Povestea s-a petrecut în ianuarie 2004. Ieșiserăm cu Ordonanța din Combinatul siderurgic Hunedoara și pentru că nu aveam încă anii de pensie, am început să lucrăm la două firme de sondaje de opinie. Mergeam la mânăstirea Prislop din 1996, de când am aflat că există un loc atât de binecuvântat de Dumnezeu, la numai 15 km de casa noastră. Mergeam de două sau chiar de trei ori pe an, și ne întorceam de acolo cu pace în suflet și tot ce părea insurmontabil se rezolva parcă de la sine.
Dar să mă întorc în ianuarie 2004, într-o zi de luni. Era o iarnă grea, cu ger și multă zăpadă, iar noi aveam de făcut un sondaj în Silvașul de Sus, un sat din apropiere de Mânăstirea Prislop, unde trebuia să stăm de vorbă cu o tânără de 16 ani. Erau sondaje cu adresă fixă și cu CNP-ul persoanei ce trebuia intervievată. Deși ninsese mult peste noapte, drumul era curățat de zăpadă și am ajuns cu bine la adresa căutată, dar fata era plecată la Hațeg, și se întorcea după ora 13. Era ora 11 și eram atât de aproape de mânăstirea Prislop, încât, deodată, amândoi am rostit: mergem la mânăstire până se întoarce fata acasă. Am întors mașina și fără să ne gândim că e iarnă, zăpadă, ger, am pornit spre mânăstirea Prislop. Cerul se înseninase, ieșise soarele și zăpada scârțâia sub cauciucuri. Fără niciun incident am ajuns la poarta mânăstirii, am parcat și am intrat în curtea cea largă, unde duhul Părintelui Arsenie Boca este întotdeauna prezent.
În curtea mânăstirii nu era nimeni. Ne-am îndreptat spre biserică, am intrat pe ușa care era deschisă și i-am găsit înăuntru pe preotul slujitor al bisericii și pe măicuța Zamfira, care ne-au primit de parcă eram niște oaspeți pe care îi așteptau de mult. Eram, într-adevăr, singurii pelerini care se încumetaseră până la acea oră să vină la Prislop. Și nu pot să vă spun câtă tihnă, câtă pace sufletească sălășuia peste acest loc, ales de Părintele Arsenie Boca ca să fie îngropat pentru totdeauna. Atunci, în liniștea acelei zile însorite dar așa de geroase de ianuarie, am înțeles de ce a ales Părintele Prislopul ca loc de mormânt, și nu Mânăstirea Sâmbăta, unde a fost stareț, unde a devenit monah, de unde a fost trimis la Athos și unde a început marea sa lucrarea duhovnicească.
Singurul îngrijorat era preotul bisericii, care își aștepta băiatul să vină de la Hațeg, și se temea că i s-a înzăpezit mașina pe drum. L-am liniștit, spunându-i că nu am văzut nici o mașină împotmolită între Silvași și Prislop, că drumul e circulabil și, probabil, va veni mai târziu. Preotul ne-a binecuvântat, iar măicuța Zamfira, zâmbind, ne-a spus că știe că duhul Părintelui Arsenie ne-a adus. I-am spus cât de mult îl iubim, cât de aproape ne-a adus de Dumnezeu pe noi, absolvenți de Politehnică, îndopați cu materialism dialectic de la grădiniță. Și atunci, măicuța Zamfira ne-a spus ceva ce n-am știu până atunci și nici nu am mai citit în vreo o carte apărută despre Părintele Arsenie Boca: anume, că atunci când s-a rugat pe muntele Athos, la Domnul Iisus și apoi la Maica Domnului, să-i dăruiască un duhovnic înțelept, a fost urcat 40 de zile pe un pisc, unde printre cei care l-au îndrumat s-a aflat și Sfântul Ilie Tesviteanul.
Despre măicuța Zamfira, fosta stareță de la Prislop, prea Sfințitul părinte Daniil, episcopul ortodox de la Vîrseț, din Banatul sârbesc, a spus că a fost pentru Părintele Arsenie, în anii de cumplită prigoană, ceea ce a fost văduva din Sarepta Sidonului, pentru Sfântul Ilie, atunci când seceta uscase râul Cherit, unde își găsise refugiul. Pe acest capitol din Biblie și-a construit Prea Sfințitul Daniil predica la pomenirea Părintelui Arsenie, din 28 noiembrie 2003. Am fost un pic mirată, dar predica mi-a plăcut și am înțeles mai bine cât de mult l-a ocrotit măicuța Zamfira pe Părintele Arsenie, atunci când a fost obligat să dezbrace haina preoțească și să îmbrace haina lumească, când i s-a interzis să mai slujească sau să spovedească.
Din biserică am plecat spre mormântul Părintelui Arsenie, și o tânără măicuță a mers cu noi până acolo, pentru a ne apăra de câinii ciobănești de la stâna mânăstirii, care erau liberi în acea zi, în care nu se așteptau pelerini. La mormântul Părintelui, am trăit o altă mare bucurie. În fața crucii lui erau trandafiri pitici înfloriți, bănuței albi și flori de nu-mă-uita. Afară era un ger cumplit: - 15 grade Celsius, dar florile erau vii și neatinse. Citisem despre mormântul cald de la Prislop, dar nu credeam că și iarna, pentru florile crescute pe mormânt e primăvară. Ne-am rugat, am sărutat Crucea și am aprins lumânări.
Numărul mare de pelerini care vin acum la Prislop a schimbat decorul care ne era atât de drag. S-au construit parcări uriașe, prin terasarea dealurilor din apropierea mânăstirii, s-au trasat alei de acces, s-au construit gărdulețe din lemn, în jurul mormântului s-a construit un chioșc din lemn traforat, unul sau doi jandarmi dirijează coloana de oameni care se apropie de crucea Părintelui, iar la Cruce, nu te poți ruga mai mult de un minut. Lumânări nu se mai aprind lângă mormânt. Nici flori nu se mai duc. Duhul Părintelui este însă la fel de grabnic ajutător și mă întreb cât de părăsiți am fi dacă un mare sfânt, Părintele Arsenie Boca, nu s-ar îndura de noi, păcătoșii, și nu ar duce rugăciunile noastre la Dumnezeu, cu rugămintea: îndură-te Doamne de oamenii aceștia, că sunt din parohia mea, România!
VICTORIA STOIAN - Hunedoara