Vise de câine
Fenomenul paranormal aparține întregii naturi. Greu de acceptat de știință, afirmația aceasta e dovedită de mii de întâmplări fascinante, adunate între coperte de cărți. Mai ales când e vorba de animale, se pare că percepția extrasenzorială reprezintă o regulă. În special animalele de companie, câinii, pisicile și păsările pe care le ținem pe lângă noi, pot deveni protagoniști ai unor scenarii fantastice. Iată, de pildă, povestea cât se poate de stranie a unui vis care reunește doi câini: Snooker și Napper. Amândoi sunt de rasă Airdale, trăiesc în case vecine și găsesc o plăcere nebună să plece, fără știrea stăpânilor, în lungi și aventuroase plimbări. Într-o noapte, din odaia în care dormea, Snooker a început să urle lugubru, lovind puternic cu labele în podea. Degeaba a fost mângâiat și alintat de stăpâni, degeaba i s-au spus cuvinte de liniștire: scheunăturile și lătrăturile lui au continuat până în zori. A doua zi, vecinii au adus știrea neagră că Napper, nedespărțitul tovarăș de drumeții al lui Snooker, fusese călcat de un camion. Cum poate fi numit acest fenomen? Telepatie? Clarviziune? Desfășurarea evenimentelor a dovedit că este vorba despre altceva...
Conform afirmațiilor stăpânilor lui, până la moartea amicului său, Snooker fusese cel mai năzdrăvan și mai imprudent patruped. Dar de atunci înainte, firea lui s-a schimbat radical. A devenit atât de speriat și de angoasat, încât chiar și zgomotul îndepărtat al vreunui motor îl făcea să se ascundă sub pat. Pe stradă, de unde până atunci traversa ca săgeata, fără să țină seama de pericolele care-l pândeau, după moartea lui Napper, trebuia să fie forțat să pășească pe zebra pietonală de parcă scăpase el însuși de sub roțile camionului. Transformarea patrupedului într-o ființă temătoare și precaută a fost atât de neașteptată, încât stăpânii aveau adesea senzația că e "sfătuit" în mod invizibil de bietul prieten pierdut. "Nimic nu este izolat în imensitatea creației, toate lucrurile sunt legate între ele prin fire invizibile, prin relații secrete, profunde și constante, care constituie legea organică și vie a universului", spune celebrul om de știință și scriitor Alexis Carrel în cartea sa "Reflecții asupra conduitei vieții". Poate că în această lumină trebuie înțeleasă și aventura onirică a romancierului Rider Haggard, reputat pentru scrierile sale premonitorii. Într-o noapte, el l-a văzut în vis pe bătrânul său câine, Bob, care zăcea întins pe o parte, între trestiile unui smârc mlăștinos. Printr-un fenomen de identificare - același ca în cazul lui Snooker și Napper - Haggard a început să geamă și să scâncească prin somn asemenea unui animal rănit, până când, intrigată de ce se întâmplă, soția lui l-a trezit, întrerupându-i coșmarul. A doua zi dimineață, menajera și-a informat stăpânii că Bob dispăruse. A fost găsit într-o baltă, la doi kilometri de orașul în care locuia Rider Haggard. Faptul că bietul brac avea capul zdrobit și labele din față tăiate a dus la concluzia că fusese omorât de un tren.
Tendința de identificare: aceasta este marea forță universală, capabilă să înlăture barierele interpersonale așezate de spiritul conștient, ajutându-ne să atingem o dimensiune psihică în care individul încetează să fie doar el însuși, intrând în consonanță cu cea mai umilă făptură creată de Dumnezeu: o plantă, un animal. Maeterlinck, un alt cunoscut scriitor belgian, într-o altă celebră carte, "Oaspetele necunoscut", adâncește această problemă a egalității în fața creației, afirmând că în subconștientul nostru există o zonă originară, în care suntem - ca suflet, și nu ca inteligență - egali cu întreaga creație. Un fel de substanță psihică a întregului univers, numită de autor "spirit difuz".
Corul găinilor
Identificarea este o formă particulară de a iubi, de a intra în consonanță profundă cu ceva "viu". Așa cum există oameni care se înțeleg de minune cu plantele, reușind să le facă să crească spectaculos, tot așa există indivizi care se înțeleg de minune cu animalele. În ambele cazuri, afecțiunea și devotamentul produc o identificare puternică. Și aici, exemplele la îndemână sunt numeroase. Și nu doar exemplul creștin al atâtor sfinți care vorbeau cu păsările și animalele, dar și alte numeroase întâmplări. E și cazul celebrului dr. Bauemer, un veterinar german, renumit pentru calitatea sa de a înțelege intuitiv limbajul rudimentar al păsărilor de curte, pe care - printr-o participare afectivă intensă - l-a transformat, pur și simplu, într-un mod de a comunica. Numai rezerva științifică l-a împiedicat să execute numere de dresaj cu găinile, curcile și cocoșii, care îi urmau orbește toate comenzile, de la cele utilitare - mâncat, băut, ouat - la cele pur subiective: ore de muzică, de plimbare sau de... cântat în cor. Psihologul italian Eduardo Bozzano relatează cazul unui copil handicapat, care de la vârsta de doar doi ani conversa cu păsările, mergând zilnic la întâlnire cu ele, dimineața la ora nouă, într-un luminiș de pădure. La sosirea lui (însoțită de prezența povestitorului), păsările îl înconjurau bucuroase, ciripind mai vioi ca înainte. Copilul a crescut, dar fără să atingă și o maturitate mentală, și poate din cauza candorii sale conservate până târziu a izbutit să păstreze prietenia cu drăgălașele înaripate până la vârsta de 30 de ani, când a murit.
Se pare că înțelegerea directă cu animalele nu este posibilă decât în planul extrasenzorial sau la nivelul subconștientului. Mai "sus" nu se poate, pentru că omul "normal" e prea ocupat să-și asculte vocea orgolioasă și egocentrică a eului conștient, pentru a putea percepe semnalele tainice ale universului înconjurător, "vocea" lumii mărunte. Sfinții au auzit această voce câteodată, putând să converseze cu păsările, cu lupii și cu peștii, dar sfinții au simplitatea și puritatea copiilor. În plus, ei cunosc limbajul și drumul iubirii. Nu există nicio formă posibilă de înțelegere naturală, spontană, cu plantele sau cu animalele, care să nu se bazeze pe afecțiune, pe o încredere profundă și reciprocă. Acesta este terenul pe care apare ceea ce numim până astăzi iubire: interferențe psihice care produc identificări.
Papagalul încăpățânat
Pe tărâmul acestei simbioze afective și psihice au loc cele mai interesante fenomene paranormale legate de animale. În presa engleză de acum câțiva ani, a făcut mare vâlvă Natașa, o imigrantă de origine rusă, care trăia împreună cu soțul său bătrân și infirm și cu doi câini basset. Consemnați să stea într-un hol de către ordinele severe ale stăpânei lor, ei se plimbau permanent, ca două santinele instruite, mereu în alertă, executând la perfecție sarcinile primite: să nu latre decât din motive întemeiate. Pe scurt, ei nu lătrau decât dacă cineva se apropia de apartament. Dar aici trebuie făcută o precizare: un câine oarecare ar fi lătrat la orice zgomot de pași. În schimb, cei doi făceau o selecție inteligentă, bazată pe clarviziune, semnalând doar viitorii vizitatori, fără să greșească vreodată. Oare cum era posibil așa ceva? Pentru a aprecia corect această incredibilă performanță, mai trebuie precizat că cei doi câini nu aveau niciun control vizual (holul nu avea fereastră), iar pe scările blocului locatarii circulau permanent. Cu toate acestea, patrupedele lătrau doar când cei care veneau erau musafiri așteptați... Singura explicație oferită presei de stăpâna bassetilor a fost și mai bizară: "Câinii știu o grămadă de lucruri. Din păcate, nu pot vorbi. Dar eu îi înțeleg perfect. La animale, la fel ca și la oameni, există un fel de a ști lucrurile subconștient, ceva care vine din adânc".
Mai nonconformiști decât colegii lor de pe continentul european, psihologii americani susțin că între animale și oameni se poate stabili o "interferență psihică directă", grație căreia animalele se pot comporta uneori într-o manieră net superioară standardelor lor biologice. Ele percep "informații despre evenimente utile sau nocive chiar la mare distanță, fără ajutorul unor organe specializate". Se înțelege de la sine că astfel de afirmații nu constituie decât o aproximație în ceea ce privește cunoașterea teoriilor ce cuprind un vast câmp de fenomene. Ele au implicații filosofice și științifice de o întindere considerabilă și ne permit să acceptăm un ansamblu de fapte care altfel ni s-ar părea absurde, ca de pildă povestea cu papagalul profesorului Edmund Koehler, un ilustru specialist al psihologiei animale. Acesta își învățase pasărea să salute cu un zgomotos "la revedere" pe orice vizitator care pleca din casa sa. Mulți dintre ei au încercat să-l păcălească pe papagal, îndreptându-se spre ușă și prefăcându-se că ies, când de fapt nu aveau intenția să plece. Ei bine, în niciunul dintre aceste cazuri, papagalul nu a vorbit. Oare de ce? E limpede că nu din motive de inteligență, ci datorită aceleași înțelegeri, bazate pe afecțiune, a intențiilor stăpânului. Fără să i se fi explicat prin cuvinte, pasărea se identificase într-un plan subtil, psihologic, cu dorința lui Koehler de a spune "la revedere" numai când cineva pleca de-adevăratelea.
Caii matematicieni
Au trecut mai bine de șaizeci de ani de când a început să se vorbească despre caii matematicieni din Eberfeld: Zarif, Muhamed, Hänschen și Hans, zis "înțeleptul", faimoșii armăsari îngrijiți cu atâta dragoste de Karl Krall, cel care i-a adus la un nivel incredibil de performanțe mentale. O pleiadă de savanți și de cercetători faimoși s-a interesat de capacitățile lor, supunându-i la "interviuri", la examene și experiențe de tot felul. Printre primii care au studiat fenomenul la fața locului se numără profesorii William Mackenzie și Roberto Assagioli. Ei au fost interesați în mod deosebit de Muhamed, calul cel mai dotat din punct de vedere al capacităților aritmetice. Mackenzie povestește: "Exprimându-se în limbaj tiptologic - adică lovind cu copitele în podea, de un anumit număr de ori -, Muhamed dădea răspunsuri de o rapiditate fulgerătoare celor care îi propuneau extrageri de radicali de un grad ridicat, chiar când era vorba despre întrebări puse pentru prima dată". Pentru Muhamed, extragerea rădăcinilor pătrate sau cubice constituia un fel de joc recreativ. "Ceea ce m-a frapat în mod deosebit", spune cercetătorul belgian, "a fost ușurința, promptitudinea cu care acel cal îmi dădea soluțiile. Abia formulată operația matematică și copita dreaptă lovea deja în podea, marcând numărul unităților, urmată de copita stângă, care marca zecile. Nu exista niciun semn de concentrare sau de reflecție, răspunsul părea să parvină automat, dat de o inteligență invizibilă".
Inteligența care vine de departe
După părerea psihologilor americani, inteligența animalelor are rădăcini detectabile în subconștient. În cazul calului Muhamed, acesta nu reținuse din lecțiile stăpânului său, Krall, decât rudimentele aritmeticii: știa, de exemplu, că cinci ori cinci fac douăzeci și cinci și că cinci este rădăcina pătrată a lui douăzeci și cinci. Dar, "un lucru nou și total diferit s-a eliberat dintr-odată din psihismul calului". Fără ca nimeni să-i arate modul de extragere a rădăcinilor de un grad ridicat, el a putut singur, singurel, sau mai degrabă cu ajutorul misterioasei inteligențe ieșite din comun, să rezolve instantaneu, ca printr-o intuiție directă a soluției căutate, rădăcini cubice, la puterea a patra și a cincea ale unor numere lungi, scrise pe o tablă. Este un fenomen care atestă existența unui factor misterios al inteligenței, despre care se poate spune doar că nu este supus unui control conștient și că este în măsură să folosească surse situate cu mult dincolo de patrimoniul individual. "Subconștient sau supraconștiință, este clar că trebuie să recunoaștem existența unei dimensiuni psihice necunoscute, care se întinde deasupra noastră și la care putem avea acces, în unele cazuri, prin intermediul clarviziunii."
O singură ipoteză permite explicarea diferitelor fenomene examinate până aici: ipoteza clarviziunii animalelor. Animalele sunt toate clarvăzătoare, pentru că trăiesc într-o stare de conștiință particulară, care are legături cu visele. "Starea de veghe la animal este foarte apropiată de somnambulismul omului", spune psihologul american J. Ochorowici. "Neavând nicio noțiune a timpului, animalele trăiesc într-un fel de somn perpetuu." Ca orice clarvăzător, animalele sunt deci instrumentele unui psihism care le transcende. Toate aceste lucruri ar trebui să ne sporească considerația pentru animalele din jurul nostru, atât de legate de psihismul nostru și atât de pregătite să asimileze prin căi nevăzute calitățile cunoscute și necunoscute pe care le posedăm. Observându-le cu mai multă răbdare și afecțiune, vom descoperi cât de bine ne înțeleg stările de spirit, dorințele și neîmplinirile, reactualizând încontinuu misterul și frumusețea creației.