Coaliția Națională pentru Modernizarea României (CNMR) a prezentat primul set de măsuri privind planul național de modernizare a țării, ce va fi aplicat până în anul 2030. La loc de frunte se va afla și apărarea României, o chestiune vitală în actualul context internațional, despre care l-am rugat să ne vorbească pe d-l general Constantin Degeratu, vicepreședinte al CNMR, responsabil cu Apărarea României.
"Armata Română traversează o perioadă dificilă"
- În sondajele de opinie, la capitolul încredere, Armata ocupă locul I în opțiunile românilor. Merită acest loc important? Ne putem simți liniștiți în privința apărării naționale?
- O astfel de apreciere constantă, care are atât rădăcini istorice impresionante, cât și determinări generate de contribuția oștirii noastre la Revoluția din decembrie 1989, onorează și obligă Armata Română. Dintr-o astfel de perspectivă se poate spune că da, absolut da, Armata Română merită această apreciere. Problema principală a zilelor noastre este, însă, pentru Armata Română, aceea de a fi capabilă să contracareze pericolele existențiale pe care mediul de securitate global și regional le generează la adresa libertății și securității românilor, la adresa suveranității naționale, a integrității statului român și a înfăptuirii dezideratului său istoric legitim - unitatea națională. La acest capitol trebuie să ne punem întrebări și ar trebui să găsim rapid răspunsuri corecte. De pildă, adevărul că Armata Română traversează o perioadă extrem de dificilă. Dincolo de o împrejurare esențială favorabilă - aceea de a fi parte a Alianței Nord-Atlantice - Armata Română de astazi este mult subdimensionată față de amploarea pericolului militar care se profilează, indubitabil, la frontierele țării noastre. Armata Română nu este organizată și nu este înzestrată corespunzător, naturii complexe a acestui pericol; nu poate fi instruită corespunzător; nu beneficiază de o conducere politică și administrativă la nivelul gravității situației; nu dispune de o bază doctrinară cuprinzătoare și limpede și nu este motivată corespunzător, în raport cu tipul de acțiune cerut de misiune: viața militarilor pentru libertatea națiunii.
"Urgențele legate de apărarea națională cer o dezbatere publică"
- Să ne imaginăm că noul parlament ar putea lua o decizie fără precedent: v-ar împuternici să conduceți Guvernul. Știind că apărarea este domeniul care vă preocupă cel mai mult, ce ați face în acest sens?
- Evident, nu pot să nu remarc natura metaforică a întrebării dvs., care cere un răspuns pe măsură pentru că, pe de o parte, nu este cazul (sper că situația României, deși extrem de dificilă, nu necesită astfel de soluții), iar, pe de altă parte, prin natura sa, democrația înseamnă guvernare politică și guverne politice bazate pe votul cetățenilor. O dezbatere civică publică, referitoare la urgențele de securitate și de apărare națională, nu este însă deloc lipsită de interes, mai ales că, în contextul actualelor alegeri, s-a putut vedea - atât din partea partidelor politice, cât și a opinei publice - o periculoasă perpetuare a percepției inadecvate a amenințărilor ce vizează România. Practic, toate forțele politice au prezentat o agendă de pace, în cadrul căreia urgențele securității și apărării naționale nu își au locul. În România, nu există sentimentul public al pericolului de război și nici cel al responsabilității politice pentru contracararea lui. Alegerile s-au câștigat (ori s-au pierdut) numai pe teme sociale (salarii, pensii, nivel de trai, educație, sănătate etc.) sau politice (stat de drept, lupta împotriva corupției, plagiate, starea de penalitate). Problematica apărării a fost expediată, în mai toate proiectele de programe de guvernare, sub forma "o să dăm 2% pentru armată", iar răspunderea propriu-zisă pentru apărarea României rămâne externalizată (revine NATO și partenerului strategic - SUA).
"Vremea conferințelor a cam trecut"
- Cum se explică eludarea unei probleme așa de grave? România nu se confruntă cu pericole militare externe?
- Evident că o astfel de politică este de două ori greșită: în primul rând, pentru că nimeni și nimic n-ar putea garanta acest lucru, iar ignorarea evidențelor nu soluționează problema. În al doilea rând, pentru că o astfel de abordare (nu există pericol militar direct la adresa noastră, deci nu trebuie să avem capacități de contracarare) este o declarație cu consecințe grave, care poate fi interpretată în sensul că România se bazează pe ajutorul oferit de alții (în baza Articolului 5), dar nu va putea face același lucru față de aliații săi aflați în pericol. Or, există cel puțin patru state membre NATO care consideră că se află sub amenințarea unei agresiuni ruse foarte probabile (mă refer la Polonia, Lituania, Letonia și Estonia). Trebuie înțeles că Articolul 5 este o obligație juridică imperativă, cu dublu sens (poate primi numai cel ce dovedește că este capabil și hotărât să ofere), o obligație care costă mult, atât sub raportul resurselor materiale necesare, cât și, mai ales, al sacrificiului de soldați. Ce ar trebui să facă un guvern, dacă ar fi pe deplin conștient de responsabilitatea sa politică, juridică și morală, cu privire la apărarea României, în condițiile actualei agresiuni hibride declanșate de Rusia în estul Europei? Ar trebui, în primul rând, să conștientizeze opinia publică despre acest pericol, să solicite Parlamentului să-și exercite obligațiile constituționale privind conducerea apărării și să-i asigure președintelui condițiile necesare pentru exercitarea funcției de comandant al forțelor armate. Ar fi, apoi, necesară urgent o strategie de securitate națională, care să definească pericolul, urmată imediat de o strategie militară de acțiune. Este un răspuns poate prea detaliat, dar am impresia că cei ce au guvernat țara până acum nu au dorit deloc să înțeleagă că vremea conferințelor și a seminariilor a cam trecut și că e timpul să pună în practică lecțiile pe care le-au învățat (sau ar fi trebuit să le învețe) la cursurile de politologie, la masterele de studii de securitate ori pe teme geopolitice, pe timpul întocmirii lucrărilor de doctorat, ori la cursurile Centrului "George C. Marshall" din Garmisch-Partenkirchen.
"Lipsa percepției pericolelor externe este un fapt îngrijorător"
- Vă iau acest interviu într-o stare de spirit neliniștită pentru români. În jurul nostru sunt țări pro-rusești: Bulgaria, Serbia, Ungaria și chiar R. Moldova. Oare va trebui să construim un pod aerian către Londra și Washington?
- Nu sunt așa de îngrijorat (sau nu în primul rând) de evoluțiile din jur. Fiecare în parte își are explicația ei și soluția ei. Cel mai îngrijorător este ce se petrece în România: lipsa percepției pericolelor existențiale externe; slăbirea capacității de supraviețuire prin autoamăgire și confuziile doctrinare și strategice promovate; cvasi-distrugerea capacității proprii de apărare prin subfinanțare, dezindustrializare și ex-ternalizarea răspunderii și a deciziei strategice; fragilizarea democrației (falimentul partidelor politice, apelul la soluții non-politice mesianice); uriașul colaps demografic al țării. Orientarea pro-rusească a unor politici publice din țările vecine are explicații multiple și, mai toate pot fi înțelese ca fiind chestiuni de oportunism specific stărilor de criză. Nici Bulgaria, nici Ungaria nu vor părăsi NATO sau UE, câtă vreme aceste organizații se vor dovedi viabile, iar ele se vor dovedi viabile, numai dacă toate statele, inclusiv România, vor contribui (substanțial, nu doar declarativ) la consolidarea lor. Or, ce am oferit noi, dincolo de asigurările de loialitate? Instabilitate politică (vreo cinci guverne în ultimii cinci ani); un parlament fără autoritate și fără credibilitate; președinți suspendați sau amenințați cu suspendarea. Eșecul dezvoltării unor relații de colaborare strânsă în materie de securitate și apărare colectivă cu Bulgaria și Ungaria ni se datorează în parte și nouă, iar orientarea tot mai ostilă a clasei politice de la Chișinău reflectă și falimentul politicii noastre privind relațiile cu construcția artificială rusească dintre Prut și Nistru. Amintim și lipsa de curaj a noastră, a românilor, în abordarea problematicii unirii, din aceeași perspectivă ca și cea a celor două Germanii. Sigur că da, evoluțiile de la Chișinău, Budapesta, Belgrad și Sofia generează riscuri semnificative pentru securitatea națională a României, dar toate au un numitor comun: politica agresivă a Rusiei, având ca scop anihilarea unui adversar istoric, unul care a blocat efectiv drumul Rusiei spre dominația deplină în Peninsula Balcanică. Și ce ar putea urmări astăzi, aici, Rusia, altceva decât ceea ce a urmărit de la începutul secolului al XVIII-lea și până în zilele noastre: unitatea statală a românilor? Mai întâi, prin împiedicarea unificării statale, mai apoi prin încercările repetate de a realiza destructurarea statalității moderne a românilor sau prin ciopârțirea trupului și mutilarea sufletului patriei lor comune.
"Plătitorul de taxe american nu prea mai este dispus să achite nota de plată a securității și bunăstării europenilor"
- Declarațiile noului președinte american legate de NATO îngrijorează. Avem a ne teme sau nu?
- Nu am crezut niciodată (și nu cred nici acum) că noul președinte american ar vrea să desființeze NATO. Un astfel de demers, nu doar că nu ar fi în interesul Statelor Unite, ci, dimpotrivă, ar afecta grav interesele lor. Ceea ce ne-a spus și ne spune Trump, poate într-un limbaj ceva mai bolovănos, este ideea că plătitorul de taxe american nu prea mai este dispus să achite nota de plată a securității și bunăstării europenilor și că, în consecință, în calitate de aliați și parteneri, trebuie să împărțim echitabil povara cheltuielilor militare și, la nevoie, pe cea a pierderilor umane, în condițiile în care PIB-ul Uniunii Europene este relativ egal cu cel al SUA (17-18 mii de miliarde dolari). Este adevărat că Statele Unite și-au asumat, începând din anul 1947, răspunderea pentru securitatea Europei democratice (cea rămasă dincolo de Cortina de Fier instalată de Stalin în inima Europei). Garantarea securității Europei democratice a vizat prioritar anihilarea amenințării nucleare (care reprezenta principalul mijloc de șantaj terorist sovietic), dar și, în mare măsură, descurajarea agresiunii sovietice în domeniul războiului convențional, îndeosebi prin asigurarea supremației tehnologice (dominația spațiului aerian și maritim, armamentul de mare precizie, apărarea antiaeriană și antitanc, comunicații și sisteme logistice).
"NATO nu este un soi de 112, la care suni în caz de incendiu"
- Începând cu anul 2017, România va aloca armatei 2% din PIB, în timp ce alte țări membre ale NATO abia dacă investesc 0,1-0,5 %. Este normal acest lucru?
- Este limpede că membrii europeni ai Alianței trebuie să-și asume răspunderea pentru obligațiile care le revin pentru propria apărare, înțelegând că ajutorul american este complementar efortului național, nu un substitut al acestuia. Iar acest lucru este valabil și pentru România, ca și pentru Bulgaria, Ungaria sau Slovacia. Subliniez aceasta, deoarece atât Polonia, cât și cele trei state baltice, foste componente ale URSS, sunt văzute ca făcând eforturi naționale corespunzătoare pentru propria lor apărare (de altfel, toate aceste patru state, și numai ele, sunt menționate ca fiind contributori efectivi la întărirea Alianței, în textul ultimei strategii de securitate națională a președintelui Obama). Acesta este mesajul pe care trebuie să îl înțelegem și, deși nu ne este prea convenabil, trebuie să acceptăm că este corect. Desigur, alocarea, începând cu 1 ianuarie 2017, a 2% din PIB-ul României pentru apărarea țării în cadrul NATO (așa cum ne-am asumat obligația la Summit-ul din Țara Galilor) este un element de apreciere a țării noastre din perspectiva îndeplinirii obligațiilor asumate. Acest indicator contabilicesc este, însă, doar o condiție de eligibilitate pentru a beneficia de garanțiile prevăzute de Articolul 5. Nu e un merit și nu reprezintă, în sine, nimic din punctul de vedere al capacităților care ar trebui să permită guvernului român să-și îndeplinească, în primul rând, obligațiile față de propriul popor și, în al doilea rând, obligațiile de solidaritate asumate, fără de care nu poate fi beneficiarul Articolului 5. Am mai spus, de mai multe ori, că mecanismul Articolului 5 nu este un fel de 112, la care suni în caz de incendiu, iar cei de acolo nu te întreabă dacă ești asigurat/abonat sau nu, ci trec la acțiune, la stingerea incendiului. Mecanismul Articolului 5 necesită consens; consensul se construiește, iar construcția durează și depinde de felul în care fiecare țară va fi dispusă să-și sacrifice oamenii sau interesele particulare.
- Ce fel de semnale vin dinspre SUA spre noi, la capitolul NATO?
- Sunt convins de bunăvoința multor oameni politici americani față de România. Sunt convins de intențiile pozitive ale multor oficiali americani din actuala Administrație și chiar și din noua Administrație în construcție. Problema este, însă, ce facem noi, acum și aici, în România, pentru apărarea noastră, a românilor, și pentru participarea la apărarea aliaților, ca o condiție a funcționării clauzei de securitate (principiul unul pentru toți, toți pentru unul, cunoscut încă din vremea lecturilor adolescenței generației mele). Iar 2% nu reprezintă aproape nimic, din perspectiva a ceea ce ar fi trebuit făcut. Experiența de până acum a Poloniei ne-ar putea furniza câteva lecții utile, între care: nevoia de organizare a apărării teritoriale (începută a fi rezolvată prin mărirea efectivelor armatei, prin organizarea adecvată la nivel tactic și operativ, prin înzestrarea rapidă cu armament antitanc și antiaerian modern); gărzi naționale; exerciții de apărare, pe scenarii clare și realiste; solicitarea publică și deschisă a dislocării unor unități combatante semnificative, furnizate de state membre NATO cu un potențial substanțial în cadrul Alianței.
Foto: AGERPRES (2), MEDIAFAX (3)