ciobani, la fel de puternică precum cea din Mărginimea Sibiului. Bine înfipți în tradiție și uniți între ei, au rezistat neprieteniei maghiare și-și poartă oile, și astăzi, prin munți -

- Doamnă Florentina Teacă, perseverați cu o abnegație remarcabilă să feriți de uitare istoria ciobanilor covăsneni. Ce vă îndeamnă să le spuneți povestea?

- Sunt născută aici, în Voinești, astăzi un cartier al Covasnei, și sunt nepoată și strănepoată de ciobani. În urmă cu câțiva ani, am fost profesoară la școală. Aveam acasă o fotografie veche a bu­ni­cilor mei, îngălbenită de timp și înnegrită de fum, și îmi plăcea la nebunie imagine aceea, cu ei doi pozați în ziua nunții. Și m-am gândit că au și alți voineșteni fotografii la fel de vechi ca a mea, am putea întocmi o poveste în imagini despre trecut. Așa că i-am rugat pe elevii mei de la școală să aducă fotografii vechi, de la bunicii lor, dacă au. La început, au adus două-trei, apoi tot mai multe. Am început să le adun, să fac o colectie, și a fost ca și cum trecutul ieșea la lumină din imaginile ace­lea în negru-alb. Acum trei ani, am scos primul album cu aceste fotografii. Eu am crezut că fac un lucru mărunt, dar succesul lui a fost surprinzător și mi-a dat multă încredere în ceea ce făceam. Și "joaca" mea a devenit un proiect: de a aduna și de a lăsa generațiilor viitoare mărturia unui neam stră­vechi, românesc. Mă bucur de o susținere la care nu mă așteptam. În continuare primesc fotografii vechi și povești ale ciobanilor din Voinești; un izvor care nu se mai oprește din curs...

- Ce v-a surprins cel mai mult de-a lungul anilor în care adunați fotografii?

- Faptul că niște lucruri vechi și uitate sunt atât de interesante pentru oamenii de acum. Și eu am avut multe surprize. Prin fotografii, de exemplu, am reușit să văd rude din familia mea, pe care nu le văzusem niciodată, dar de care auzisem: le-am des­coperit în fotografiile altor familii. Apoi am în­ceput să caut alte lucruri în imaginile acelea vechi: elemente de arhitectură, obiceiuri tradi­ționale sau modele de ii. La noi exista obiceiul ca oamenii să se îngroape cu portul țărănesc, așa că prea multe veșminte populare nu s-au păstrat. Dar am început să le caut în imagini. În felul ăsta am devenit atentă la costumele populare din fotografii. Așa am des­co­perit, cu surprindere, că la noi, fiind o comu­ni­tate de ciobani care umblau cu oile în trans­hu­manță, oamenii aveau costume populare cu in­flu­ențe din zonele în care ajunseseră. De-asta nici nu avem azi un costum specific, ci cu modele adunate din mai multe zone românești.

- Povestea dumneavoastră seamănă cu desco­pe­rirea arhivei lui Costică Axinte, celebrul foto­graf ialomițean, care a adunat în imagini o în­trea­gă epocă...

- Îi știu fotografiile, sunt superbe! Eu nu sunt fotograf, ca și el, dar încerc să strâng imaginile vechi din zona de munte a Covasnei ca să ne putem închipui mai ușor cum era, cândva, viața ciobanilor de aici. Fiecare fotografie poate să fie o fereastră că­tre acele timpuri pierdute, ne dă șansa să ne vi­săm un pic în lumea aceea.

- De ce credeți că salvarea unor astfel de mărturii este importantă?

- Cred că știți în ce zonă ne aflăm... O zonă cu mult zbucium pentru români și cu o permanentă luptă pentru supra­vie­țuire a tot ce e românesc. În Covasna, aceste măr­tu­rii despre români sunt foar­te importante, vorbesc despre rădăcinile noastre adânci și vechi, aici. De altfel, pornind de la fo­to­grafii, am simțit ne­voia depozitării me­moriei acestor locuri și am început să merg și să discut cu oamenii despre ce era aici și cum se trăia. Am pornit prin Voinești, din poartă în poartă, și i-am ascultat. Am aflat povești minunate! Am aflat, de exemplu, că ciobănia nu era doar o meserie, ci un fel de a trăi. Ciobănia i-a ajutat pe români să își păstreze iden­titatea și să nu se maghia­rizeze. Ciobanii erau li­beri, umblau cu oile dintr-un loc în altul, pentru ei nu existau gra­nițe. Nu erau slugi pe moșia unui grof. Erau liberi, și au putut să treacă peste munți, să vadă cum trăiesc liberi ceilalți români, și au venit apoi acasă și au po­ves­tit. Prin ei comu­ni­cau două lumi și, de mul­te ori, ciobanii de aici au fost un reper pentru ro­mâ­nitate și pentru nor­ma­litate. Băr­bații nu au re­nun­țat la hai­nele lor tra­di­ționale până târziu. Stră­bunicul meu, care a trăit până în '70 și ceva, încă purta cioareci și cămeșoaie. A trăit în por­tul românesc până în ulti­ma clipă. Și ca el au mai fost bătrâni, care înțelegeau im­portanța identității na­țio­nale. Nu a fost ușor pentru ei. După dictatul de la Vi­ena, ma­ghia­rii au fost foar­te duri cu românii. Au fost ani în care nu aveau voie să ara­te sau să arboreze pe case tricolorul românesc. Cei mai curajoși își țineau tricolorul pus în pălărie și, când se salutau, își arătau unii altora tri­colorul.

- Puteți face un portret al cio­ba­nilor voineșteni, așa cum i-ați des­co­perit în poveștile lor?

- Erau oameni foarte liberi, pa­trioți și foarte aprigi, căliți în viața grea pe care o duceau. De multe ori, dor­meau două ore pe noapte și erau ne­voiți să înfrunte, fie animale săl­batice, fie vre­mea rea, fie ne­cu­nos­cutul locurilor în care ajun­geau. În transhumanță, voineștenii au ajuns până în Crimeea, Dobrogea, Bul­garia și Basarabia, pe acolo "vărau" oile. Sîntilia era și este cea mai im­portantă sărbătoare a lor. Cât stăteau în munte, ciopleau din lemn o formă de păpușă, cu gândul la fe­me­ia iubită de acasă. Pe acea for­mă făceau apoi păpușa de caș, pe care la sărbătoare o dădeau în dar alesei inimii lor. Dacă ea o ac­cep­ta, cel mai probabil se și căsă­to­reau în iarnă. Horeau mult, doi­neau mult, și aveau multe cântece, jocuri și colinde, care s-au păstrat până astăzi. Cu banii din ciobănie își țineau unul sau doi copii, din câți aveau, la școală. Restul mer­geau cu oile. Justinian Teculescu, pri­mul Episcop al Armatei Ro­mâ­ne, a fost un astfel de copil de cio­ban.

- Cât s-a mai păs­trat din acele tradiții și câți ciobani mai sunt astăzi în Voi­nești?

- O, sunt destui. Cio­bănia nu piere așa ușor. E înnăscută în sânge. Din păcate, nu mai au așa de multe oi și nu mai merg în transhumanță. Astăzi, nu mai poți trece cu tur­mele peste atâtea proprietăți private și peste șosele, așa că oile sunt ținute mai mult sus, la Comandău, în Mun­ții Pente­le­ului și în îm­pre­jurimi. Tra­di­ții s-au păstrat des­tule, iar Nedeea de Sântilie este în con­tinuare cea mai im­portantă. Tinerii încă își oferă păpușele de caș, se țin hore și la nedee și, demons­trativ, se face o nuntă tradițională. Vin, ca pe vremuri, țărani și ciobani din toți munții din jur, numai că acum au și public, pentru că vin mulți turiști. Când mă uit la mocanii voineșteni de azi, îmi amintesc de bu­nicul meu. Îmi pare rău că atunci când eram mică și moșu' îmi spunea mereu povești la gura sobei, nu le-am notat undeva. Acum le-am uitat și nu le mai știe nimeni. Din păcate, abia când pierzi ire­me­dia­bil anumite valori, ce îți păreau banale când­va, îți dai seama ce importante erau. Stră­du­in­ța mea este să mai salvez ce se mai poate salva din acea lume minunată a aprigilor ciobani voi­neșteni, rădăcina adâncă a românilor din Covasna.