Vlad Zografi își folosește în acest roman excepțional toate fațetele personalității sale: om de știință (cu un doctorat în fizică atomică obținut în Franța), dramaturg, eseist și filosof, dar mai presus "artist al lumii plutitoare". Iar efectul principal e că se citește cu plăcere și implicare, fiindcă temele grave și nu prea optimiste ale timpului nostru intră în povești pline de repere cunoscute din cotidianul românesc și internațional, fără ca romancierul să ilustreze o teză anume, să ne ghideze spre concluzii; nici el nu le știe. Vlad Zografi vrea și reușește să surprindă pe viu și din diferite puncte de vedere complexitatea haotică a vieților noastre supuse hazardului. O face prin intermediul a cinci voci distincte și credibile, a cinci caractere (cum se spunea odinioară personajelor din piesele de teatru), din interacțiunea cărora fierbe magma omenescului și omenirii, la acest moment istoric și în perspectivă. Vocile care-și alternează discursul aparțin unei ziariste, Nadia Vornicescu, independentă, cu un acut simț al dreptății, feministă și vegetariană, prietenei sale Teodora Aldea, care lucrează în publicitate, și a cărei existență a fost modelată de bărbați și de simțul datoriei, în primul rând față de fratele ei autist Robert (trebuie spus că pătrunderea empatică în aceste psihologii feminine e cu acord fin, fără urmă de caricatură). Prin vocea psihiatrului Andrei Cricoveanu, care îl tratează pe Robert, și e îndrăgostit de Nadia, suntem atrași și pe o pistă polițistă, care merge de la trafic de persoane la teoria conspirației, a unei vechi-noi ordini mondiale. Și, în sfârșit, intervenind contrapunctic și punând astfel pilonii raționali ai construcției, avem discursul savantului matematician Eugen Papadopol, care crede că sufletul e un efect secundar apărut pe parcursul evoluției vieții, că sentimentele își au originea "în egoismul mecanic al individului programat genetic să-și perpetueze o zestre de care nu e conștient" și că ele pot fi modelate și controlate de noile tehnologii. Progresele în cunoașterea funcționării creierului uman și a bolilor psihice se pot aplica și funcționării societății: deja sunt exploatate de publicitate și mass-media, care fac apel la emoții și sentimente în scopuri comerciale și politice. Un personaj reușit e și autistul Robert, cel lipsit de sentimente și empatie, condus exclusiv de logică, introdus în ecuația romanului ca pandant al computerului ce ne domină azi viața (un artefact fără conștiință, hipereficient, autist și el, capabil să ne alieneze de lumea lăuntrică). Substanța "Efectelor secundare...", ca a tuturor romanelor, e însă viața și sensul coerent pe care i-l inventăm fiecare dintre noi. Inteligența lui Vlad Zografi de a nu-și direcționa cititorul, de a lăsa ideile palpitânde și pe fiecare personaj bâjbâind prin proiecția proprie aleasă ca soluție de supraviețuire - a găsit un final potrivit. Roman serios și ironic în același timp, în care apar toate -ismele la modă, cu noile lor limbaje de lemn, semidoctismul și infantilismul generalizate, raportul complex dintre știință și conștiință, "Efectele secundare ale vieții" ne face să auzim din polifonia lui melodia sufletului încărcat cu angoase și speranțe, cel care ne face să compensăm lipsa de sens ("nu poți să crezi în nimic și nu poți să nu crezi în ceva") cu sentimente.