Iernile dintr-un munte

Stele și înjeri

- Era taina noastră. Așa-i plăcea lui, când se așternea întâia oară în an, neauă.

- Cui?

- Lu Moșu meu. Când eram eu copil, era mai bătrân ca mine acum. Avea spre suta de ani.

- Și care era taina?

- La prima neauă, după ce se înnopta, mergeam numai eu cu el la un loc de-i ziceam părculete. Era spre creasta muntelui, pe o coastă unde țineam noi fânul fă­cut căpițe. Mergeam după el, căl­cam numa în urma lui și nu vor­beam. Părea că eram Avraam din Biblie și băiatul lui. Da noi, ajunși la părculete, ce făceam? Ne ur­cam în vârful unei căpițe și ne în­gropam în fân, pân ce numai ca­petele ne rămâneau afară. Așa stă­team cu moșul meu și ne uitam la ceriu. Te înfiorai! Era atâta fru­mu­seață, că te-nfiorai! Luna era mare și albastră, chiar deasupra, și, copil fiind, îmi părea că din ea curje lumina, ca un râu. Cum tăte erau pline de neauă, și văile și munții și brazii, lu­mina aluneca păste ele pân de­parte, unde se întâlnea iar cu ceriul și îl lumina. Mi se bucura ceva în piept când vedeam. Mă lăsam cu privirea prin stele, și numa mirosu de fân mă aducea înapoi și îmi amin­tea că sunt pe pământ.

- Și moșu ce zicea?

- Moșu nu avea boabă de carte. Da știa tăte stă­lele. Îmi arăta Ursa Mare și Ursa mică, luceferii, sămnele, și atâta îmi povestea de ele, până ador­meam. Când mă trezeam, el tăt cu ochii pe ceriu era, și zâcea mărunt din buze rugăciuni. Tăt așa făcea și la biserică, cu ochii rădicați cătră înjeri, ca și cătră stăle. Și-mi zâcea că a fost odată o stea cum nu mai fusese în ceriu, și pe aia doar trei magi or văzut-o...
Gheorghe Boroi vorbește molcom. Deși nu pare, el însuși e acum un moș de poveste, ce se apropie de suta de ani. Vocea lui joasă se amestecă cu tros­netul focului. Se împletesc amândouă ca o funie ma­gică, pe care simt că pot să cobor în tărâmuri vechi, aproape uitate. În lumi risipite de timp, ce se mai păstrează doar în amintirea câtorva bătrâni. Stăm pe două scăunele lângă sobă. E cald și miroa­se a țuică fiartă. Într-un colț al ferestrei perdeaua e ridicată: afară, prin aerul albăstrui al înserării, ninge repede, cu fulgi mari. O frumusețe albă, imaculată, începe să separe lu­mea de jos, din care vin eu, și căsuța lui Gheorghe Boroi, aflată în săl­bă­ticia munților din capătul Văii Jiu­lui. Ninge, și drumurile se șterg, gar­durile nu se mai văd și casa ar pu­tea să fie o nucă, o boabă de pi­per, sau doar flăcăruia galbenă a unei ferestre. Aici ar putea să treacă o noapte sau un secol fără să știi.

Zăpezile de pe piscuri

Când a mai crescut, acel "ceva" ce i se bucura în piept lui Gheor­ghe Boroi privind stelele a început să îl cheme către munte. "Era... ca un dor, ceva mă trăgea spre creste și tresăream de bucurie, numai când vedeam vâr­furile cu neauă". Așa s-a făcut Gheorghe pădu­rar. Meseria lui era să cutreiere munții și pădurile. De cinci ori a traversat de la Domogled la Retezat, pe vreme de iarnă, numai pe piscuri. De cinci ori și-a ris­cat viața, numai de dra­gul munților albiți de nin­sori, pentru bucuria de a păși pe lumina zăpezilor. "E foarte periculos. Câ­teodată mă temeam și să șoptesc, să nu pornească vreo avalanșă. Dar dacă ai curajul ăsta, vezi mi­nu­nile lui Dumnezău pe Pă­mânt! Când vine o pală de vânt și rădică neaua de pe creste în soare, toate cu­lorile lumii sunt pe ceriu! Vezi munții ăia mari, pu­ternici, și în liniștea lor parcă și ție îți crește inima, te simți și tu unul de-al lor. Că avem ceva mare pus de Dumnezău în noi, așa cum o pus în munți. Îi greu de explicat în cu­vinte. Când am vă­zut atâta măreție, am căzut în jenun­che și am plâns. Mi-am amintit de moșu meu. Și oda­tă, cum stăteam așe, a apărut lângă mine un țap de ca­pră neagră. A mers cu mine tăt mun­tele, până am ajuns spre casă! Muntele îți mai face și bu­curii de-astea. Altă dată, am văzut în zăpadă urmă de urs și am vrut să văd încotro a mers. Când am ajuns la Bota, urmele se o­preau: ursul s-a pus pe fund și și-a dat drumul la vale, ca pe derdeluș. Iarna am găsit multe animale rătăcite sau pierdute. Pe tăte le-am luat și le-am dus să le salvez. De trei ori am găsit pui de urs și i-am dat la Ocol. Pe unul l-am ținut acasă două luni. Atâta se-nvățase, că venea dimineața și bătea la geam să îi dau mâncare. Și după ce a mai crescut, cobora în Uricani, la cofetărie, și cerșea prăjituri. Când l-am dat la Ocolul din Curtea de Argeș, a plâns mama după el, că era ca de-al casei. Da mereu aduceam acasă ba pui de râs, ba de căprioară, după cum îi găseam prin păduri. Mi-a plăcut mult iarna pre munți... am umblat mult...", îmi spune Gheorghe și ochii îi strălucesc când vorbește despre munte ca și cum ar vobi de o iubire pierdută. Urcă și-acum din când în când, să vadă rotirea stelelor în aerul subțire, înghețat. Toate sunt acolo, neschim­bate, așa cum i le-a explicat cândva moșul lui. Jos se vede tărâmul ondulat al norilor ce se întind peste Valea Jiului. Ai zice că poți păși pe el. În tinerețe, când ajungea pe piscuri, se dezbrăca și stătea la soare pe zăpada ca un nisip fin, de diamante. Acum se mulțumește să zâmbească și să stea sprijinit în botă, privind zăpada viscolită în depărtări. Dincolo de ea își vede tinerețea, tot așa, risipită pe munți. Când coboară către casă, are drumurile lui. Pe sub cetini, pe sub brazi uriași, al căror parfum îl încăl­zesc, îi dau putere. Mai zăbovește și acolo un pic, pentru că nu toate păsările au plecat. Mierla, sturzul, vrăbiile și cintezoii încă sunt aici, scormonesc după câte o sămânță și cântă, te încarcă cu liniște, cu voioșie albă și curată, precum zăpada ce îngreuiază cetinile brazilor. Apoi vine hula, gerul și viscolul, care taie, strânge și zdrobește, scoate lupii din as­cunzișuri și le duce urletele peste păduri. Sunt nopțile de gheață în care, și la doi pași de casă te poți rătăci. Furia iernii din munte abia așteaptă să te înhațe și să te orbească cu zăpadă răscolită, să te acopere cu valuri uriașe de crivăț turbat, să îți îm­prăștie în bezna albă orice strigăt îți vine pe buze. Acelea sunt nopțile în care poți să moțăi cel mai bine lângă sobă, cu o cană de vin fiert în mână. Așa face și Gheorghe Boroi, și nimeni nu îl deran­jează aici, în sihăstria muntelui și a sălbăticiei dez­lănțuite.

Nopți de poveste

Demult, când Gheorghe încă adormea învăluit în mirosul fânului, privind stelele alături de moșul său, satul Câmpul lui Neag era altfel. Și nu e vorba doar despre faptul că înainte erau aici aproape 15.000 de oi, și acum, abia dacă mai găsești două sute, și nici despre faptul că lumea s-a împuținat și sălbăticia s-a întins cu lăcomie peste case și grădini. În ciuda lucrurilor puține și a sărăciei, mai demult, iarna era o mare sărbătoare în așteptarea Crăciu­nului. Părea că oamenii aveau altă știință a fericirii. Pe-atunci, se ținea postul cu strictețe și mâncarea de bază era trâncul. Adunau mere pădurețe din vre­me și le puneau într-un butoi cu apă. Zeama aceea acrișoară, ce nu apuca să fermenteze, pentru că ve­nea frigul, se mânca cu mămăligă și era toată iarna felul principal. Mai erau cartofii, numiți aici gulii sau napi, și fasolea, numită mazăre, pregătită cu moare de varză. Bărbații care mergeau la lucru aveau mereu la ei o cutiuță de metal împărțită în două: o parte cu sare și una cu ardei iute pisat. Se opreau la câte un izvor, scoteau un boț de mămăligă pe care îl înmuiau în apă, îl treceau prin sare și ardei și ăla era prânzul. Dar oamenii erau fericiți și așa, cu copiii care scoteau din garduri scânduri de fag sau frasin, opărite și îndoite în chip de schiuri, și cu tații lor urcând spre munte, cu câte o sanie mică în spate, pe care o coborau încărcată cu fân pentru animale. Și cu cât iernile erau mai grele, cu atât mai aprinse erau șezătorile. Câteodată, zăpada era atât de mare, încât din căsuțele de lemn nu se mai vedea decât coșul pentru fum. Dar oamenii se adunau din toate crestele și din toate pâraiele. Își puneau în picioare vârzobi, cer­curi de lemn cu tălpi fă­cute din împletitură de curele, și pășeau așa peste nămeți, ca și cum ar fi plutit, adunându-se la ca­sa de întâlnire. Înăuntru era cald și cu toții rămâ­neau în cămășoaiele largi, de cânepă, pentru că încă nu venise vremea haine­lor "nemțești". Femeile torceau, țeseau sau îm­pleteau ceva. Copilele primeau munca cea mai migăloasă - de a desface câlții din cânepă, în timp ce bărbații cântau la fluier sau povesteau. Unul vă­zuse în pădure un lup alb, cu ochii ca de foc, altul se jura că poate să cresteze grinda și să scoată sânge de acolo, și toată lumea râdea când o voce amărâtă se plângea că la târg n-a putut să își ia opinci, că el a avut doar zece sute și negustorul i-a cerut o mie de lei. Oameni simpli, în­vățați doar cu răbojul, cioiu, găleata, vadra și cupa. Pe atunci nu era nici curent electric și nu erau nici măcar sobe. În mijlocul camerei era vatra de pă­mânt și luminile flăcărilor jucau pe fețele vesele ale oamenilor. Fețe arse de soare, asprite de ger. Focul ardea în casă și fumul se ridica printr-o pâlnie mare, aflată deasupra lui, făcută din nuiele cu pământ. "Căloniu îi zicea", își amintește Gheorghe Boroi pri­vind fix, în trecut. "Nu aveam sobă, aveam căloniu. Și noi, copiii, ne trăgeam lângă el când auzeam că un bătrân începe să spună din nou po­vestea lui Iovan Iorgovan. Toată lumea tăcea și asculta, măcar că toți o știam. Dar era durerea lor de țărani nevoiți pe atunci să iasă doar noaptea cu vitele, din cauză că ziua era musca Columbaca, ce se băga în nări și le omora. Și numa ce începea să spună un bătrân și noi făceam ochii mari și stăteam nemișcați. Balaurul stătea încolăcit în jurul munte­lui Oslea, Făgărașul nost ăl mic, cum îi zâce. Și azi se vede șanțul de jur-împrejurul muntelui! Fusese balaurul în satul ce-i zice azi Soarbele și dintr-o singură sorbitură înghițise trei sute de oi, cu cioba­nii și câinii lor cu tăt! Iorgovan și-a făcut sabie la Fierarul Pământului și mai întâi a mers în munții Sebeșului. A dat cu ea în piatră și sabia s-a rupt. Fierarul i-a făcut alta, dar și aia s-o rupt. Abia a treia sabie o fo bună și când a dat cu ea, a tăiat piatra. De-atunci îi zâce la muntele ăla Piatra Tăiată. Și a venit la balaur și l-a tăiat, dar nu de tăt, că lighioaia a început să fugă pe Valea Cernei în jos și i-a strigat lui Iorgovan: «Nu mă omorî, că mai mult rău o să fac mort decât viu! Din mine o să iasă muscă și ea o să vă omoare vitele!». Dar Iorgovan a zis: «O să învăț oame­nii să își afume vitele cu fum de baligă și cu fum de fân, dar pe tine nu te cruț!». Balaurul a fugit pe Valea Cernei și s-a ascuns în peștera Dubo­va. Și mergând după balaur, Iorgovan a auzit niște fete cântând și atunci i-a spus râului: «În­ceată, Cerna, înceată, că se-aude glas de fată». De-atunci Cerna nu mai face gălăgie, apa e liniștită. Apoi a găsit balaurul în peșteră și l-a omorât. De-aia, din peștera Dubova iese musca ce omoară vitele și noi le afumăm sau le scoa­tem numai noaptea. Așa era pe-atunci în nopțile de iarnă, la vatra focului, și putea să fie neaua păstă casă de doi metări, că noi petreceam bine." Și pe când povestea era gata, femeile ridicau țestul și, spre bucuria invitaților, încă­perea se umplea cu miros de pâine proaspătă, coaptă chiar acolo, pe vatra de lângă ei, pe frunză de hrean.

Colindeții

În dimineața în care vedeai câte două-trei mogâldețe înotând prin nămeți, împiedicân­du-se în cojoacele prea mari, de împrumut, știai că au început să umble colindătorii. Sau colindeții, cum le spune la Câmpul lui Neag. Mogâldețele erau cei mai mici copii ai satului și ei porneau primii cu Steaua, pentru a vesti oamenilor apro­pierea Crăciunului, nașterea lui Hristos. Se opreau în pragul ca­sei, își ridicau de pe ochi că­ciulile, își ștergeau mucii și, îmbujorați, cântau și țineau sus steaua pictată pe lemn, steaua vă­zu­tă o singură dată doar de trei magi. Pe-atunci, colindeții nu mer­geau la case "pe alese". Mergeau la toate casele din sat și toată lu­mea trebuia să îi primească, chiar dacă aveau sau nu aveau ce să le dea. Cel mai important era ca ves­tea Nașterii să fie dusă și să fie primită. Importantă era bucuria satului laolaltă. Apoi începea să umble pe dealuri o trupă ciudată: rege și soldați, preot, cioban și îngeri. În urma lor veneau niște stihii negre, cu bâte și clopote la brâu: erau Irozii și blojii. "Noi le ziceam bloji, acum le zice brondoși. Erau umbrele răului, mascați și înarmați cu ghioage, și dacă două trupe de Irozi se întâlneau, era musai să se bată între ei blojii. Dar la colindul Irozilor, chiar dacă stăteau mai în spate, cu măști înfricoșătoare și sprijiniți în ghioage, până și ei cântau Nașterea Domnului. Doar fluierele ne acompaniau. După noi, mai veneau țiganii-colindeți. Ei aveau și viori, dar nu primeau bani, doar bucate. Ultimii colindeți erau cei de la biserică, în frunte cu preotul satului. Tăt felul de colinzi auzeai, și le cântam și ne bucu­ram de ele și de bunătatea lui Dumnezău", îmi spune Gheorghe Boroi și se ridică să mai pună un lemn în jarul sobei.
Sigur că se făcea și pe atunci brad împodobit. Podoabele erau nuci și mere și, pentru cei mai în­stăriți, biscuiți legați cu ață și aninați în crenguțe. Dacă erai cuminte peste an, Moș Crăciun putea să îți aducă o pereche de papuci sau chiar o căciulă nouă! Dar marea bucurie rămânea a doua zi, la bise­rică. Acolo, oamenii mergeau cu cele mai bune hai­ne și cântau cu bucurie, pentru că preotul le spunea vestea cea mare. Nimeni nu mînca nimic până acasă și nimeni nu intra în cârciumă. Acasă se așezau la masa de lângă vatra căloniului și, după ce familia spu­nea împreună o rugăciune, se îmbrățișau ca la un mare praznic. Abia atunci postul se încheia și puteau sărbători. Era ziua fiecăruia dintre ei și a tuturor. Era ziua de naște­re a Mântuitorului.

Crăciunul lui moș Gheorghe

- Crăciunul ăsta un­de-l faci, moș Gheorghe?

- Aici.

- Singur?

- Ba. Cu muntele, cu Dumnezău și cu tătă su­fla­rea pământului care crede în El.

- Animalele din pă­duri simt că e Crăciu­nul?

- Moșii noștri spuneau că în noaptea de Crăciun, în anumite crânguri, ies lupii și căprioarele, vulpile și urșii, paserile și cerbii. Stau numai așe, în tăcere, împreună. Eu n-am văzut. Dar dacă spuneau ei, poa­te că e așa. Tăt Dumnezău le-a făcut și pe ele, cum să nu Îl simțească? Eu am văzut corbii care trăiesc aici, într-o stâncă. Moșu meu i-a apucat și eu îi știu de mic, să tot aibă vreo două sute de ani. Se spune că trăiesc mai bine de trei sute. No, corbii ăștia, în ziua Crăciunului, ies și se rotesc tătă ziua pe ceriu! Fără oprire!

- O să ai brad?

- Da. Unu mititel, să îl pun pe masă. Ca să am cu cine povesti tătă noaptea, că bradu știe te-asculta.

- Și după aceea?

- După aceea îi zâua Crăciunului. O să ies di­mineața acolo, pe prispă, să văd cum iese soarele de după Șiglău, muntele dinainte. Să îmi scot că­ciula și să fac o crușe mare. Că o fo bun Dum­nezău și s-a născut, ca să ne mai îngăduie pre noi în mi­nunile Sale.