Pruncul din iarbă
Când s-a născut Joku, fratele meu cel mai mic, pe care îl cheamă cum îl cheamă pe tata, am văzut tot. Mama a născut sus, pe deal, în iarbă. Era la lucru, la fân, eu pășteam gâștele și m-am uitat. Aveam șase ani. Nu e adevărat că pe copii îi aduce barza. Cântasem mereu până atunci: "Barză, barză, dragă barză, adu-mi un frate într-o frunză de varză", dar acum am văzut cu ochii mei pe unde vin copiii. Eram groaznic de curioasă, voiam să văd cât mai mult, și cu toate că femeile care se aflau în preajmă mă alungau, l-am văzut pe Jokul, cum s-a născut. Îmi mai amintesc cum bunica, după ce l-a cercetat cu multă atenție ca să vadă dacă totul este în ordine și nu cumva îi lipsește ceva, s-a dus la icoană și s-a rugat. Apoi i-a spus mamei: "Am știut că o să fie băiat. De trei ori te-am visat și pe urmă am visat un vultur. În visul al treilea, vulturul s-a așezat pe hornul casei și atunci am știut că barza o să aducă un băiat. Și acum e aici! Slavă Domnului!".
"De ce nu mi-ai spus?", a întrebat mama. "M-aș fi bucurat așa de mult să știu că o să nasc un băiat!". "Despre așa ceva nu e voie să vorbești înainte, copila mea", a zis bunica. "Se poate întâmpla o nenorocire. Niciodată nu e voie să vorbești înainte despre o naștere. Nu-ți amintești de vecina noastră, Hotzberger Ressku, care a plecat acum un an în oraș? A prezis că va naște o fetiță și Domnul a pedepsit-o: a născut un copil mort".
Peste o săptămână, tata a venit acasă de la pădure. Când a intrat în curte, noi, fetele, am strigat într-un glas: "Avem un frate! Avem un frate!". Tata a întrebat cu voce șoptită: "Unde e?". "În casă! În casă!", am strigat.
Mama tocmai îi dădea să sugă lui Joku, când tata a intrat. Nu rosti nicio vorbă, îngenunchie în fața ei, privi copilul, o mângâie pe mama pe brațul gol, se ridică și ieși afară. "Avem un băiat frumos", șopti mama, cu o voce alintată. "Da", răspunse tata. "Slavă lui Dumnezeu". Fără să-și spele mâinile și obrazul, se duse direct la cârciuma lui Goldbrunner, unde ceilalți țapinari stăteau cu șnapsul în față, deja. Evenimentul fu atât de îndelung celebrat, încât grasa doamnă Șeila Goldbrunner, crâșmărița, fu nevoită să târâie fiecare bărbat până în fața ușii. Bătrânul Goldbrunner avea hernie și nu putea să ajute la o muncă atât de grea.
Nu mai știu când a venit tata în noaptea aceea acasă. Noi, copiii, dormeam, dar a doua zi, era foarte bine dispus. Pe când mama ședea lângă plită și încălzea laptele, el o mângâia drăgăstos pe păr, iar ea îl privea și zâmbea mulțumită.
Joku a fost ultimul născut în familia noastră, așa că am rămas cinci copii. În alte familii erau și opt, și zece copii, iar o țipțeră din Valea cu Pești făcuse douăzeci și unu de copii; din care au trăit doar șaisprezece.
Păpușa de lemn
Când Maria a împlinit șapte ani, s-a dus la școală. Mama i-a cusut o rochie nouă și i-a cumpărat panglici albe, pe care i le-a împletit în cozi. Pentru pantofi n-au mai ajuns însă banii, așa că fata a purtat, ca cei mai mulți copii din sat, încălțări din lemn; nu erau prea comode, fugeai greu cu ele, îți alunecau din picior, dar țineau de cald, fiindcă bunicul le căptușise cu o bucată de blăniță de oaie. Deși avea cam 45 de ani, acest bunic purta o barbă roșie uriașă, din care pricină i se spunea și "Sepi cel roșu", dar numele său adevărat era Josef. În prima zi de școală, el îi dărui Mariei o păpușă cioplită din lemn. A fost prima și unica ei jucărie. N-a mai primit niciodată alt dar. Păpușa primi numele de Marișca, și Maria s-a jucat și a dormit cu ea până a împlinit paisprezeze ani. Din resturi de stofă, mama ei cusu o bluziță, un dindel, iar dintr-o bucățică frumoasă de piele, o pereche de pantofi de oraș, cum purta numai doamna Pelger, soția șefului Ocolului silvic.
"Atunci am cunoscut un bărbat. Pe Franz Warhanyovski l-am văzut prima dată într-o duminică din mai. Toată valea era înflorită, soarele ardea foarte puternic și oamenii aveau priviri vesele. Fusesem la biserică cu prietena mea, Mili, și când am trecut pe Strada Mare, Franz stătea sprijinit de un gard. A spus un lucru pe care l-am găsit foarte caraghios și am râs amândouă. I-am răspuns la fel și atunci a râs și el, foarte tare. Am mai ținut-o așa, câtva timp, tot pe glumă, și pe urmă m-a întrebat: «Nu ești Maria lui Kraftschik Joku?». «Ba da», am zis, și m-am gândit că poate știe că tata o bate pe mama, uneori. Dar după cât se părea, nu știa nimic, fiindcă mă privea atât de galeș, încât m-a apucat fierbințeala. «Te-ai înroșit!», spuse, brusc, gâsca proastă de Mili și râse.
Și Mili avea paișpe ani, dar ea umbla deja cu băieți și știa cum să se ferească de vreun prunc nedorit, deși n-am vorbit cu ea nimic despre asta, în amănunt. Pe urmă m-am întâlnit cu Franzi, dar doar dumineca, fiindcă în timpul săptămânii muncea în pădure și nu cobora în sat. Avea optsprezece ani pe atunci, crescuse înalt, era blond și purta o mustață mică, ca toți tinerii. Într-o duminică, Franzi a zis să mergem sus, în Poiana Soarelui. Ne-am trântit sub un ulm, și Franzi a cântat frumos dintr-un fir de iarbă. Eu mă uitam în nori. «Acolo sus este Domnul, mi-am spus, și îl vede pe Franzi și pe mine». Și eram atât de bucuroasă!
Ne mai sărutasem de câteva ori până atunci și ne-am sărutat și acum, în poiană... Franz mi-a deschis bluzița la piept și și-a băgat o mână sub ea. Am crezut că-mi pierd mințile. «Odată și-odată tot trebuie să se întâmple», mi-am spus. «Dacă asta mi-e scris, să fie Franzi măcar». Simțeam că mi-e drag...
În seara aceea, am pus păpușa de lemn în dulap, fiindcă devenisem femeie. Mama a văzut, dar n-a zis nimic. Dar după câtva timp, am observat că seara aceea din poiană nu rămăsese fără urmări. M-am înspăimântat și am mers întâi la biserică. Acolo am implorat-o pe Maica Domnului să mă ajute. Când, după două săptămâni, nu se întâmplă nimic, am mers la Dragana, o ruteancă bătrână, despre care se zicea că este vrăjitoare și se ocupă cu tot felul de minuni. Femeia mi-a dat să beau un lichid care puțea atât de îngrozitor, încât am vomitat imediat. După aceea, de frică, am golit totuși sticluța cu «elixirul» ei, dar starea mea nu s-a schimbat cu nimic.
Într-o zi, mama îmi ceru socoteală. I-am povestit totul, imediat. Îmi arse două palme atât de puternice, încât crezusem că o să-mi sară ochii din cap. Apoi m-a amenințat: «Dacă tata observă, te omoară, și eu nu pot să te ajut».
În vremea asta, Franzi nu mai fu de văzut. Între timp se împrietenise cu Mili, și probabil că mergea acum cu ea, în Poiana Soarelui. Dar Domnul le orândui astfel că într-o zi tot ne-am întâlnit. Și atunci i-am spus tot. Privea în altă parte și se purta de parcă ce ziceam n-ar fi avut nicio legătură cu el. «Putea să fie și altul», a spus. «Care altul, Franzi, doar cu tine am fost sus, în poiană!». A trebuit să mă creadă. «Te iau», a spus, «dar și Mili îmi place. Nu pot să renunț la ea». «Ia-mă», m-am rugat. «Nu mai pot trăi de rușine, iar tata o să mă omoare». «Bine, Maria, te iau, dar să nu deschizi gura, că mă duc și la Mili». Am spus da, fiindcă voiam să mă mărit repede, să scap de rușinea care mă aștepta. A fost o nuntă frumoasă, și eram atât de bucuroasă, fiindcă Franzi era acum al meu. Bineînțeles că Mili a fost și ea invitată. Cred că atunci, chiar în noaptea aia, m-a înșelat cu ea. După șapte luni, s-a născut primul nostru copil. A fost băiat și l-am botezat Franz, după numele lui, și după bunicul meu, Josef. Așa că s-a numit Franz Josef.
Franz al meu era un bărbat bun, harnic, adunător, aducea toți banii acasă, nu bea și, cel puțin în primii doi ani, nu m-a bătut. Singurul lucru care mă deranja era Mili. Nu-și găsise alt bărbat și Franz pleca adeseori de-acasă, sâmbătă seara, și atunci știam că se întâlnește cu »persoana» aia netrebnică."
Farmecele
"Sufeream și tăceam. Am tăcut doi ani și mi-am înăbușit suferința în mine. Pe urmă, într-o seară, când s-a întors acasă și mirosea a parfum rusesc, l-am întrebat: «Ce te faci dacă târfa îți leagă de gât un bastard?». Franz n-a răspuns. A ridicat doar mâna și m-a lovit atât de crunt, că după aceea am zăcut două zile în pat și a trebuit să se ocupe mama de copil."
După prima băiate, Maria a făcut un lucru pe care după aceea l-a regretat amarnic. S-a dus la unguroaica din Rona de Sus, care făcea farmece. Pentru asta trebuia să plătești o sumă de bani: dacă farmecele nu aveau urmările dorite, primeai o parte din bani înapoi, dacă aveau, nu primeai.
"Întâi i-am spus lui Ana-Neni să facă în așa fel, încât Mili să nu mai aibă nicio plăcere când se iubește cu Franz. «Asta nu pot s-o fac», a spus Ana, e prea simplu; trebuie să ceri altceva, fiindcă altminteri nici nu pot primi de la tine bani. Și-atunci au ieșit niște vorbe din mine, la care nu m-am gândit niciodată: «Mili să fie atât de bolnavă, încât să nu mai poată umbla cu bărbați. Și să nu mai poată naște copii», am zis. «Asta da», a zis Ana-Neni, «o asemenea boală există: sunt femeile care nu mai suportă bărbații din pricina mirosului»".
Mai târziu, Maria a avut remușcări. De fapt, totdeauna dorise ca fosta ei prietenă să se mărite și să aibă și ea copii. N-a avut. Că la mijloc a fost mâna destinului sau mâna lui Ana-Neni n-a aflat niciodată. Cert este că după trei săptămâni, Maria a primit de la vrăjitoare cam a treia parte din bani înapoi. Așteptările ei se împliniseră doar în parte. Mai avea încă de suferit.
"Când a venit acasă, în sâmbăta de după prima bătaie, Franzi s-a spălat, s-a schimbat și a dispărut fără o vorbă. Am plâns puțin, dar pe urmă m-am luat cu treburile gospodăriei. A venit acasă abia duminică dimineață și n-a zis nimic când a intrat în bucătărie. Nici eu n-am zis nimic și așa am tăcut amândoi. Deodată, a dat cu pumnul în masă și a țipat la mine: «De ce nu spui nimic?». Am răspuns: «Fiindcă n-am nimic de zis». Asta l-a înfuriat atât de tare, încât m-a bătut iarăși îngrozitor. Eu zăceam pe podea, micuțul plângea. Franz s-a spălat pe față, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a pieptănat cu grijă și-a plecat. În duminica aceea, nu m-am putut duce la biserică. Vecinii au observat, și a doua zi, bătrâna doamnă Kreiter m-a întrebat de ce n-am fost la slujbă. I-am zis că mi-a fost rău. «Ai să te obișnuiești», mi-a răspuns. «Ești încă tânără, Maria». Aveam șaisprezece ani pe atunci.
Când am împlinit șaptesprezece ani a venit pe lume cel de al doilea copil, Emu. L-am botezat Emmerich. Franzi tot mai mergea la Mili, dar n-au făcut copil împreună. Eram foarte bucuroasă și mă rugam tot timpul ca târfa aia să nu-i atârne de gât un bastard.
O dată pe săptămână, cel mai ades sâmbătă seara, îmi primeam bătaia. Iarna mă bătea și în celelalte zile, dar numai atunci când mergea la Mili. Franz bea puțin, crucea asta nu trebuia s-o port, și se juca bucuros cu copiii. De fapt, toate erau în ordine în familia noastră, dacă nu ar fi fost blestemata de Mili și bătăile. Cu bătăile mă învățasem deja, mi se părea că fac parte din căsnicie. Cel mai tare sufeream din cauza lui Mili. După ce le încasam, îmi spălam loviturile cu spirt și mă apucam iar de treburi, în vreme ce Franz mergea cu copiii la plimbare. La câteva ore după ce mă bătea devenea foarte tandru, mă strângea în brațe, și ca și când ăsta ar fi fost un lucru firesc, ne prăvăleam în pat."
Sufletul din copac
"Aveam deja douăzeci de ani și Franz împlinise douăzeci și patru când l-au adus acasă, de sus, din pădure, pe-un cărucior de lemn. Tocmai spălam rufele și fierbeam leșia, când doi tovarăși de muncă de-ai lui Franz au deschis poarta curții și unul a strigat: «Maria, fii tare!». Mi-am dat seama imediat că s-a întâmplat ceva groaznic. «L-a prins dedesubt», au mai zis și mi s-a făcut atât de rău, încât am leșinat. L-au pus în casă, pe masă, și au plecat înapoi, în pădure. Pe urmă, câteva femei l-au spălat, l-au ras și l-au pregătit, pentru că eu nu puteam să fac nimic. Eram prea moale. La înmormântare a venit și Mili. A plâns foarte tare și m-am gândit: «Plângi, femeie blestemată, plângi, că un bărbat ca ăsta n-o să mai găsești nici tu»".
În timp ce sicriul lui Franz era coborât în groapă, o pasăre albă a venit, brusc, din pădurea apropiată, și s-a așezat pe un copac din preajma mormântului: era sufletul lui Franz, transformat în pasăre (după credințele vechi, țipțerești, asemănătoare cu acelea ale românilor, sufletul omului care moare în condiții neobișnuite se transformă în pasăre albă. Acest suflet-pasăre veghează apoi mormântul, până când sufletul mortului poate să intre în lumea de dincolo).
Toți oamenii care au participat la înmormântare au văzut sufletul-pasăre. Cinci zile a stat acolo, neclintită. Între timp, a mai murit o bătrână din sat, și când au îngropat-o, pasărea mai era încă pe mormântul lui Franz. Pe urmă, într-o zi, o vecină a bătut la ușa casei și-a zis: "Maria, sufletul-pasăre a dispărut. Domnul l-a luat la el pe Franz. Amin!".
"De bucurie, am început să plâng. Dacă Dumnezeu îl luase pe Franzi la el, însemna că-i iertase păcatele, bătăile și trădarea. De altfel, la scurtă vreme, un alt zvon se răspândi ca un fulger prin sat: Mili se spânzurase în grajdul vacilor. Oficial, s-a spus că fusese bolnavă de pântece. Oare descântecul lui Ana-Neni se împlinise? Am rugat o vecină să-i ducă banii pe blestem înapoi, zicând că-i o datorie mai veche. S-a întors cu batista în care-i legasem, nedesfăcută. Ana-Neni fusese trăsnită de un fulger, în timp ce cosea.