- Nicola, nu am mai vorbit de cinci ani! Și nici cântând nu te-am mai auzit. Ce faci, cum arată viața ta în prezent?
- Arată bine, deși am schimbat-o total. Am făcut schimbări majore în viața mea, din toate punctele de vedere. Evident, cea mai importantă pentru mine și ceea ce interesează publicul este schimbarea în plan muzical, am schimbat macazul către muzica trance, o muzică extrem de... electronică, dar care poate avea o linie de voce variată, complexă, câteodată chiar romantică. Este ceva ce mi-am dorit absolut toată viața, toată cariera mea, iar la patruzeci și opt de ani, iată, cânt, în sfârșit, ceea ce mi-am dorit mereu. Reacția oamenilor este extraordinară, am primit aprecieri atât de la tineri, chiar puști, cât și de la oameni de peste șaizeci de ani. Până și tata, care are optzeci și opt de ani și care a fost mereu tranșant și foarte critic cu mine, mi-a spus că mi se potrivește perfect muzica asta, că simte că o cânt cu o plăcere pe care nu o mai văzuse la mine. Ba mai mult, Jonathan, băiatul meu cel mic, care este un împătimit al muzicii clasice - numai asta cântă, numai asta ascultă - și căruia înainte nu-i plăcea mai nimic din ce cântam, acum spune că este fascinat de acest stil. Sunt foarte fericită. Nou, nou, totul e nou la mine: muzică nouă, casă nouă, culoare nouă la păr. Totul e nou și îmi place de nu mai pot.
- De ce o asemenea schimbare? Ai simțit nevoia unei cotituri în viață, apropierea celor 50 de ani te responsabilizează mai mult și pe plan profesional?
- Schimbarea a venit din interiorul meu. Era ceva ce mi-am dorit demult, pentru că mereu am fost fascinată de muzica electronică. Poate că până acum nu a fost momentul, poate că nu găsisem oamenii potriviți, poate că viața m-a tot abătut de la drumul meu, poate... poate... Nici nu contează. Acum sunt aici, toate s-au adunat în favoarea mea și fac exact ceea ce-mi place. Am avut o revelație la un moment dat. Eram în SUA, într-un club și, brusc, mi-am zis că viața mea, plăcerea mea nu mai suportă amânare și că de atunci înainte voi face numai muzica asta. Din acea secundă, totul mi-a mers perfect. Am găsit oamenii potriviți, inspirația. Scriu versuri, fac linii melodice, am devenit mult mai creativă. Nici vacanțe nu mi-am luat în ultima vreme, pentru că nu am simțit nevoia vreunei pauze. Am simțit cum mă ajută Dumnezeu pur și simplu, cum mă iubește și mă ajută să fac ceea ce-mi place. Când îți dorești ceva cu adevărat, când ești statornic, nu te abați de la drumul tău și nu te lași influențat, vei reuși garantat. Iar satisfacția este enormă.
- În mod fatal, o parte dintre ascultătorii tăi vor muzica tip "șlagăr" pe care ai cântat-o până acum.
- Acea perioadă și acea muzică nu mă mai reprezintă azi deloc. De fapt, și atunci, dacă îmi punea cineva pe masă un proiect precum cel în care sunt implicată azi, sunt sigură că nu aș fi ezitat nicio clipă să-l urmez. Succesul meu nu mai este reprezentat de topuri, ci de inimă. Simt că fac exact ceea ce trebuie, cred total în muzica mea, simt că am numai de câștigat, pentru că sunt foarte fericită în prezent. Niciodată nu am fost mai mulțumită de mine.
"Mă simt ca o adolescentă în teniși"
- Se simte în tine, în felul cum arăți, cum vorbești, o poftă de viață extraordinară, o exuberanță ca la douăzeci de ani. Nu lași vârsta să te îngenuncheze în niciun fel?
- Ce vârstă? Anii sunt simple numere. Vârsta e doar o cifră. Uită-te la mine: am teniși în picioare, haine comode, o glugă trasă pe cap și mă simt ca o adolescentă. Totul e simțire. Poți avea treizeci de ani și să te simți foarte bătrân, am cunoscut astfel de oameni. Sau poți fi ca tatăl meu, care la optzeci și opt de ani este de o vitalitate de-a dreptul molipsitoare. Păi, să-l auzi, dragul de el, cum spune: "Ah, să mai am eu șaptezeci și cinci de ani, câte aș face...". Te topești de dragul lui. Tu lângă cine ai alege să stai: lângă tata, sau lângă un om de treizeci de ani, care se plânge că nu mai are timp de nimic, e resemnat și plafonat? Eu îl aleg pe tata oricând. Mi se pare o prostie de nedescris să existe expresii de genul: de la o vârstă, nu te mai poți purta într-un anume fel, nu te mai poți coafa într-un anume fel sau îmbrăca într-un anume fel. Avem o viață constant frumoasă de la început la sfârșit. Fără nuanțe. E toată frumoasă și trebuie trăită frumos, în totalitatea ei. Eu nu vreau să o simt altfel niciodată, eu vreau să merg pe patine și la șaptezeci de ani. Vreau să învăț până în ultima clipă, să cunosc oameni, să râd. Trăiesc în prezent, dar cu privirea spre viitor. Asta nu-mi dă voie să îmbătrânesc și, mai important, nu-mi dă voie să fac compromisuri.
- Simți că primești de la viață pe măsura poftei cu care o trăiești?
- Oh, da! Mă simt iubită, și chiar cred că mă iubește Dumnezeu. De fapt, El ne iubește pe toți, doar trebuie să fim deschiși ca să simțim asta. Eu cred că El mă iubește pentru că vreau. Pentru că îmi doresc ca viața mea să fie egală cu un zâmbet. Nu sunt perfectă, nimeni nu este, dar eu cred că suntem cu toții capabili să facem alegeri bune pentru noi. Putem să ne suportăm și greșelile și să ne iubim în continuare pe noi înșine.
- Cu dragostea mai ai curajul să te iei la trântă, după ce ea te-a pus la încercare destul de serios?
- Pentru mine, un om care nu iubește este mort. Nimic nu se poate face fără iubire. Eu nu pot trăi fără dragoste, în toate formele ei. Fără o iubire pasională, fără iubirea copiilor mei, fără iubirea pentru oameni, pentru natură, pentru cuvinte, pentru veselie. Iubirea și muzica sunt motoarele vieții mele. Cred că omul trebuie să rămână deschis. Uite, eu am trecut prin acel supermediatizat divorț (de compozitorul Mihai Alexandru), iar tentația a fost să spun că nu voi mai avea vreo căsnicie în viața mea. Dar nu am spus-o. Nu sunt aproape de o altă căsnicie, dar ideea este că, pur și simplu, nu e sănătos să ajungi să spui "niciodată", pentru că atunci, una dintre cărările vieții tale se închide și nu e bine. Sufletul tău trebuie să rămână veșnic deschis către viață, către iubire, către frumos, către nou. Eu așa cred.
Trei iezi cucuieți
- Copiii tăi ce mai fac? Se împlinesc și visele legate de ei?
- Jonathan, mezinul, cântă, e student la Conservator, are apariții TV, totul pe muzică clasică. Îmi place foarte mult, pentru că este determinat, încăpățânat, neclintit în pasiunile și convingerile sale. Maria e și ea studentă la Conservator, dar la compoziție. Și tot pe clasic. Nu știu ce e cu copiii ăștia ai mei! Ha! Ha! Și Maria îmi place de mor, este extrem de talentată, foarte sârguincioasă, un foarte bun psiholog și un foarte bun pedagog. Predă canto copiilor și este extrem de pricepută, are răbdare, are un tact extraordinar. Singurul lucru de care parcă îmi este ciudă în ceea ce o privește e că-i foarte emotivă (cum, de altfel, am fost și eu) și de aceea nu vrea să iasă în față. Spun asta pentru că are o voce, Doamne, are o voce fabuloasă! Nu o zic pentru că e fiica mea, sincer, nu vă puteți închipui cum poate să cânte!... Dar nu vrea să fie centrul atenției, preferă culisele, preferă scrisul, compoziția. Este alegerea ei, o iubesc și o respect pentru asta. În viață faci ceea ce vrei, ceea ce simți, nu ceea ce așteaptă alții de la tine, fie ei și părinții tăi. Iar cel mare, Andrei, alt încăpățânat, și-a dorit de foarte mult timp să locuiască în Anglia, și iată că de un an este acolo. Ceva l-a atras către acel loc, se simte foarte bine și mă bucur nespus pentru el că e mulțumit și fericit. Concluzia: copiii sunt mari, realizați, și sunt foarte mândră că știu deja ce vor să facă în viață. Ce-și poate dori mai mult un părinte decât să-și vadă copiii urmându-și visele și reușind?!
- Nicola, din ce îți iei energia asta grozavă?
- Din ce crezi? Din muzică!!! Când sunt fericită, ascult muzică, iar când sunt tristă, ascult muzică și îmi schimb starea. Dacă faci ceea ce-ți place, chiar și în momente mai puțin fericite, îți vei reveni mult mai repede. Spun asta pentru că am încercat-o pe pielea mea și funcționează. Și mai este un "medicament" dătător de energie: oamenii din jurul tău. Eu încă de adolescentă am făcut selecții foarte drastice între oamenii pe care să-i pot numi prieteni. Ca fire, eu sunt genul care are încredere în oameni, dar dacă vreunul mă dezamăgește, pur și simplu îl dau afară din viața mea. Astfel, am un număr limitat de prieteni, dar foarte buni, oameni de la care am ce învăța, oameni care știu mai multe decât mine, oameni cu experiență, de la care "fur" informații și energie. Oameni care mă fac și pe mine un om mai bun.