"Formula AS" în Covasna - IOAN SABĂU POP - "Este o tendință dirijată ca românii să fie scoși din toate centrele mari ale Transilvaniei"

Prof. Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureș, membru al Curții Internaționale de Arbitraj Comercial, avocat

"Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi"

- Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri pu­bli­ce, clădiri istorice sau particulare, mii de hec­tare de pădure sau chiar sate întregi sunt resti­tuite fără ca statul să intervină... Ce se întâmplă?

- Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităților române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societății, continuă. Du­pă părerea mea, este o tendință dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoși din toate centrele mari ale Tran­silvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureș, aș zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate orașele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul orașului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timișoara, Sibiu. Aceeași situație este și cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foștii grofi maghiari sau către instituții, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

- Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice și să pri­mească zeci de mii de hectare de păduri românești, după câteva sute de ani?

- Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari și că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor - peste 200000 de proprietăți, situa­ția la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înțelegeri și tratate inter­na­ționale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­țenie doresc, față de țările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanți. În România, majoritatea optanților maghiari au ales cetățenia maghiară, și statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alți doi avocați mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi. Din moment ce optanții ale­geau cetățenia ma­ghia­ră, ei își pierdeau pro­prie­tățile din țară, după cum era și firesc, cu con­diția ca Ro­mâ­nia să le plătească optanților ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părțile expropriate. Deci, optanții care ale­geau cetățenia maghiară renunțau la pro­prie­­tățile lor din România și statul îi des­păgubea. Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, și Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va șter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 și până în 1934, sume imen­­se către acești optanți: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiți de statul român ca des­pă­gubiri de război și pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ților. Se plătea către un fond extern din Paris, "Fondul Agrar", de unde banii erau distribuiți către optanții maghiari. Toate aceste pământuri și pro­prietăți au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toți ță­ranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogați con­tra unei sume și s-a re­distribuit către țăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat și a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generație a optan­ților și recu­perează de la statul român - ceva ce nu le mai aparține de drept.

- Dar românii, îm­pro­prietăriți prin refor­ma agrară, nu și-au fă­cut acte pe proprietăți? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

- Din păcate, cei îm­proprietăriți erau atât de săraci și de neștiutori de carte, încât marea ma­joritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situație care există și astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluție, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deținut. În plus, atunci mai erau și alte impedimente. De exemplu, specialiștii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găsești un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărți Funciare au fost luate de grofi și de cei care au plecat, și statul român s-a trezit cu această problemă națională majoră, im­posibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cu­noscută și, deși statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem și tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

"Samsarii sunt de aici, din România"

- Pare halucinant ce spuneți! Hoție pe față! De ce nu se confruntă, pur și simplu, lista optan­ților care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

- La Tribunalul de Mare Instanță din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Și la noi, la Banca Națională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcționarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român și cine a beneficiat de plățile acelea. Așa s-a ajuns cu un caz de la Toplița, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca și familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy și alte familii ale foștilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanților despăgubiți deja de statul român, dar care vin și cer din nou să li se retrocedeze suprafețe și averi imense.

- Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

- Mulți dintre ei nu știau că au fost date com­pensații, mulți nu știau nici cum arătau exact vechile proprietăți deținute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau și băteau la ușă în Austria sau Ungaria și spuneau: "Iată, aveți de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost". Se întorceau apoi în România, se înțelegeau cu un prefect, spri­jiniți de putere, și afacerea era foarte profitabilă. Deși statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureș, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda și alții, așa că la comisii s-au luat decizii greșite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­mește, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere și parchetul din Sighișoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicități împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost și multă ignoranță, nu doar corupție. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăți. Dar asta nu s-a întâmplat și s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuș, unde a apărut un moștenitor din Africa. Nu știe ungurește, nu își cunoștea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, președinte al Astra și senator, nu a reușit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că acești samsari au intervenit împotrivă.

"Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare"

- Ce spuneți aduce a crimă împotriva sta­tului...

- Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, așa cum este cel al satului Nadeș. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puțin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică și cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeași situație este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 și cineva a venit cu o procură că îl reprezintă... Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război și a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Și totuși, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăți de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Toplița. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război și moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al orașului, strânge docu­mente și se dă ne­potul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hec­tare și câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc și Paltin Sturdza și retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în județul Ba­­cău (ați citit bine, patru zeci și trei de mii - n.red.), sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde și astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

- Și autoritățile române, guvernul, par­la­mentarii nu reacționează în niciun fel?

- Reacția este indiferența și amor­țirea. Când văd autoritățile române așa de inerte în fața unor astfel de catas­tro­fe, nu pot decât să bănuiesc o com­pli­citate.

"Ce se poate pentru maghiari și germani, pentru români nu se poate!"

- În aceste retrocedări abuzive sunt im­pli­cate și instituții?

- Da. E vorba despre biserica ca­tolică, cea evanghelică și cea lutherană. O să încerc să vă explic situația cu cât mai puține detalii tehnice, deși pentru ceea ce vă spun există o docu­men­tare legislativă temeinică. Bunurile bisericești sunt de două categorii: cele pioase - icoane, cărți sfinte etc. și cele civile - păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio pro­ble­mă cu cele pioa­se, ci cu cele civile. În 1942, prin­tr-o con­ven­­­ție între "Gru­pul Etnic Ger­man" și bi­sericile evan­ghelică și luthe­rană, toate bu­nu­rile ci­vile ale acestora sunt trecute în pro­prietatea "Gru­pului Etnic", cele două bi­serici identificându-se cu el. "Grupul Etnic German" era o miș­care hitleristă, cum erau în România le­gio­narii, însă cu mem­bri mai duri chiar și decât naziștii. Motiv pentru care, ulterior, a și fost desființată. Du­pă 1944, toate bu­nu­rile de pe teritoriul statului român apar­ți­nând inamicilor sta­tului român și ai ali­a­ților săi se preiau de către stat în admi­nis­trare, mai puțin sol­dați, efecte de război și altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiin­țat CASBI - Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deținea "Grupul Etnic German", dar și tot ce dețineau legionarii. Numai că după revoluția din 1989, se înființează "Fo­­­rumul Democrat Ger­­man" la Sibiu și ei se con­si­deră urmașii "Gru­­pului Etnic Ger­man". Ca ur­mare, re­ven­dică tot ceea ce le-a aparținut. Așadar, igno­răm con­venția de ar­mis­tițiu din 12 septem­brie 1944, un document de drept internațional, ignorăm și Convenția de la Paris din 1948, ca­re nu a fost o lege abuzivă a co­muniștilor, ci o lege dată pentru cla­rificarea situației după cel de-al doilea război mondial, la nivel in­ter­național, și începem să retrocedam în mod abe­rant. Atunci, de ce nu le re­trocedăm și le­gio­narilor ceea ce au avut? Cum­va, pe același model s-a acționat și în cazul "Statu­su­lui Romano Ca­to­lic", desființat în anii '30, care nu a fost per­soană ju­ridică cu drept de proprietate asu­pra clă­dirilor din Transilvania. Cu toate aces­tea, în 2002 se în­fiin­țează o Asociație a Statusului Ro­mano Catolic și se auto-pro­cla­mă continua­toa­rea și moș­te­ni­toarea vechiului Status, pe baza unei ho­tărâri ju­decă­torești false și cu un procuror fie cum­părat, fie adormit. Această nouă asociație re­ven­dică apro­ximativ 2000 de clădiri din Tran­silvania, prin­tre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureș sau Liceul Piariștilor din Timișoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun și Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosință. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociație continuatoarea cu drept de pro­prie­tate a vechiului Status. În același timp s-a reînființat societatea "Astra" din Sibiu. "Astra" a avut foar­te multe proprietăți, mai ales pentru că românii de peste Carpați au trimis ajutoare bănești imen­se, pentru că înainte de Marea Unire, au fost re­lații extraor­di­nare între românii de dincolo și din­coace de Car­pați. Dar spre deosebire de ca­zul Sta­tusului, noua societate "Astra" nu este re­cu­­noscută și nu i se retrocedează NIMIC! Și ace­­lași lucru se întâmplă cu "Fundația Gojdu". Deci, as­tăzi, în Transilvania, pe aceeași lege, pen­tru ma­ghiari și germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost fă­cute cu con­tri­buția ro­mâ­nilor, după cum a des­coperit în arhive domnul istoric Lechințan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcții, brânză, carne, susțineau românii cu ce puteau... Colegiul Unirea și Bolyai din Târgu Mureș au fost cons­truite cu mai multă contribuție românească, și astăzi am ajuns ca statul român să plătească aco­lo chirie 20 de mii de euro pe lună!

- D-le profesor, acest interviu ar trebui mar­cat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al ja­fului față de proprietățile românești, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor insti­tuții ale sta­tului, care "favorizează" infractorii îm­potriva in­tereselor țării. Nu suntem în fața unui caz de tră­dare națională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?

- Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuțiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naționale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanțe pe această problematică. Trebuie creată o nișă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile. Dacă există voință, în­tr-un an se poate reglementa situația în Tran­sil­vania. Dar timpul contează mai puțin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

- O întrebare de tip București: aveți o pro­blemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Tran­silvania, bucată cu bucată?

- Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o pro­blemă cu dreptatea.