Despre rolul soțiilor devotate în creația și cariera unor personalități de elită am mai scris, când v-am semnalat "Scrisorile către Vera" ale lui Nabokov. La noi, o asemenea femeie care și-a subsumat soțului existența e Cornelia Blaga. Dacă îi putem aprecia sacrificiul de sine, dar și inteligența, cultura, hărnicia și înțelepciunea e datorită fiicei lor, Dorli. Aceasta nu s-a ocupat doar de editarea profesionistă a operelor complete ale lui Lucian Blaga (le avem adunate și în seria de autor de la Humanitas), ci a recuperat și importante aspecte biografice, publicând cu adnotări corespondența, propriile amintiri (volumul "Tatăl meu, Lucian Blaga"), precum și însemnările de jurnal ale mamei. Acest volum vi-l recomand azi pentru a descoperi contribuția din umbră a Corneliei Brediceanu-Blaga la activitatea academică, diplomatică și la opera poetică, filosofică, de dramaturg a lui Lucian Blaga. Cornelia Brediceanu aparținea unei familii de avocați și oameni politici din pătura superioară bănățeană, înstărită și cultivată. Frații ei mult mai mari, Tiberiu și mai ales Caius - unul bancher și muzician, celălalt diplomat de carieră și politician - au avut grijă de educația ei, trimițând-o la o școală vestită din Elveția și apoi la studii universitare de medicină la Viena. Acolo l-a întâlnit în toamna lui 1916, la biblioteca Universității, pe Lucian Blaga care frecventa cursuri de filosofie dar și de biologie, fiind pasionat încă din liceu și de științe. (Poate nu întâmplător fata lui, Dorli, a ales o carieră științifică, de fiziciană). Lucian Blaga se îndrăgostește de frumoasa studentă româncă - "o creolă fină, de o nobilă paloare". Toate frământările lui, presupunerile că familia Brediceanu l-ar respinge pentru că "după toate criteriile în vigoare ale bunei noastre burghezii, eu nu eram decât un june neisprăvit" sunt rememorate peste ani în "Hronicul și cântecul vârstelor", care se încheie cu căsătoria lor la Cluj, în 1920. Tenace, Cornelia obținuse consimțământul Bredicenilor. Cu un an înainte, din proprie inițiativă, îi trimisese lui Sextil Pușcariu poeziile pretendentului și deci ei i se datorează debutul în volum al lui Blaga cu "Poemele luminii" în 1919. Și tot ei, slujbele diplomatice, ca atașat de presă la legația română din mai multe capitale, între care Berna (1928-32), Viena (1932-36), Lisabona (1938). Fiindcă din 1930 și până în 1942 Blaga elaborează și publică cele trei trilogii - a Cunoașterii, a Culturii și a Valorilor - Cornelia îl scutește de obligațiile birocratice, îi pregătește documentația și face tot ce-i stă în putință pentru ca el să se poată dedica operei poetice și filosofice. În jurnal sunt consemnate la cald și nu fără umor intrigile din lumea diplomatică și academică românească, cu scene memorabile, precum primirea lui Blaga în Academia Română, în prezența lui Carol al II-lea, și reacția veninoasă a lui N. Iorga, care se opusese. Sunt destule însemnări de acest fel care ar fi mană cerească pentru un roman biografic. Tot așa cum, pe parcursul căsătoriei, Cornelia a îndosariat aproape tot ce s-a publicat despre soțul ei, dând mură în gură cercetătorilor întreaga bibliografie critică antumă. Din jurnale și din prețioasele comentarii și explicații de subsol ale editoarei se vede excepționala devoțiune a soției, care, din iubire și cu justă apreciere a valorii lui, l-a slujit din umbră, trecându-i cu vederea slăbiciunile. M-a impresionat ceea ce povestește Dorli într-un interviu atașat la sfârșitul volumului: în ultima ei perioadă de viață (a murit în 1983), bolnavă de Alzheimer, Cornelia se credea Lucian Blaga. După ce trăise atâta timp prin și pentru el, i se substituia soțului dispărut de peste două decenii.