Pr. prof. univ. dr. GHEORGHE DRĂGULIN - "Cu Dumnezeu nu trebuie să macini vorbe. Spune-I ce ai de spus"

Despre pacea sufletească

Părintele Gheorghe I. Drăgulin (n. 14 apr. 1929, în Scutelnici, Buzău) este unul din­tre preoții supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Încă din tinerețe, viața l-a încercat amar, dar s-a luat la luptă cu ea, fără să-și piardă nădej­dea. Student la Facultatea de Teologie, a fost arestat de Securitate în 1952, sub acuzația de "propagandă împotriva orânduirii socialiste", pătimind doi ani în temnițele comuniste, la Jilava, Văcărești, Capul Midia și Onești. După eliberare, și-a dat doctoratul în Teologie cu părintele Dumitru Stăniloae. A slujit ca preot în altarul bisericii "Ceauș Radu", începând din 1963, vreme de paisprezece ani, apoi în cel al bisericii "Hagiu", până în 2010. A fost profesor de Teologie la facultățile de profil din București și Alba-Iulia. A scris paisprezece cărți de teologie, dintre care cinci dedicate Sfântului Dionisie Exi­guul (cel Smerit), pe care îl simte cel mai apropiat sufletește.

"Cea mai groaznică suferință era senzația de încremenire a timpului"

- Părinte profesor, încă din anii adolescenței, viața v-a fost pusă la cazne grele. Prima a fost în­chisoarea. Pe ce motive ați fost închis?

- Pentru comportament ostil față de regimul comunist. Ce făcusem? Eram critic, de pe poziții creștine. Și vorbeam fără să mă feresc. De exem­plu, era o lozincă în acea vreme: "Slavă marelui Stalin!". Iar eu le-am spus colegilor de facultate că slavă i se dă numai lui Dumnezeu. Sau se spunea că "poporul rus libertate ne-a adus". Iar eu ziceam: "Ne-a luat jugul de lemn și ne-a pus jugul de fier". Și pentru astfel de remarci, precum și pentru că îndemnam oamenii să meargă la biserică, m-au ridicat într-o zi, m-au anchetat și mi-au dat doi ani de pușcărie. Aveau dreptate să se teamă de oamenii credincioși, căci creștinismul este opus total comu­nismului, ca oricărei forme de totalitarism. În plus, numai credința îți dă puterea de a rezista unui sis­tem opresiv. Nu erau proști, știau toate acestea, de aceea au lovit în Biserică, au închis călugări și preoți, au dărâmat sfinte lăcașuri de rugăciune și au dus o propagandă acerbă împotriva noastră, a creștinilor.

- Ați trecut prin zece închisori. Care a fost cea mai rea dintre toate? Unde ați suferit cel mai mult?

- La Capul Midia, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru că eram supuși unui regim de exter­minare prin muncă. Lucram numai noaptea și aveam norme imposibil de îndeplinit. Nu primeam hrană nici cât pentru un om care nu face nimic, darămite pentru munca la care eram supuși. Eram privați de somn și deseori pedepsiți. Noi, cei de la țară, încă ne descurcam cât de cât, dar băieții de la oraș, care nu puseseră mâna pe o lopată în viața lor, erau chinuiți rău. La început, am fost la vagonet, cu actorul Ovid Teodorescu. Nu prea putea munci și mă rugam de el să se silească, să nu-l omoare ăia. Aveam normă de săpat și încărcat cinci vagonete pe zi, iar noi nu reușeam să facem decât unul și jumătate. Ne băgau la carceră pentru asta. Carcera era o cutie de lemn strâmtă ca un sicriu, în care săteai în picioare. Era îngrozitor, pentru că nu puteai să dormi și-ți amorțeau și oasele stând așa. După zile întregi de carceră și nopți la rând de muncă, fără mâncare, ajungeai distrofic și, în cele din urmă, mureai. Or, comuniștii asta voiau de la noi, să murim, și cât mai repede. Nu-i interesa să termine canalul. Dincolo de toate astea, pentru mine unul, cea mai adâncă suferință era că nu mai curgea timpul. A­veam această sen­zație de în­cre­menire a timpu­lui. Pier­deam șirul zilelor, și simțeam că suntem într-un pre­zent con­tinuu. Mi-am zis că așa trebuie să fie în Iad. O zi nesfârșită de chinuri.

"Moartea nu m-a înfricoșat niciodată"

- În pușcăriile comuniste, spectrul morții era perma­nent. Vă temeați că vine sfârșitul?

- Nu. Nu mă gândeam la asta. Clocoteam de viață. Era și un soi de inconștiență, căci altfel, dacă m-aș fi gândit că nu sunt pre­gă­tit sufletește pentru trece­rea în veșni­cie, m-aș fi temut. Nici acum nu mi-e frică de moarte. Însă nu pentru că m-aș consi­de­ra desăvârșit, ci pentru că știu cât de bun e Dum­nezeu și că El nu mă va pierde, fie și numai pen­tru o faptă bună făcută în viața mea. Cu privire la moar­­te, am mai mult o curiozitate: cum e în acea realitate? Am condus pe ultimul drum o mie de oa­meni. Și de-acum îmi aștept și eu rândul, dar nu cu tremur, ci cu interes. (Râde)

- Nu vi s-a părut niciodată că Dumnezeu e nedrept dându-vă atâta suferință de îndurat? Erați pe calea cea bună: urmați teologia și visați să vă dedicați întreaga viață slujirii lui.

- Am avut și eu momente de slăbiciune, însă, în adâncul sufletului meu, niciodată nu m-am îndoit de Dumnezeu. Știam că tot ce se petrece cu mine este din voia Lui și spre mântuirea mea. Chipul lui Hristos nu s-a întunecat nicio clipă în inima mea. Hristos e bun, milostiv, te iartă, te așteaptă; Hristos S-a jertfit pentru noi și ne-a dat pildă de viață sub cruce. Dacă El a trecut prin toate umilin­țele și su­fe­rințele, fiind fără de pă­cat, eu, păcătos prin naș­tere, de ce n-aș trece mă­car în parte prin calvar?

"Am văzut cum m-a salvat îngerul"

- Ce v-a ajutat cel mai mult să îndurați sufe­rința? Se spune că tem­nița este o școa­lă a ru­gă­ciunii desăvârșite.

- Eu mă rugam la răs­tim­puri, nu cu pro­gram. Când sim­țeam că am nevoie de o gură de oxigen, spu­neam un "Tatăl nostru" sau o rugăciune gândită atunci de mine, po­tri­vită cu neputințele mele din acea clipă. Sunt un om liber și nu-mi plac tiparele. Nu mi-am însușit niciodată un tipic după care să mă rog. Și acum o fac când am dispoziție, în orice situație aș fi, chiar și stând în pat. Important este să vorbești cu Dumnezeu atunci când ai ceva de spus, nu să macini vor­be, cu gândul la altele, doar pentru că a venit ora de ru­gă­ciune.

- Ați simțit vreodată, în anii detenției, că cel pe care îl chemați cu deznădejde în ajutor, poate Însuși Hris­tos, este pre­zent lângă sfin­ția voas­tră?

- Da. Oda­tă am fost în pragul căderii și am vrut să mă sinucid. Am fost la o fracțiune de secundă de a fi strivit de un camion, în fa­ța căruia mă arunca­sem, pe șantier, la Ca­nal. Însă o forță nevăzută m-a tras din fața lui. În disperarea mea, m-am rugat: "Facă-se voia ta, Doamne!". Și-aproape că am vă­zut cum îngerul meu păzitor se lupta cu diavolul. Cel rău mă împingea la păcatul sinuciderii, îngerul voia să mă salveze. Și a câștigat îngerul. Nu e o metaforă: am simțit aripile îngerului atingându-mă și m-am înfiorat de frumusețea lui mai mult bănuită cu inima, decât văzută.

- Părinte, e destul de greu să transformi sufe­rința în biruință. Oare o încercare ca închisoarea te apropie sau mai degrabă te îndepărtează de Dumnezeu?

- Depinde cum e alcătuit fiecare. Unii L-au des­coperit pe Dumnezeu în temniță, după cum ne și arată atâtea mărturii din închisorile comuniste. Alții au disperat și L-au învinovățit pe Dumnezeu pentru suferințele lor. Oricum ar fi, din pușcărie nu mai ieși cum ai intrat. Eu am ieșit mult întărit în cre­dință. Pușcăria e o alegere. Nu trebuie să te superi, căci Dumnezeu te pregătește, astfel, pentru o lu­crare și tu alegi dacă faci voia Lui sau nu.

- Pentru sfinția voastră, pușcăria a fost o șan­să, nu o osândă?

- Da, șansa de a-L vedea pe Dumnezeu în toată măreția Lui. Căci în multe momente am știut că numai Dumnezeu m-a salvat, că El are un plan cu mine... Și-apoi, în condiții de primejdie maximă și de suferință atroce, găsești esența lucrurilor. A­tunci, nimic din toate cele care ne muncesc într-o viață obișnuită, călduță, nu mai contează. Cad toate vanitățile, toate ambițiile mărunte, toate îndoielile și toate poftele. Rămân temeiurile vieții. Îți poți răspunde cu adevărat la întrebarea: ce rost are omul pe pământ? Răspunsul e unul singur: să se desă­vârșească, pentru reunirea cu Tatăl. Căci noi asta avem de făcut, să ne curățăm de toate patimile, pentru a ne putea întoarce la Dumnezeu, din care ne-am rupt prin nașterea într-un trup de țărână. Și-abia când știi asta ești cu adevărat liber. Diavolul nu mai are nicio putere asupra ta. Dar, din păcate, e foarte greu să menții această conștiință în condiții normale.

- I-ați iertat pe cei care v-au închis?

- Este esențial să ierți! Dacă nu ierți, nu te poți întoarce la Dumnezeu. Trebuie să fii împăcat cu tine și cu semenii, să fii liniștit, senin.

- Tot zbuciumul vieții omului este pentru obți­nerea liniștii sufletești. Cum poți obține această pace?

- Nu e așa de greu precum ar părea. Pacea o capeți când mergi pe drumul mântuirii. Și pentru asta, înainte de toate, trebuie să îți înțelegi chema­rea. Mântuirea se obține pe două căi: în familie sau în mânăstire. Deci, mai întâi să rămâi la ce-ai fost chemat: căsătorie sau călugărie. Apoi, să trăiești așezat în această stare, de familist sau de călugăr. Să-ți faci datoria, cum s-ar zice. Să te ferești de pa­timi, să ai grijă de ai tăi, să nu fii indiferent la su­ferința seme­nilor, să mergi la sfânta biserică... Să tră­iești nor­mal. Nu­mai să nu te opui lu­crării lui Dum­ne­­zeu. Restul face El.

- Pe măsură ce omul îmbă­trâ­nește, puterile îi scad și multe bu­curii ale vieții se pierd. Cu ce le în­locuiești? Norma­litatea de care vor­biți nu se pierde?

- Nu e nevoie să faci niciun efort pentru a te adapta. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, realizezi că te-au preocupat și te-au bucurat multe fleacuri. Că te-ai dedat la pofte care sunt de înțeles prin prisma tinereții și forței vitale, dar care azi te lasă rece. Prețuiești mai mult prietenia decât amorul. Postul te bucură mai mult decât un chef strașnic. Te emoționează mai mult un apus de soare decât un răsărit. Este o evoluție firească, dacă îți accepți vârsta și ai pace sufletească.

- Ca și când închisoarea n-ar fi fost de ajuns, destinul v-a mai lovit încă o dată: v-a murit băia­tul, la numai 33 de ani. Cum reușiți să vă păstrați liniștea interioară, părinte? Alți oameni sunt devastați de asemenea încercări.

- Sigur că am suferit din pricina despărțirii de fiul meu, care era un om excepțional și un profe­sio­nist de vârf, care promitea să aibă un viitor stră­lucit și pe care îl speram mângâierea bătrâne­ților noastre, alături de fiica pe care o avem. Soția mea a suferit și mai mult, căci inima de mamă e doar una, iar eu am plâns și pentru durerea ei. To­tuși, în cele din urmă, am reușit să-mi alung tulbu­rarea. Re­perul meu fundamental este Hristos și, orice s-ar întâmpla, dacă mă țin de poalele lui, nu am cum să mă rătăcesc, deci nu mă tem de nimic și nu regret nimic, totul ține de iconomia divină. Noi ne pregă­tim pentru o viață spirituală integrală, al cărei prag este moartea. Dacă ne detașăm de cele materiale, ale trupului, putem trăi această realitate, în bună măsură, încă de aici. Or, fiind cu un picior în veș­nicie, ce te mai poate doborî? Niciun rău nu ne mai atinge.