Cum venea, mai demult, primăvara

Cititor Formula AS
Era o dimineață scăldată de un soare timid și blând, iar în livada din spatele casei, merii înfloriți își aranjaseră ra­mu­rile încărcate de miresme.

Era atâta pace și bucu­rie, bra­zii din curtea casei, semeți și înalți, păreau niște santinele severe și foșnitoare. În lunca de lângă râu, ciuboțica-cucului, cu galbenul ei stră­lucitor, prin iarba de un verde crud, te îmbia la joacă și visare. Câtă pace și frumusețe, în mica noas­tră comunitate de "refugiați ucraineni", din nordul Bucovinei! Oră­tăniile din ogradă, gălă­gioase, se bucurau și ele de săvârșirea primăverii, care se lăsa mult aștep­tată, după o iarnă aspră, de munte, cu troieni uriașe și geruri strașnice. Toată suflarea se bucura de sosirea primăverii. Dincolo de râu trona pădurea, cu brazii și molizii ei seculari. Tare mai era darnică pădurea, cu tot felul de flori și plante de leac, care mai de care mai parfumate, unele ciudate, dar toate, de o gingășie aparte. În poienițe și luminișuri apă­reau fragii roșii și parfumați. O, Doamne, bine zi­cea poetul: "Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?". După ploile de la începutul verii, se iveau ciu­percile, străpungând mușchii verzi și pufoși. Bune și hră­nitoare, ciupercile erau "carnea de post". Mama, chiar și tata, le găteau în fel și chip, toate erau bune și gustoase. Mai spre vară, se cocea zmeura, zemoasă, parfumată... Mamele erau ocu­pate cu prepararea gemurilor și a prăjiturilor bune, bune. Ne minunam de atâta bunătate dumne­ze­iască, fru­musețe și armonie. Nu se putea să nu-i mulțu­mești bunului Dumnezeu pentru toate. Mi­nu­nile lui erau peste tot. Tot primăvara așteptam săr­bătorile Sfintelor Paști, cu nerăbdare și bucurie. În toate gospodăriile se trebăluia de zor. Noi, co­piii, ca într-o joacă, curățam toată grădina și curtea și spre seară dădeam foc gunoaielor adu­nate, bucu­roși nevoie mare. Toată lumea se pre­gă­tea pentru Învierea Domnului, iar fiecare după putere ajuta la treburile gospodărești. Era musai să fie totul curat și frumos pentru marea sărbă­toare creștină. Abia așteptam "joia mare", când mergeam la biserică să mă spovedesc și să mă împărtășesc, după care primeam de la d-na preo­teasă o felie de pâine, unsă din belșug cu colivă dulce, de culoarea ciocolatei, pe care o mâncam cu mare plăcere. Seara, mer­geam cu tata să parti­cipăm la cele 12 Evanghelii. Doisprezece băr­bați îmbră­cați în costume populare erau înșirați pe două rânduri, în fața ușilor îm­pă­rătești, fiecare având în mână câte o lumânare mare, aprinsă. Pentru mine era fascinant. Rămâ­neam încre­me­nită, timpul se oprea de frumusețea și măreția sluj­bei, la lu­mina lumânărilor, parcă tră­iam într-un basm fermecat, plin de pace și bucurie. Bise­rica veche din lemn era pe o colină, cu ci­mi­tirul alături, plin de cruci împo­dobite cu flori, mor­minte îngrijite și primenite pentru marea sărbă­toare.
Oamenii se cunoșteau între ei, se salutau, se respectau, trăiau într-o lume a păcii, a bucuriei, în ar­monie cu toți, deopotrivă, și cu natura. Toată lu­mea se saluta cu: "Doamne ajută!", chiar dacă în­cepuse "ciuma roșie" să-și arate ghearele. Noi eram instruiți - ce se vorbește în casă nu se răspândește afară, pentru că nu știu cum, dar de la o vreme, dispărea câte un bărbat din co­mună. În mare taină venea noaptea duba și îl ridica, pentru că vorbise la un pahar de țuică, la câr­ciu­ma din sat, ce nu trebuia. Duminica, la bise­rică, venea doar mama cu copiii, și așa se observa, imediat, lipsa tatălui.
De Sărbători, veneau acasă, de la oraș, frații și sora cea mai mare, aducând câte un frumos cadou pentru noi, cei mai mici. În noaptea Învierii, tata se ducea la sfânta biserică, ducând un coș frumos împodobit, acoperit cu cel mai fru­mos ștergar, anume pentru mare sărbătoare. Coșul era plin cu bunătăți, deasupra tronau ouăle roșii și cele în­con­deiate artistic, de mâini mă­iestre. Coșurile se așe­zau în jurul bisericii, ca pre­otul să le bla­gos­lovească, iar creștinii, îm­pre­ună cu dascălul și preotul, cântau "Hristos a înviat". "O sărbătoare ma­gică", cu obiceiuri și tradiții păstrate din străbuni, de o frumusețe și de o imensă bucurie. "Țan­țoș" (așa spunea mama) venea tata de la În­viere, în zorii zilei. Noi îl aș­teptam în cerdac, emo­ționați și somnoroși, răs­pun­deam cu "Ade­vărat a Înviat" de trei ori, apoi rosteam rugăciunea Tatăl Nostru și ne așezam bucuroși la masă. De la Înviere înainte, trei zile la rând ne spălam pe față cu ou roșu și cu un ban de argint. După ce gustam din anafură, pe rând, gustam din hrean, ceapă verde, usturoi (ca să fim iuți ca hreanul și verzi ca ceapa și usturoiul, adică să­nătoși). După aceea, ciocneam ouăle roșii, bu­catele de pe masă și aveam voie să gustăm și puțin vin roșu. Era masa păcii, a bucuriei și a tihnei, după atâta trudă și post. Masa se prelungea cu "pasca", făcută de mâinile harnice și pricepute ale mamei. Doamne, ce bucu­rie! După care rosteam toți rugăciunea de mul­țu­mire și fiecare făcea apoi ce dorea. Trei zile nu lucra nimeni. Era marea Sărbătoare. Tata pleca de acasă, și când se întor­cea, mama, în glumă, îi spunea: "Iar te-ai dus pe la babe, prin sat". Tata se ducea la bătrânele vă­du­ve și necăjite și singure, să le ducă un mic dar, ca să le facă o bucurie.
Părinții au fost un model pentru noi. Nu-și vor­beau urât, sau să se certe - Doamne ferește; mama era mai supărăcioasă, dar îi trecea repede, pentru că tata știa s-o îmbuneze, era copilăros, făcea șo­tii, era tare glumeț, avea stofă de artist. În serile lungi, de iarnă, cânta din caval, sau cânta o doină din părțile Cernăuților ("Haiducul de pe Cere­muș") sau ne recita poezii din operele poetului ucrai­nean Taras Hrehorovici Șevcenco. Trăia cu speranța că se va putea întoarce acasă, acolo unde erau toți cei dragi ai săi. Au fugit din calea războiului, cu doi copii mici, numai să-și salveze viața. Au avut multe de îndurat, dar ne-au crescut frumos, în frica și dra­gostea de Dumnezeu. S-au dus demult la Domnul, pe rând, tăcuți, liniștiți, iertați, împăcați și regretați de toți cei dragi, familie și cunoscuți. Oriunde m-aș afla, îi port în inima mea și-n rugăciunile mele. Mi-e tare dor de ei și de primăverile copilăriei mele, însorite, cu miresme de flori de măr, pădure și busuioc din frumoasa Bucovină.
Vă îmbrățișez și vă sărut cu mult drag pe toți ostenitorii "Formulei AS". Vă mulțumesc din tot sufletul și vă iubesc pe toți. Doamne ajută!

IRINA PETROVICI

Reproduceri după picturi de Gheorghe Ciobanu