Dintre toți sfinții ruși, Serafim de Sarov pare a avea o strălucire aparte, de o statură duhovnicească necomparabilă cu nimeni și nimic. Ascet, apostol și prooroc al neamului său, în 1902, când a fost canonizat, toată Rusia s-a adunat în Pustia Sarovului, la Diveevo, însoțind procesiunea celor 24 de arhimandriți și preoți îmbrăcați în veșminte de aur și nestemate, dăruite chiar de Împărat. Cei care au participat la procesiune povestesc că la miezul nopții, din piepturile celor de față au izbucnit, pline de bucurie, în plină vară, imnurile Paștilor: "Hristos a înviat din morți". Sfântul însuși proorocise toate acestea, cu 100 de ani în urmă. "În plină vară, se vor cânta imnurile de Paști, spre pomenirea mea, dar această bucurie va fi de scurtă durată. Lacrimile și prigoana vor fi pâinea voastră vreme de aproape un veac. Viața va fi scurtă atunci și îngerii abia vor avea timp să adune sufletele din închisori și războaie." Plin de neliniște profetică, Sfântul prevăzuse deslușit, încă de la 1800, zilele înfricoșătoare care urmau să vină asupra rușilor. "Va curge mult sânge, din cauză că unii se vor răscula împotriva Țarului și a familiei sale (...) Va trece mai mult de jumătate de veac și atunci răufăcătorii își vor ridica sus capul. Asta se va întâmpla negreșit. Râuri de sânge vor înroși pământul rusesc. Vor fi omorâți mulți nobili pentru Împărat, dar Domnul nu se va mânia până la capăt și nu va îngădui ca pământul rusesc să fie nimicit cu desăvârșire." Unui apropiat, mireanul Motovilov, părintele Serafim i-a zis: "Cred, tătucule, că a opta mie de ani va trece. Cred că va trece! Și iată ce-ți voi mai spune: toate vor trece și se vor sfârși. Și toate mânăstirile vor fi distruse, dar pentru sărmanul Serafim, la Diveevo, va continua să se săvârșească Jertfa cea fără de sânge și imnurile Învierii".
Blând și smerit, Sfântul Serafim de Sarov nu voia să înspăimânte pe nimeni. Anunța doar vremurile ce va să vină, pentru a da oamenilor timp de pocăință și de îndreptare a păcatelor.
Copilul tămăduit de icoană
O anume ironie a întâmplării face ca Sfântul Serafim să fie astăzi cinstit, așa cum se întâmplă la mânăstirea Rusicon din Athos, în icoane fățuite cu prea mult aur și argint, migălite într-o puzderie de flori și ornamente minuscule, stropite din belșug cu agate și rubine purpurii. Pustnic și ascet, părintele a trăit mult timp în singurătatea pădurii, la adăpostul unei case modeste din bârne, cu o icoană într-un colț și un trunchi de lemn retezat în loc de scaun.
Născut în 19 iulie 1759, într-o familie de negustori bogați din orașul Kursk, Sfântul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin câteva întâmplări care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, când copilul de atunci a căzut de pe o schelă ce înconjura clopotnița bisericii, fără să pătimească nimic. La 10 ani, o boală necunoscută l-a adus la un pas de moarte. Rugându-se, mama Sfântului a primit în vis cuvintele Maicii Domnului. Și într-adevăr, peste câteva zile, icoana Maicii Domnului a trecut într-o procesiune pe străzile orașului Kursk. În momentul în care icoana ajunsese în dreptul casei, s-a dezlănțuit o ploaie torențială și procesiunea s-a oprit. Atunci mama a ieșit cu copilul bolnav, care, atingând icoana, s-a tămăduit pe loc.
Înclinarea către credință s-a manifestat timpuriu. Încă din anii adolescenței, Prohor - cum îi era numele de botez - trăiește mai mult retras, în singurătate, adâncit în lectura cărților sfinte. La 19 ani, cu binecuvântarea mamei sale, se duce la mânăstirea Sarov, unde intră în călugărie, fiind repede acceptat și iubit de monahi, datorită blândeții și bunătății sale. La 28 de ani, este primit în obștea sihăstriei, iar un an mai târziu este sfințit ierodiacon. Urmează șase ani de slujbe neîntrerupte, în cadrul cărora vedea adesea îngeri cântând. Într-o zi, în timpul unei liturghii, după ce a binecuvântat asistența și a rostit numele "și-n vecii vecilor", în loc de a se retrage așa cum cerea rânduiala slujbei, părintele Serafim a rămas țintuit pe loc, nemișcat, cu totul absent. Înțelegând că s-a petrecut ceva neobișnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de braț și l-au dus în spatele iconostasului. Serafim a rămas nemișcat trei ore. Revenindu-și i-a explicat duhovnicului: "M-a copleșit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfățișarea unui fiu al omului, înconjurat de oștile cerești: îngeri, arhangheli, heruvimi și serafimi. Cât despre mine, am primit o binecuvântare specială". Setea de Dumnezeu îl îndeamnă însă să se retragă în pustie, pentru a fi singur cu rugăciunile lui. Cu aprobarea starețului, pleacă într-o pădure apropiată, unde va trăi ca sihastru mulți ani. Dar cu cât se adâncea în inima pădurii, cu atât credincioșii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici măcar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cărării ce ducea la coliba sa. Oamenii găsiseră o viclenie mult mai puternică, îi puneau în față pe copii, care strigau: "Părinte Serafim, miluiește-ne!". Auzind glas de copil, părintele nu rezista și, ieșind din mărăcinișurile dese ale pădurii, se arăta oamenilor.
Urșii, lupii și iarba-caprei
A trăit mulți ani în pădure, în nesfârșita Siberie, printre brazi groși de câțiva metri și înalți precum catargele celor mai mari corăbii. Cum scrie cărturarul bisericesc și biograful său, prof. Serghei Nil, Sfântul Îl găsea pe Dumnezeu în simplitatea florilor, în animalele și în păsăretul pădurii, cu care știa să discute în limba lor. Blând și răbdător, îmblânzea lupi și urși, șerpi și jivine, iepuri și vulpi, toate adunate în jurul colibei, ca în vremurile cele adamice, după cum dau mărturie cei care l-au vizitat pe anahoret. "La miezul nopții", povestește părintele Iosif, "vedeai la ușa lui tot felul de urși și alte animale. Terminându-și rugăciunile, nevoitorul ieșea din chilie și începea să le hrănească." Părintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a întrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucată de pâine uscată, ce se afla mereu în traista părintelui Serafim, să sature atâta mulțime de animale. Zâmbind, părintele i-a răspuns că tot ce e de preț e puțin și tot ce e puțin e mult, moment în care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care ținea în labe un fagure cu miere. Părintele i-a mulțumit, după care a întins fagurele musafirului, așa cum cere legea ospitalității țărănești. Ca Isaac Sirul, Sfântul Serafim credea cu toată forța lui că dragostea nu poate fi rânduită și măsurată. "O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru toată făptura, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale și chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate făpturile." Ca orice sfânt, nimic rău nu-l atingea. Nici viperele care dădeau ocol casei, nici colții sălbăticiunilor.
Mare postitor, Sfântul Serafim se hrănea doar cu pâine uscată. Cu timpul, a renunțat și la ea, cultivând în grădina din spatele chiliei sfeclă și cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarbă numită iarba-caprei. "O culeg și o pun într-o oală mică", zice el zâmbind, "adaug puțină apă și o așez pe plită. Dintr-însa se face ciorbiță bună. O usuc apoi și iarna mă hrănesc cu ea, iar frații se întreabă ce bunătăți mănânc. Eu îmi bucur trupul cu iarba-caprei, dar nu spun nimănui de mâncarea mea."
Canonul tăcerii
Întărit de rugaciune și post, Sfântul Serafim a petrecut trei ani precum stâlpnicii de odinioară. Timp de o mie de zile s-a rugat în genunchi pe o piatră de granit, iar când, spre sfârșitul vieții, cineva a găsit piatra și i-a adus-o, Sfântul a zis: "Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în picioare pe un stâlp. În comparație cu el, ce-am făcut eu?".
Nimeni nu va ști vreodată cum a trăit el ani de zile în postul mâncării și, mai ales, al tăcerii. Își tăiase cu bună știință orice legătură cu lumea. Când i se întâmpla să întâlnească pe cineva în pădure, cădea în genunchi, cu fața la pământ, și rămânea așa, în această poziție, până când trecătorul se îndepărta. O dată pe săptămână, duminica, un călugăr aducea puțină hrană. Atunci, părintele deschidea ușa și, cu ochii plecați, scotea o tavă pe care pustnicul așezase o bucățică de pâine sau puțină varză, pentru a-i arăta călugărului ce să aducă duminica următoare.
Răbdarea de care a dat dovadă și puterea cutremurătoare a aspirației sale nesfârșite către Divin i-a făcut pe unii din frații săi să afirme că fapta sa întrece puterile omenești. El a atins acea stare de îndumnezeire pe care puțini sihaștri au dobândit-o în întreaga istorie a Bisericii creștine. În timpul rugăciunii, concentrarea sa devenea atât de intensă, încât rămânea timp îndelungat nemișcat în fața icoanelor și cărților duhovnicești, doar contemplând extaziat slava lui Dumnezeu.
De ce și în ce împrejurare a întrerupt Sfântul acest canon al tăcerii, asta nu vom afla niciodată. Trebuie să fi avut poruncă de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvânt și de întărire. Proorocirile lui trebuia să ajungă la urechile și sufletul celor încercați. Trebuia să străbată veacurile și să anunțe vremea cea din urmă a îndreptării, a lacrimilor și a mântuirii. Ostenit pe din afară de post și rugăciune, părintele arăta la 50 de ani ca un bătrân gârbovit. Nevrând să se trufească, a ascultat îndemnul călugărului tânăr, care îi aducea mâncarea. Nu a vrut să-l lase fără răspuns. Sprijinindu-se în toiag, târându-și cu greu picioarele bolnave de varice, părintele mergea în întâmpinarea unei nevoințe din cele mai împovărătoare - să revină în lume și să renunțe la liniștea pădurii, la aerul îmbălsămat de rășină, la vietățile cele mărunte și cântătoare din sălașul copacilor, în schimbul misiunii divine de îndrumare spirituală a oamenilor pe calea mântuirii. La 60 de ani, Serafim e numit stareț. Încărcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiești, numele său se răspândește cu repeziciune în întreaga Rusie și astfel mii de pelerini încep să-l viziteze, căutând sfatul înțelept al sfântului. Puterea înțelegerii sale pătrundea până în adâncul inimii celor care-l vizitau, care primeau răspunsul înainte de a-i mărturisi nevoința. Toți plecau cu o mare bucurie și ușurare sufletească după întrevederea cu Sfântul Serafim, care mărturisea cu umilință: "Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi poruncește Domnul ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care dorește să se folosească. Lucrez cum vrea El. N-am voință proprie".
Mort, în genunchi
Pe mulți, Sfântul îi vindeca prin puterile sale spirituale, așa cum istorisește principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Părintele Serafim, înainte de a începe să se roage pentru sănătatea lui, i-a spus: "Tu, bucuria mea, roagă-te și mă voi ruga și eu pentru tine, însă stai așa, fără să te întorci și să te uiți în altă parte". Bolnavul a stat așa mult timp, dar după o bucată de vreme n-a mai putut răbda și s-a uitat să vadă ce face părintele. Uitându-se, l-a văzut pe Părintele Serafim stând în văzduh, rugându-se și, speriindu-se de neobișnuita vedere, a strigat. După ce și-a terminat rugăciunea, Părintele Serafim s-a apropiat de copil și i-a spus: "Iată, acum tu vei spune tuturor că Părintele Serafim se roagă în văzduh. Domnul te va milui, dar tu să nu spui despre aceasta nimănui, până în ziua morții mele".
Părintele Serafim cunoștea ceasul morții sale și se pregătea pentru marea trecere. "Viața mea se scurtează. Trupul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca și cum s-ar fi născut ieri", spunea el. Încă o dată, Sfântul se va învrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului său sfârșit: "În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi". Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, și-a părăsit închisoarea benevolă a chiliei și a plecat în pădure, raiul și viața lui. Într-o dimineață, în jurul orei șase, Părintele Serafim a fost găsit în chilia sa în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit și cu Evanghelia, pe care obișnuia s-o citească, în fața lui. Își avea mâinile încrucișate pe piept, iar fața lui era liniștită și senină. Dormea? Încetișor, frații au vrut să-l trezească. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. În genunchi, în fața Împărătesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripție: "După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniți la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniți la mine ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceți și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi".
NICOLAE CRĂIUȚ