"Nimic nu se poate construi fără caracter"
"Bună ziua! Bine ați venit prin Bacău!", îmi zice, strângându-mi cordial mâna. "Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideți să intrăm, că-i tare frig". Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul orașului, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă. "Aici am reușit să închiriez și eu o săliță, ca să-mi fac orele", îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbește generos, e jovial și în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viața lui. Descuie o ușă și intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu șapte bănci, o tablă și o cameră de filmat, așezată pe un trepied, în spatele sălii. "Asta e clasa mea și, totodată, și studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină și câțiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoașteți și dumneavoastră. Să stați de vorbă cu ei sau cu părinții lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecțiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos".
Are 64 de ani, și toată lumea din Bacău, dar și de prin țară, îl cunoaște după un nume unic și deja familiar: profu' online, fiindcă predă lecții de matematică pentru toată lumea, pe internet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvăluie imediat notorietatea și statura socială, aproape toți trecătorii salutându-l reverențios. "Bună ziua, domn profesor", e vorba pe care o auzi la fiecare pas pe străzile orașului. Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tandru și politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispariție. "Nimic nu se poate construi fără caracter", obișnuiește să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, știind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta. Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpățânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare și formarea a numeroși elevi olimpici, unii ajunși specialiști de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransigentă cu mediocritatea, minciuna și corupția, sistemul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.
Primele semne ale calvarului
Deschide o ușă din spatele clasei și-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lumea întreagă. Într-o cămăruță de patru metri pătrați stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colț, pe niște rafturi, văd teancuri mari de manuale și culegeri de matematică. Deschide calculatoarele și apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecția, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pentru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viață, să-și poată filma lecțiile și să aibă o clasă mare cât lumea. "Ideea asta mi-a încolțit de când am absolvit facultatea", povestește profesorul. "Nu știu dacă ați prins vremurile alea, dar erau prin anii '70 niște emisiuni la televizor care se numeau «teleșcoală», unde un profesor venea și ținea o lecție la tablă. Am cunoscut atunci mulți elevi care erau încântați de emisiunile alea. Arătau ca niște ore de meditații fără bani, erau foarte bine făcute și elevul chiar înțelegea uneori mai bine decât la școală. Acum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecții în direct, poți comunica cu elevul, te poate întreba dacă are nelămuriri, și poate face asta chiar și din satul lui pierdut printre munți. În plus, toate lecțiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut șirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecția respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi șirul lecțiilor. Dacă lipsește o verigă, tot lanțul ăsta se șubrezește și ajungi să nu mai înțelegi nimic și să urăști materia asta".
Zâmbește tare mulțumit. Aici, în cămăruța asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calculatoarele astea sunt toate lecțiile predate de el în ani de zile, aici sunt toți prietenii lui, miile de elevi din toată țara. Ne întoarcem în mica sală de clasă și ne așezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă ușor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. "Ce frumos și cu câtă patimă mi-am început eu cariera și cât de urât au dat de pământ cu mine! Și asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană".
A absolvit facultatea în '75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moinești, unde preda și la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ținea orele într-un fel inedit pentru acea școală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să știe el că toată lumea a înțeles. "În momentul în care încep lecția, eu uit de mine, le aparțin cu totul elevilor. Așa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Țin minte că la cutremurul din '77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieșit afară speriați, ne-am liniștit puțin, și după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toți au zis că da, așa că am urcat în clasă și am făcut lecția, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic". Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Simpatia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalți profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea și competența lui amenință liniștea unui loc călduț, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ținea pe dascăli uniți. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viață și pe moarte. "Țin minte că prin '78, m-a rugat o colegă de catedră să-i țin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecție și pe urmă am trecut la exerciții. Nu-i cunoșteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exercițiu, după care am făcut așa cum făceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte și îl întrebam dacă a înțeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înțeles?», l-am întrebat. Nu mi-a dat niciun răspuns, mă privea doar puțin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj și mi-a zis că știe și altă cale de rezolvare a exercițiului. A ieșit la tablă și a dat recital. Era o metodă de rezolvare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut și m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor. Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la matematică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil așa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinții lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, și că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, ești prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecții despre corupție. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învățământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toți profesorii s-au strâns în jurul colegei lor și-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură".
Persona non grata
După decembrie '89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit și vremea lui, când putea să îndrepte toate greșelile sistemului de învățământ. Era deja un profesor cu nume greu, lăsase în urmă generații întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraș. Ușor, ușor, însă, speranța lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau și căpătau forme monstruoase. A înțeles, mai târziu, că nu poți face nimic dacă nu te înregimentezi politic. S-a înscris în Convenția Democrată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre membrii săi de frunte un om cu notorietatea lui. Convenția Democrată l-a învestit numaidecât în funcția de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Școlar din județul Bacău. Una dintre primele sale acțiuni în această funcție a fost să decidă câștigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate școlile din județ. "Chiar cu o zi înainte de concurs", povestește deja cu furie în glas, "m-a chemat la biroul lui Ion Corniță, deputat de Bacău la vremea aia, și membru în comisia de învățământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ți prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Și începe să-mi citească: la școala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava calului. L-am ascultat și pe urmă i-am zis, firește, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concursul, dați-mi mai bine hârtia să o semnez și s-a rezolvat problema». S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseamnă democrație. Democrație înseamnă să dai concurs, ai înțeles?». I-am zis pe loc că refuz să particip la o asemenea mascaradă și cu asta, basta. Am fost demis din funcția de inspector adjunct. Așa am înțeles că politicul face țăndări orice sistem. Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat și am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăștia. Iar profesorii, odată ajunși titulari, zic bogdaproste, au un post călduț până la adânci bătrâneți. Își fac un grup de elevi cu părinți plătitori, adică solvabili, fac meditații cu ei, apoi, firește, la clasă, doar elevii ăștia sunt favorizați. Mai sunt printre ei, uneori, și câțiva care își fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă și li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?".
În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era convins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza și pe elevi să se pregătească mai bine, dar și pe profesori, să țină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupția, mediocritatea. A făcut un proiect uriaș care se numea "Transparența actului didactic" și pe care l-a depus la minister, guvern, parlament, președinție. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învățământul românesc. Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, așa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii și mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experimental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalogul într-o mână și cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecțiile filmate. Cei mai mulți dintre elevi erau încântați, părinții lor la fel, mai ales că era vorba de numeroși olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulțumiți au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din partea lor reclamații la inspectorat, primărie, minister. Foștii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă școală, cu o faimă rea și mulți elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost așa. A continuat să filmeze, reușind și aici să ridice nivelul unor clase codașe. Într-una din zile, în 2004, pe când ținea lecția filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică și spune revoltată: "Domnule profesor, dumneavoastră sunteți singurul profesor din școală la care mai învățăm și noi ceva. La ceilalți trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni. Ni se cere să plătim în natură. Vă spun asta pentru că eu am pățit-o". Toată clasa a amuțit. Erau lucruri știute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor și mai ales la o oră filmată. "Am fost șocat. Am mers imediat la director și i-am relatat întâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o ședință, un consiliu, să vedem ce putem face, pentru că lucrurile nu puteau rămâne așa. A doua zi, când am deschis calculatorul, am văzut că filmarea cu fata fusese ștearsă. S-a făcut apoi, într-adevăr, o ședință, în care mi s-a adus la cunoștință că sunt dat afară din școală".
Războiul profesorului Ursu cu sistemul era deschis și căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o școală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu știau nici măcar tabla înmulțirii. "A fost cumplit", își amintește cu năduf. "Intram la ore cu camera și filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu niște elevi care nu știau cât fac doi ori doi. La sfârșitul anului școlar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalaureat. Așa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună și-un fals. Cum puteam să las să intre în bac asemenea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Și, credeți-mă, o făceam cu aceeași dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înțelegeau asta și nimeni din școala aia nu înțelegea. Țin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vorbit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârșit, se face lumină și în viața mea. A doua zi, la nouă dimineața, intram la el în birou. După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar așa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm și, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă și, din momentul acela, zilele mele au fost numărate".
A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii peste memorii, degeaba a bătut la uși și s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apărarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primăvară, a primit un telefon și a aflat că a fost dat afară din învățământ. "S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuși se va ajunge la așa ceva. M-au sunat sute de foști elevi, din țară și din străinătate, foști colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră și nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soția mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineață împreună de-acasă. Din ziua aia, a plecat numai ea".
O lecție ca o simfonie
Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Șterge tabla, pregătește camera de filmat, calculatoarele, și în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, ușor, ușor, a reușit să repornească proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaș, care să cuprindă toată matematica, de la clasa întâi până la a douăsprezecea. "Un asemenea video-manual", îmi explică el, "poate face din matematică o joacă de copii. Lecțiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei școlare rigide și pline de informații inutile". Astăzi sunt foarte mulți elevi în țară care i-au scris mesaje de mulțumire pentru că au reușit să învețe în timp-record după video-manualul lui toată matematica de liceu. Toate lecțiile filmate pentru video-manual sunt și ore de meditații pentru sute de copii din toată țara care participă online, dar și pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă și de albine, se mulțumește doar cu ce câștigă din vânzarea de miere. Lecțiile de matematică rămân pentru el aceleași bucurii care i-au făcut dintotdeauna viața mai frumoasă. În 2010, a fost chemat la cabinetul ministrului Daniel Funeriu, pentru o discuție pe marginea proiectului său despre orele filmate și despre transparența actului didactic. Ca urmare a acestei întâlniri, în anul următor, 2011, același ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalaureatului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învățământul românesc.
Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alții sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă și zece. Se așează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane și așteaptă cuminți începerea lecției. Proful pornește camera la ora trei fix, vine în față, la tablă, și zice zâmbind cu tot chipul: "Bună ziua, dragilor, și bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bucuria să vă prezint o nouă lecție, care sigur o să vă placă foarte mult". Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acordurile unei simfonii.