În casa ei din Paris, Monica Lovinescu a păstrat până la moarte, puse în ordine, cele 2500 de scrisori primite prin poștă sau prin intermediari de la mama ei între 1947 și 1958. Bănuind că sunt supravegheate, corespondau în franceză. Legatarii testamentari Gabriel Liiceanu și Mihnea Berindei, care au apreciat valoarea documentară, umană și literară a scrisorilor, au încredințat traducerea și editarea lor selectivă unor profesioniste desăvârșite, Gabriela Creția și Astrid Cambose. Despre personalitatea expeditoarei și tragedia ultimului ei deceniu de viață, cititorii români putuseră afla încă din 1998, din cartea Doinei Jela, "Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat". Dar abia odată cu primul volum al "Scrisorilor către Monica, 1947-1951" s-a auzit nemijlocit vocea Ecaterinei Bălăcioiu - o doamnă sensibilă, cultă, cu precepte morale tradiționale, a cărei fire pasională se revărsa exclusiv în iubirea maternă. Toată afectivitatea frustrată, toate preocupările se îndreptau spre copilul mult dorit, apărut târziu, legătura dintre ea și Monica devenindu-i combustibil sufletesc vital. Din momentul în care fata ei părăsește, cu ultimul tren, țara, pentru mamă începe calvarul. Mistuită de dor, Ecaterina Bălăcioiu poate îndura oribilii ani ai "urii de clasă", ai persecuțiilor și privațiunilor, împărtășindu-i în scris aproape zilnic micile întâmplări, gândurile, sentimentele și așteptând vești de la ea, comentate apoi, astfel încât acest "jurnal" le păstrează vii pe amândouă. (Scrisorile primite de la Monica, legate în 14 volume citite și răscitite de mamă, au fost confiscate la arestarea ei și li s-a pierdut urma, deși nu e exclus să mai existe.) A fost publicată acum și cea de a doua parte a selecției din scrisorile trimise de Ecaterina Bălăcioiu între 1951 și 1958, completându-se astfel portretul ei de eroină tragică, victimă a dictaturii stalinist-dejiste ce-și exercita teroarea prin informatori, securiști, torționari și încuraja ticăloșia. Sufletul ce poate fi citit în aceste pagini, ajuns la un paroxism al iubirii, își găsește refugiu într-un trecut-prezent când mama și fiica erau împreună, cu amănunte care-ți rup inima și cu ciudate premoniții despre despărțirea definitivă, fără posibilitatea de a se mai vedea vreodată. O lumină în viața chinuită, plină de umilințe a Ecaterinei Bălăcioiu o reprezintă vestea că Monica și-a întâlnit la Paris marea iubire, pe Virgil Ierunca, și că se va mărita cu el. După reticențele inițiale ("e de familie bună?") și după sfaturi înduioșător de demodate pentru tânăra soție, îl "adoptă" pe alesul fetei ei și e nesățioasă de amănunte concrete despre locuința, garderoba, vacanțele și anturajul cuplului, astfel încât să poată participa imaginar la viața lor. Fotografiile ce-i parvin de la ei sunt studiate cu lupa și cel mai mic detaliu capătă semnificații. Emoția de a auzi printre bruiaje vocea fiicei adorate la radio e copleșitoare, în ciuda limbajului codificat în care e exprimată. Urmărită de securitate încă din 1949, corespondența lor era interceptată, microfilmată, tradusă de ofițeri agramați (discrepanța dintre primitivismul urmăritorilor și calitatea intelectuală și umană a urmăritelor e uriașă) și exploatată ca, prin șantaj, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca să fie reduși la tăcere. Refuzând orice compromis, Ecaterina Bălăcioiu e arestată în 1958 și condamnată la 18 ani de închisoare. Pedeapsa i-a fost stabilită de anchetatorul și procurorul militar Ioan Nistor care, știind-o în vârstă și bolnavă, s-a mutat în apartamentul ei imediat după condamnare și a locuit acolo până după 1990. Ecaterina Bălăcioiu, căreia i s-a refuzat medicația, a murit în închisoare în 1960 și trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună. Ultimul ei mesaj, transmis printr-o codeținută, a fost: "O rog pe Monica și pe ginerele meu să-și vadă de drumul lor înainte și de datoria lor, fără să se lase intimidați de ceea ce mi s-ar putea întâmpla".