Călătorie într-o fotografie - MONICA PILLAT: "Legătura mea cu tatăl meu e încă vie"

- Este strănepoata Brătienilor, nepoata poetului Ion Pillat și fiica prozatorului Dinu Pillat. Dar înainte de a-și purta numele și istoria ca pe cea mai de preț dintre comori, Monica Pillat e ea însăși o foarte sensibilă poetă și prozatoare și o sârguincioasă traducătoare. Ne-a primit acasă, în salonul ca o grădină, printre mobile vechi și fotografii de familie. Cea despre care a ales să ne vorbească ascunde în ea un teribil mister -

40 de ani de vise

"Când eram foarte tânără și mergeam cu pă­rinții mei în vizită la doamne în vârstă, mă mira mulțimea fotografiilor expuse în acele interioare. Îmi ziceam: «Când voi avea casa mea, o să pun doar tablouri, de ce trebuie atâtea poze într-o ca­să?». Cu timpul, și mai ales după moartea părin­ților mei, m-am înconjurat și eu de fotografii - de pozele bunicilor, de pozele părinților mei tineri. Sunt ca niște colace de salvare, ca niște puncte de reper, când nu-i mai am alături. Redevin prezenți, am chiar impresia că mă veghea­ză, cu o privire de dincolo de timp.

- Ca și cum fotografia ar de­veni o fereastră, o poartă mis­te­rioasă spre altceva?

- Exact. Ăsta e și motivul pentru care fotografia de care am ales să vă vorbesc astăzi e o foto­gra­fie de familie. Datează din 1977, imediat după cutremur, când fra­tele mamei, care locuia în Aus­tralia și nu mai venise în țară de 30 de ani, s-a speriat așa de tare că s-ar putea să nu ne mai vadă nicio­dată, încât a hotărât să ne facă o vizită. În fotografie eram la masă, serbam această reuniune unică, fiindcă alături de noi era nu doar a­cest frate al mamei, ci și Pia Pillat, sora tatălui meu, care locuia în Anglia, care și ea părăsise Româ­nia în 1946. De la stânga la dreapta, sunt bunica mea, mama mamei, Pia Pillat, mama în rochie neagră cu buline, Cornelia Danielopolu, soția unui văr al tatei, cu fiica și soțul ei, iar în spate sunt eu cu soțul meu, Nicolae Săulescu. Eram chiar în ca­sa unchiului Danielopolu.

- E o fotografie destul de ștearsă de vreme, nu e ceea ce am putea numi o fotografie frumoa­să.

- Așa e, dar dacă vă uitați cu atenție, în ea se observă ceva de care noi nu eram conștienți. Fra­tele mamei, Mircea Filipescu, a făcut poza cu un Polaroid, deci am putut-o vedea imediat. Când a ieșit, a zis: «Are un defect, probabil a bătut lu­mina». Uitându-ne mai bine, ne-am dat seama că nu putea să bată lumina într-un covor. Și nici din față nu venea nicio lumină. Nu e o reflexie lumi­noasă, ci e un contur de lumânare. Pare exact o lumânare, în dreptul unei siluete întunecate. Căci pe covor mai apare o pată neagră, ca o umbră, care în cealaltă parte nu există. Și atunci am înțeles cu toții că ceea ce se vede acolo e de fapt prezența aceluia care lipsea dintre noi. Adică a tatălui meu, care murise cu doi ani înainte. Era prima mare întâlnire de familie după moartea lui.

- Și a ales să-și facă simțită prezența în felul acesta... Ce relație mai aveți acum cu tatăl dvs.? Mai simțiți că vă veghează ca altădată, din foto­grafii?

- Dacă v-aș spune că am caiete întregi de vise cu mama și cu tata, poate nu m-ați crede. Am în­ceput să le scriu la moartea tatei, în 1975, fiindcă am vrut să le țin minte. Pentru mine sunt impor­tante nu doar afectiv, fiindcă e modul meu de a con­tinua să comunic cu ei, ci și pentru traseul ini­țiatic pe care l-am descoperit în ele. O să vă po­vestesc câteva. De pildă, chiar după înmormân­tarea tatălui meu, am avut un vis în care eram aici, în cameră, cu toți prietenii lui care îl jeleau, ca și cum n-ar mai fi fost. Iar eu eram foarte mirată, fiindcă eu îl vedeam. După mulți ani, vreo zece, am avut un vis în oglindă. Eram în curtea casei copilăriei mele, singură în gră­dină, auzeam din casă râsetele prietenilor tatălui meu și vocea lui. Și când am intrat, numai eu nu l-am putut vedea. Tot după moartea lui, am avut alt vis mișcător. Stătea aici, în fotoliu, și-mi spunea: «Am venit să te rog să mă ierți». Și eu zic: «Dar ce s-a întâmplat?». «Zi-mi că mă ierți!». «Te iert, dar nu știu pen­tru ce». Atunci a spus: «Pentru că am murit. Tu mă plângi și nu mă pot liniști». De-atunci nu l-am mai plâns, fiindcă am ținut minte că în vis i-am promis asta. Altă dată, l-am visat în aceeași grădină a copilăriei. A venit, a deschis poarta și eu am spus: «Vai, tată, ce rar vii să ne vezi!». Și el a răspuns: «Te înșeli, eu sunt aici întotdeauna, tu vii rar». Sau altul, în care m-am visat la catedră, în clasa în care predam limba engleză, dar eram fără elevi, mă simțeam foarte singură. Și, dintr-odată, ușa s-a deschis și tata a venit, aproape alergând. L-am întrebat: «Dar ce faci aici?». Și el a răspuns: «Am venit, fiindcă te simțeai singură ».

- Sunt impresionată de claritatea acestor vise.

- Sunt aproape 40 de ani de vise, care m-au ajutat nu doar să păstrez legătura cu ei, ci și să învăț foarte mult. Visele acestea au fost ca o îndrumare tainică spre adevă­ruri mult mai încăpătoare. M-au fă­cut să înțeleg că singurătatea noas­tră vine și din neputința de a per­cepe aceste prezențe de dincolo, ca­re sunt veghetoare, o neputință care ne golește viața de sens.

- Și ne dă sentimentul de se­pa­rare, când de fapt nu suntem sin­guri.

- Da, pentru că nu suntem su­fi­cient de permeabili pentru cealaltă realitate, dar probabil că asta e și apărarea noastră, ca să putem trăi și viața asta de aici. Să nu ne pierdem cu totul. Ca să răspund și la între­bare, pentru mine, aceste vise nu aparțin trecutului. Ele sunt dovada că legătura mea cu tatăl meu e încă vie.

- Vie și totuși foarte neobișnuită. Cel mai adesea ne uităm morții, rămân undeva în bagajul trecutului, viața are felul ei de a merge mai departe. Cum se explică relația fabuloasă pe care ați avut-o cu părinții dvs.?

- Poate pentru că am crescut în iubire, dar și într-o mare durere. Aveam 11 ani când tata a fost închis de comuniști. Timp de aproape șase ani, nu am știut nimic de el, am fost ca într-un surghiun. Când ieșeam cu mama la plimbare, toate cunoș­tin­țele noastre traversau pe celălalt trotuar ca să nu ne salute, fiindcă le era frică să nu aibă și ele probleme cu regimul. Am fost practic părăsite de toți. Toți prietenii tatei au fost închiși și, cu câteva mici excepții, nici cu soțiile lor nu vorbeam. În schimb, mi s-a dat această comunicare extraor­dinară cu tata încă de atunci. Într-o noapte, am visat că sunt într-un loc plin de noroi și de ploaie și că întreb la câți ani e condamnat tata. Cineva mi-a răspuns «La 25 de ani». A doua zi, am în­tre­bat-o pe mama: «E adevărat că tata a fost con­damnat la 25 de ani?». Mama s-a schimbat la față și a zis: «De unde știi?». «Am visat». Așa era. Dar mama nu voise să-mi spună. Dacă m-am apucat de scris și am scris poezie încă de atunci a fost ca să pot comunica cu tata. Poeziile mele, foarte copilărești, erau de fapt dialoguri cu el.

- Ați intuit, la o vârstă foarte fragedă, ade­vărul multor poeți, că poezia e și un mod de a vorbi despre absență, că e un fel de a intra în legătură cu lucrurile nevăzute.

- Exact. Cu timpul, scriind, am înțeles că din­colo de cei pe care îi iubim e de fapt Dumnezeu. Că ei sunt doar niște călăuze prin care ajungem la El. Și acum, când scriu, scriu tot ca să fiu cu ei, dar știu că sunt doar niște văluri care ascund ceva, că în spatele lor e divinitatea.

Mama cu șirag de mărgele

- Povestiți-ne un pic de perioada aceea pe care ați petrecut-o în lipsa tatălui.

- Eram singure, dar mama mea a fost ex­traordinar de curajoasă și a vrut să-mi dea o viață normală. A ieșit cu mine la teatru, la spectacole, la expoziții, am mers cu ea în excursii. A căutat să-mi umple viața, să mi-o ferească de traume.

- Dar, la rândul ei, nu era și ea afectată, nu era șicanată de autorități?

- Ba da, dar ea a fost o luptătoare, avea un fel al ei extraordinar de profund liniștit. Știa ce urma să se întâmple, în ciuda evidențelor. Ea niciun mo­ment n-a crezut că tatăl meu nu se va întoarce din închisoare. Mi-aduc aminte cum își îngrijea tenul, era o femeie foarte frumoasă, avea vreo 36 de ani atunci. Spunea: «Vreau să fiu frumoasă pentru când se întoarce tata». Altă femeie, la auzul unei condamnări de 25 de ani, poate ar fi căutat să-și refacă viața. După noaptea în care tata a fost ares­tat, mama s-a dus la serviciu îmbrăcată superb, aran­jată, cu mărgele. Nu voia să fie compătimită. Avea demnitate! Nu s-a lăsat o clipă. A trăit mereu în așteptare.

- Atitudine pe care rar o mai întâlnești azi. Pe cei mai mulți suferința îi înrăiește.

- Mama era des întrebată cum a reușit să se păstreze așa de senină, în ciuda încercărilor vieții. Spu­nea că îi place să fie liberă. Când păstrezi ură, supărare, venin, devii prizonierul acestor sen­ti­men­te. «Suferința e doar o treaptă», zicea ea. «Când o urci, lumea se vede altfel». Regimul n-a în­vins-o. Într-unul din ultimele interviuri pe care le-a dat, a spus: «Eu am biruit » .

- Îi venea oare liniștea asta din credință?

- Nu știu, ma­ma nu era neapărat practicantă, tata era mult mai reli­gios. La ea, pacea asta sufletească era ceva firesc. Cu pu­țin înainte de a muri, în 2005, do­rea să publice scri­sorile de dra­goste ale tatălui meu că­tre ea. Mi-a spus: «Acum le-am re­citit fiindcă mă pre­gătesc de întâl­ni­rea cu el». Tim­pul dispăruse. Iar ea se pregătea pen­tru a doua nuntă. Când iubești pe ci­neva care te aș­teap­­tă dincolo, ai mai mult curaj, te simți mai puțin singur în fața aces­tei experiențe limită.

- Mama dvs. a știut să trăiască așteptarea și prima oară, și a doua oară...

- Îmi spunea adesea, când vedea că nu mă pot stăpâni: «Ai răbdare, așteptarea are rostul ei. E ca o coacere». Nimic nu se coace de pe o zi pe alta. Te pregătești pentru iubire, dar ea vine când ești pregătit. Te pregătești pentru o carte, ea are timpul ei. La fel te pregătești pentru un copil sau pentru moarte. Pentru mama, toate erau firești.

- Totuși, dincolo de demnitatea cu care a traversat suferința, îi simțeați zbuciumul?

- Eram amândouă umbrite de această absență a tatei, asta e clar. Faptul că el ne-a lipsit într-un fel esențial atunci ne-a pregătit apoi pentru mo­men­tul în care a murit. A redevenit absent pentru noi și ne-am ajustat viețile în funcție de această ab­sență. Eu am fost mai norocoasă decât ea, pentru că îl visam și visele astea îmi dădeau o siguranță că nu s-a rupt nimic. Mama nu-l visa, fiindcă era prea zidită în suferința ei. Când am în­ceput eu să-l visez mai rar, a început ea să-l viseze, pentru că s-a liniștit și a putut să-l primească. În­tr-o noapte l-a visat, și între ei era o iubire atât de cuprinzătoare, de desăvârșită, cum nu fusese niciodată în viață. Din visul acela și-a luat toată pu­terea de a trăi mai departe în absența lui. A știut, cum știu și eu acum, că nu suntem părăsiți. Dar asta ține de o calitate a iubirii, în care noi am fost inițiate devreme. Când ți se ia de tânăr ceva drag, acel lucru capătă o valoare pe care nici nu știi că o avea. Eu am trăit și trăiesc o iubire care nu a încetat cu dispariția fizică a părinților mei. Suntem încă împreună.

Întoarcerea din iad

- Cum a fost când ați putut, în sfârșit, să vă revedeți părintele?

- A fost extraordinar. Eu nu eram în București. Era vară, începuseră să vină din închisori cei din lotul Noica-Pillat, mama se aștepta la întoarcerea lui, dar a zis: «Nu știu cum o să vină. Ar fi mai bine ca tu să nu fii aici». Așa că m-a trimis cu bu­nica maternă la Văratic, unde ne petreceam vacan­țele. Mama s-a pregătit nu doar fizic și psihic pentru întoarcerea tatei, dar rânduise și primenise și casa ca de sărbătoare. Zugrăvise și totul era curat. Într-o zi, la Vă­ratic, am primit carte poștală cu vestea că tata a venit. În mo­mentul ăla, am simțit că-mi pierd mințile. N-am mai trăit așa ceva niciodată. M-a zdrobit fericirea că el venea și am intrat într-o sta­re pe care nu o pot compara de­cât cu cea mai profundă și cum­plită deznădejde. N-am crezut că fericirea poate să fie atât de dis­tru­gătoare. Parcă mă trăsnise, aveam febră, nu se mai înțelegea nimeni cu mine.

- Și ați plecat spre București?

- Nu, pentru că tata trebuia să meargă întâi la medici, să se pună pe picioare, să-și refacă dan­tu­ra. Abia peste două săptămâni au venit ei la Văra­tic. Între timp, tata îmi scria scrisori, pe care le așteptam ca pe textele sfinte. Înainte să le deschid, întorceam plicul pe toate părțile, îl adulmecam cu ochii închiși, era un întreg ritual, iar apoi le citeam până le învățam pe dinafară. În ziua în care au ajuns, măicuța la care stăteam nici n-a vrut să mă lase să merg până-n sat, unde se oprea trăsura, ca să nu sar înaintea cailor, să mă zdrobesc, în halul ăla eram.

- Nu v-a fost teamă că îl veți găsi schimbat?

- Era foarte schimbat. Avea o voce foarte hârșită, cine știe cât urlase în timpul torturilor, avea urme de lanțuri la picioare. Din păcate, eu cu mama nu suportam să ne povestească ce trăise, el ar fi vrut, dar nu știu de ce am fost așa de fragile psi­hic amândouă, mereu îl opream. Și mai era ceva foarte schimbat: ochii. Tata avea niște ochi foar­te frumoși și adânci. Când s-a întors, ochii lui aveau o neliniște în ei, erau ochi care văzuseră iadul. Privirea lui, sălbatică și plină de tot ce i se întâmplase, m-a tulburat profund. Apoi, treptat, de la o zi la alta, vocea i s-a catifelat, și-a regăsit ges­turile uitate, ochii au început să aibă alte sclipiri.

- Se scutura treptat de spaimă, probabil.

- Da, dar privirea aceea revenea atunci când se ruga. Tata nu se ruga senin, în liniște, ca sfinții. Se ruga cu încrâncenare, câte o oră, în fiecare seară, mergând agitat cu pași mari prin casă. El atunci se ruga pentru cei care-i făcuseră rău. Mama l-a întrebat într-o zi: «Dar cum poți să te rogi pentru cei care te-au torturat?». Și el i-a răspuns: «Pentru că pentru ei nu se roagă nimeni».

- A reușit tatăl dvs. să-și recâștige bucuria în anii care au urmat?

- Da, da, a reușit. Când era tânăr, trăise cu sentimentul că e captiv într-o familie de oameni celebri, era fiul unui mare scriitor, iar deasupra lui plana umbra aceasta a genealogiei. Abia când s-a întors din închisoare și-a recâștigat libertatea cu totul. Când s-a trezit că poate să meargă oriunde, să se bucure de un copac sau de o bucată de cer, că nu mai trebuie, cum el însuși spunea, să invidie­ze furnicile care urcau pe zidul celulei lui. Sunt lucrurile mărunte pe care ne-am obișnuit să le luăm de bune, uitând că ele sunt daruri. Am stat de multe ori de vorbă cu tata și îl întrebam ce ar schimba, dacă ar putea lua viața de la capăt. Spunea: «Aș schimba multe, dar la închisoare nu aș renunța». Experiența închisorii i l-a adus tatălui meu pe Dumnezeu, l-a învățat ce este cu adevărat libertatea și ce este iubirea. Acea iubire care nu mai ține de limitele noastre fizice, care e ca o des­facere a sufletului și care poate face nevăzutul să fie văzut. Aici, în poza asta, e iubirea lui pentru noi. Așa a ales el să vină să ne-o arate.