LOREDANA GROZA - "De când mă știu, îmi doresc să cânt și să fac oamenii fericiți"

- După un final de an frământat, cu schimbări politice și guvernamentale rău vestitoare, avem nevoie de energii pozitive, pentru a privi cu încredere înainte, spre anul nou. Și cine s-ar putea compara în această privință cu Loredana? Mereu frumoasă, mereu zâmbitoare, energică și activă, atât pe scenă, cât și în juriul concursului "Vocea României", Loredana este cel mai potrivit mesager pentru anul care a început. Lecția ei de viață este o definiție a bucuriei și optimismului -

Oprește-te clipă!

- Sfârșitul de an este un moment al reca­pitulărilor necesare. Ce ai acumulat în plan per­sonal și profesional în anul care a trecut?

- Anul 2016 a fost unul foarte important în viața mea, pentru că am început să prețuiesc, poate mai mult decât oricând, valoarea clipei trăite, indiferent că e o clipă plictisitoare, una grea, una veselă. Încerc să mă bucur de fiecare secundă a vieții, fără s-o mai judec, cum avem tendin­ța cu toții să jude­căm anumite clipe din viața noastră, prețuin­du-le doar pe cele plăcute. Vreau să câștig fie­care clipă și să mă bucur de ea, ex­pandând-o prin trăi­rea mea, obli­gând timpul să curgă cum vreau eu de repede sau de încet. Îmi dau seama cât de im­portantă este clipa pentru a fi cu cei dragi, clipa pentru a reține un pic mai mult o priveliște frumoasă în fața ochilor, sau zâmbetul unui copil, lucrurile acestea mărunte, care sunt sarea și piperul vieții, care rămân în amintire. După 30 de ani, îți aduci aminte o senzație, o privire, și poate mai puțin cuvin­tele, replicile sau întâmplările care le-au însoțit.

- Un fel de a trăi emoțional, cu deschidere spre tot ce e viu și frumos...

- Da. A fost un an în care am încercat să merg mai profund în direcția de a mă descoperi, a mă cunoaște, a înțelege mai bine ce este cu mine pe lumea asta și despre ce am de făcut pentru mine și pentru cei din jurul meu. Pentru că e mai puțin important, până la urmă, timpul pe care-l folosești pentru tine, cât timpul pe care-l folosești pentru a face ceva pentru ceilalți. De ceva timp am început să conștientizez lucrul acesta. De când mă știu îmi doresc să cânt și să fac oamenii fericiți, să creez și să-i inspir pe cei din jurul meu, și iată că acest vis continuă și astăzi, după mai mult de trei­zeci de ani de când a început. Nu fac parte dintre artiștii anga­jați, ci încerc să compun melodii care să nu se ra­porteze neapărat la timpurile pe care le trăim, inspirându-mă din adevărurile funda­mentale ale umanității, lucruri atem­porale, ca dragostea, cre­dința, prietenia, sinceritatea, bucuria de a trăi - o zonă de inspirație care nu se demodează nicio­dată. Eu vreau să scriu cântece care să mai spună ceva și peste cinci ani, și peste zece și, dacă am no­roc, și peste douăzeci de ani. Sunt cântece pe care le-am lansat acum mai bine de treizeci de ani și care încă sunt știute, iubite de români. Și asta îmi dă o bu­curie și o încredere că munca mea nu a fost în zadar.

Întâlnirea cu India

- Dacă ar fi să marchezi câteva repere din lista realizărilor, artistice, dar și personale pe 2016, care ar fi ele?

- S-au întâmplat lucruri interesante. A fost, în primul rând, călătoria mea în India, din luna mar­tie, o călătorie cu totul neobișnuită, pe care îmi doream de mult să o fac, pentru că am fost întot­deauna atrasă de tărâmul acela. Iar când s-a pro­­dus, această întâlnire a avut un impact copleșitor asu­pra mea. Și cred că m-a ajutat să-mi găsesc un echilibru pe care cu toții îl căutăm în mo­mentele mai dificile din viață. Ce m-a frapat în acea călă­to­rie? India e o țară a contras­telor, a con­tradicțiilor. M-a frapat cât de aproape trăiesc indienii de moarte și de viață și cât de relaxați sunt, în ciuda acestei realități crude, care face parte din firescul existen­ței lor. Ei primesc totul cu re­cunoștință, își acceptă destinul fără să se revolte, fără să aibă pretenții sau așteptări, așa cum avem noi, cei din civili­zația occi­dentală. Acolo viața curge ca o apă, ca un râu. Am avut un maestru spiritual acolo, am locuit într-un ashram, am citit și am participat la seminarii de trezire a conștiinței, am făcut chiar și acea îmbăiere rituală în Gange, înainte de răsăritul soa­relui, în Varasani, orașul lui Shiva, acest Ierusalim al extre­mului Orient. Se spune că acela care intră în apa Gan­gelui se spală de toate păca­tele din viața asta, dar și de cele din viețile anterioare. Me­­rita încer­carea, nu-i așa? Și, efectiv, am simțit că am re­năs­­cut, că apa, pur și simplu, m-a luat în brațe și m-a liniș­tit! Și toate acestea mi-au dat un "restart" pen­tru viața mea de după această călătorie. La întoar­cerea din India, am în­cercat să păstrez și să recreez în fiecare zi starea de sere­nitate pe care o aveam acolo și am început să-mi duc la îndeplinire toate planurile lăsate în suspans, să am o altă energie spirituală pentru ele, pentru activitatea componis­tică, pentru cea concertistică, pentru cea legată de "Vocea României", pentru cea legată de viața mea personală. Am pregătit concertul meu anual, care a avut loc la sfârșitul lui noiembrie și care anul acesta s-a numit "Sentimente". Cred că am fost primul artist care a "exorcizat" Sala Palatului, cu un con­cert, după seria de congrese și de plenare ale parti­dului comunist, care se desfă­șurau acolo până în 1989. Am avut chiar și o pe­trecere aniversară, de ziua mea, în 10 iunie, în stil "indian summer", cu invitați costumați în stil in­dian, cu prieteni dragi, apropiați sau veniți de de­parte, pentru a evada împreună într-o lume exotică, îmbrăcați în haine colorate și ascultând o muzică celestă, într-o noapte magică de început de vară. Tot în anul care a trecut, am serbat și majora­tul fiicei noastre. Iată, Elena are 18 ani, e o domni­șoară în toată regula, chiar dacă nouă, părinților ei, nu ne vine să credem că timpul a trecut atât de repede. Și a fost o altă petrecere, de care să ne adu­cem cu toții aminte, pentru că odată cu majoratul Elenei, eu și Andrei Boncea, soțul meu, am ani­versat și 18 ani de căsătorie. E minunat și mă bucur că sunt alături de cei dragi, că visul nostru de atunci s-a împlinit și îl trăim aievea, că nu ne-am rătăcit pe drum unul de celălalt și nu numai că ne-am păstrat dragostea, dar ne-am și am­plifi­cat-o, ne-am rafinat-o. Ne-am transfor­mat me­reu în mai bine, și ca oameni, și ca pă­rinți pentru fiica noastră, și ca vrednici copii ai pă­rinților noștri.

Colindele copilăriei

- Loredana, ce le datorezi părinților tăi în mod special?

- Părinții mei mi-au dăruit modelul lor de viață și de caracter - niște oameni ex­trem de buni, de blânzi, generoși, onești, corecți și, mai ales, profund umani. Cred că e foarte important ca pă­rinții să fie modele pentru copiii lor, iar eu am niște părinți cum mulți și-ar dori să aibă. Sunt oameni simpli, mama mea este învățătoare. Am trăit într-un oraș mic, în Onești, și am copilărit la țară, în județul Bacău, într-un cătun întins pe mai multe dealuri, izolat de restul lumii, am învățat acolo cum este viața, în­ce­pând de la baza ei, de la lucrurile simple, primare. Păstrân­du-mi această legătură cu pământul, cu familia mea, cu satul în care am copilărit, cu bunicii mei (care nu mai sunt, dar pe care îi păstrez în amin­tire și îi venerez), mi-am dezvoltat o identitate puterni­că, încrederea în mine și motivația pentru a face ceva important în viață, de a crede cu obsti­nație în visul meu. Erau ierni foarte geroase când eram eu copil, degeram de frig, dar nu mă lăsam până nu treceam pe la toate casele din sat, când mergeam la colindat, de Crăciun. Apoi, în ajun de An Nou, mer­geam și cu plugușorul, pentru care mai primeam și ceva bănuți, nu doar nuci și mere, ca de Crăciun. Mama mă învăța colindele și cânte­cele de stea, ca și urările de Anul Nou, și eu eram nerăbdătoare să plec prin ger și zăpadă și să colind pe la toate ca­sele, ca și cum era misiunea mea de a aduce bucurie oamenilor. La fel se întâmpla și dacă mergeam să colindăm la oraș, în Onești, luând la rând toate cele unsprezece blocuri câte erau pe stra­da noastră, blocuri de câte zece etaje, cu câte cinci scări, câte patru apartamente pe palier. Nu știu de unde aveam atâta putere să o iau de la capăt la fie­care ușă des­chisă. Aveam atâta bucurie să fac asta, că nici oboseala, nici frigul, nici refuzul unora mai ursuzi nu mi-o întunecau. Nu ne oprea nimic din drum, pe mine și ceata mea, noi ne continuam mi­siu­nea! Aceeași stare de bucurie, de efervescență, de energie și neastâmpăr copilăresc o am și acum, sunt la fel de transpusă și de dăruită!

- Dacă le-ai colinda românilor anul acesta, ce le-ai ura?

- Le-aș dori să aibă mai multă încredere în ei înșiși! Și să se bucure mai mult de ceea ce au, de darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie să mulțumim acestui pământ care ne-a hrănit și ne-a crescut, și acestui neam care ne-a transmis o sumă de lucruri bune, legate de rostul nostru strămoșesc. Un neam cu care împărtășim o limbă, o isto­rie, obiceiuri minunat de frumoase, o tra­diție milenară, întipărită în fondul nostru genetic, în firea noastră și, mai ales, cu care avem același sânge! Aș vrea să ne iubim și să ne respectăm mai mult țara, să fim mândri de ea, nu să ne rușinăm cu ea! Să ducem mai departe identitatea noastră națională, pentru generațiile viitoare.

"Și pentru noi, românii, există un Dumnezeu"

- Care crezi că e capitalul nostru cel mai de preț?

- Spiritul nostru, felul nostru de a fi în lume, isteți și ușor adaptabili în străină­tate, toleranți cu străinii la noi acasă, cu un mare sprijin în viața spi­rituală, străbă­tând timpul și vremurile cu mare credință în Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu are grijă și de popoare, nu numai de fiecare dintre oameni, și există un Dumnezeu și pentru noi, românii! Și, de fapt, capitalul nostru cel mai prețios sunt tinerii, ei au acea energie și curățenie sufle­tească de care avem nevoie pentru a ne debarasa de trecut, ca de o piatră de moară atârnată de gât, și pentru a privi cu încredere spre viitor. Cred foarte mult în tineri și aș vrea să cred că au încredere în forța lor. Tinerii trebuie să fie rebeli, ei nu trebuie să trăiască formal, nu trebuie să le retezăm aripile ci, dimpotrivă, să-i lăsăm să fie curajoși, nu să trăiască în frică, încorsetați în reguli. Tinerii sunt creativi, creativi­tatea e arma lor cea mai puternică! Îmi pare bine când văd tineri care înțeleg că trebuie să ia atitudine și să acționeze, și îmi pare rău când văd tineri care se com­plac în a-și petrece timpul stând pe tele­fon, pe tablete, chel­tuind ore și ore în lumea asta virtuală, fără niciun folos, pre­luând doar câteva idei din filosofia ieftină de genul corporatist, care invadează spațiile perso­nale, și ajungând să nu mai judece cu mintea lor, ci să judece prin tot felul de paradigme ale altora. Nu au inițiativă, nu au entuziasm, nu mai știu ce le pla­ce cu adevărat, iar unora chiar nu le mai place nimic, se blazează prea devreme pentru vârsta lor. De fapt, toată viața lor e un "fake", o "făcătură", e o viață falsă. În contextul acesta, gân­dindu-mă că Elena, fiica mea, e o adolescentă și trebuie să aibă foarte mult discernământ în alegerile ei pentru viață, încerc să o ghidez cât de bine pot. Este încă elevă la o școală britanică, dar i-ar plăcea să se îndrepte spre zona artistică, de crea­ție, de modă. Încerc să nu fiu o mamă autori­tară, așa cum a fost mama mea cu mine (așa era pe atunci, dar în ziua de astăzi nu mai merge cu mamele autoritare)! Eu iau lucrurile așa cum sunt și încerc să mă adaptez și să îi transmit niște prin­cipii de viață foarte clare, dar nu prin a i le impune, ci prin discuții prietenești. Vreau să înțeleagă că în viață totul trebuie obținut prin muncă, și chiar prin muncă foarte grea. Lu­crurile obținute ușor, victoriile facile, drumurile bătătorite sunt drumurile pe care nu mai descoperi nimic. Trebuie să o inspir, ca model de viață, așa cum și părinții mei m-au inspirat pe mine, De aceea, nu trebuie să greșesc niciodată în fața ei, nu tre­buie să îmi încalc cuvântul dat, nu trebuie să o deza­mă­gesc niciodată!

"Sentimente" cu parfum

- Conceptul concertului de anul acesta, "Sen­timente", a fost într-un registru poetic-simbolist. Ți-ai "mixat" melodiile nu doar cu un spectacol vizual, ci și cu parfumuri anume, pentru fiecare piesă, ca un adevărat alchi­mist...

- Am vrut ca acest concert să fie o expe­riență cât mai complexă și completă, să treacă de con­veniențe și să provoace mai multe simțuri, nu doar pe cel auditiv și vizual, ci și pe cel olfactiv. Un maest­ru parfumier a difuzat în sală, prin niște fine dispersoare, parfumurile pe care le-am ales împre­ună, pentru a defini o stare sau alta, în funcție de mesajele cântecelor mele. Am vrut să trec de limită­rile pe care scena le impune și să pun toate simțurile la încercare, să ajungem acolo unde se naște, de fapt, muzica, de unde vine inspirația, starea de grație divină.

- Pentru că un moment important al concer­tului de anul acesta, "Sentimente", a fost tributul adus lui Adrian Enescu, plecat de puțină vreme în "lumea fără dor", trebuie să te întreb: ce a însem­nat pentru tine colaborarea cu acest compozitor genial, promotorul muzicii electronice la noi și autorul romanticei piese "Bună seara, iubite!", care te-a consacrat pe scenă și în memoria româ­nilor?

- Adrian Enescu s-a mutat în alt plan și eu am în­țe­les că trebuie să fac cunoscută mai departe ope­ra acestui geniu al componisticii, care nu a fost atât de mult înțeles, pe cât ar fi trebuit să fie, el intrând, după părerea mea, în galeria celor mai mari muzi­cieni care s-au născut vreodată în România. Modest și într-o singurătate ascetică, se ascundea în studioul său pentru a com­bina sunete și armonii, ca un al­chimist, reușind să dea la iveală piese care îți taie respirația prin frumusețea lor. Nu știu dacă golul lăsat de dispariția sa va putea fi umplut prea curând de altcineva. El nu mi-a dat doar o piesă care m-a făcut foarte cunoscută și iubită de public, ci și un exem­plu de cum să te dăruiești altora. El mi-a arătat că orice cântec, orice vers, ră­mâne acolo undeva, în eter, și tu, ca inter­pret, ești responsabil pentru fie­care sunet pe care-l lași să reverbereze mai departe în sufletele a milioane de oameni. Iar dacă piesele mele rezistă, de bună seamă că o parte din energia lor i se datorează, la fel cum am învățat și din colaborarea cu Direcția 5 și cu Marian Ionescu, compozi­torul și liderul trupei. Ei mi-au dat curajul de a compune eu însămi, de a avea încre­dere în talentul meu. Și așa am scris sute de cântece în toți anii aceștia. Iar con­ceptul muzical al show-ului din anul acesta, "Sentimente", ca și al celor din anii trecuți, de cinci ani încoace, e imaginat și creat tot de mine, de la început până la sfârșit. Trebuie să am o viziune asupra tuturor lucrurilor, exhaus­tivă.

Corpul, templul făpturii tale

- Loredana, îți pun, în final, o în­trebare pe care ți-am mai pus-o: te sperie bătrânețea? Îți dorești cu orice chip "tinerețe fără bătrânețe"?

- Nu mă sperie bătrânețea, dar am învățat, ca femeie și ca artistă, că trebuie să ai grijă de corpul tău, pentru că el e pri­mul care decade din cauza trecerii anilor. E foarte important să-ți respecți corpul, să-l iubești, să-l îngrijești, ca pe un tem­plu. Trebuie să avem grijă ce mâncăm, dar și ce gândim, ce vorbim, ce fa­cem, pentru că orice acțiune creează undeva o reac­țiune, se repercutează undeva, în Univer­sul ăsta. De aceea, a rămâne tânăr, a-ți păstra inocența în adâncul sufletului, este o virtute pe care trebuie să o cultivăm în fiecare clipă din viață. Să rămâi tânăr înseamnă să privești viața prin ochii unui copil. Când era mică fiica mea, era mai ușor să mă copilăresc, jucându-mă cu ea, dar și acum, Elena este o ființă extrem de sensibilă, profundă și inocentă, în același timp, și ea mă inspi­ră foarte tare în a-mi păstra această copilărie.

- Ce îți dorești pentru anul care a început?

- Îmi doresc să dăruiesc mai mult, să am in­spirație ca să pot compune cât mai multe cântece frumoase, să fiu întotdea­una o voce care să rezo­neze cu universul, să am sănătate - eu, familia mea și toți cei dragi, să putem petrece cât mai multe zile împreună pe acest pă­mânt. Îmi mai doresc să mă implic mai mult în acțiuni caritabile, găsind niște căi mai simple pen­tru a ajunge la acei oameni care au nevoie de ajutor. Așadar, am multe de făcut, "Spectacolul trebuie să continue", vorba cân­tecului și "orice-ar fi, nu te opri!" - zic eu!