Profesor la Universitatea Națională de Artă, a moștenit talentul pe linie de familie, de la iluștrii săi părinți, Viorel Mărginean și Olga Mărginean, nume de referință ale artelor românești. Găzduită de Academia Română, expoziția s-a bucurat de un început prestigios și fast. Figuri importante ale culturii române au venit s-o onoreze cu prezența lor. În sala plină, alături de pictori, regizori și profesori ai Universității de Artă bucureștene, i-am remarcat și pe academicienii Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, pe reputatul critic de artă Ruxandra Garofeanu și pe Anca Vlad, patroana lanțului de farmacii Catena, unul dintre cei mai importanți iubitori și sponsori ai artei plastice de la noi. Alex Mărginean s-a înfățișat publicului cu tablouri de o mare diversitate dar legate între ele de expresivitate puternică. Picturile și desenele lui, așternute în culori generoase, sunt un spectacol vizual incitant și pasionant, "jucat" pe teme autobiografice, care m-au îndemnat să pornesc dialogul care urmează cu o călătorie în anii copilăriei.
O dinastie de artiști
- Alex, cum e să fii născut într-o familie de mari artiști?
- Pentru mine a contat enorm că fac parte dintr-o familie compusă din doi pictori cu personalitate foarte puternică, amândoi vârfuri ale plasticii românești. În plus, părinții mei au fost doi oameni delicați și foarte echilibrați. Iar liniștea asta a casei a folosit mult la formarea mea. Eu sunt un om care are nevoie de liniște, nu sunt un expansiv.
- Atmosfera în casa pictorilor Mărginean trebuie să fie foarte frumoasă. Știu că mama pictează în foișorul vilei voastre din Cartierul Domenii. Ai și tu un spațiu rezervat?
- Pictez și acasă, dar îmi place cel mai mult să lucrez în aer liber. Am fost la peisaje încă de când eram la Liceul de arte plastice "Nicolae Tonitza" din București. Mergeam în tabere, făceam studii de peisaj, de animale: cai, vaci, măgari, căței, am desenat găini, purcei. Cred că n-a scăpat nicio vietate de la țară nedesenată.
- Părinții ți-au fost îndrumători și model?
- Tata a stat poate o dată sau de două ori cel mult, să-mi arate, să-mi facă o corectură. Îmi aduc aminte, în schimb, cu mult drag de un desen pe care l-a făcut mama în cărbune. Era o schiță în format mic, A4, după portretul în gips al lui Venus. Mama l-a făcut repede, iar eu am rămas uimit ce simplu a prins proporția și caracterul portretului, la care eu mă cam chinuiam de trei-patru zile. Stăteam câte patru-cinci ore la șevalet după ce veneam de la școală. Am și avut note foarte bune la examenele de treaptă la liceu. Mă străduiam, nu voiam să se spună că eram un beneficiar al celebrității părinților mei. La un moment dat, mă contestaseră pentru că tata era vicepreședinte la UAP și au zis unii că eu aș fi intrat cu pile. Dar când s-a reunit comisia ca să vadă care e situația, s-a dovedit că lucrările mele erau cele mai bune.
- Când "s-a hotărât" că ești pictor? Când ți-ai descoperit talentul?
- A fost un drum natural și simplu, fără momente cruciale. Am desenat de mic, cu pixul, cu creionul, făceam bătălii, armate care se înfruntau etc. Apoi, îmi amintesc cum fiind odată la tata, la atelier, i-am spus că mi se pare foarte simplu să desenez. Și el mi-a zis: "Foarte bine, desenează vasul ăsta de ceramică!" Și mi-a pus un vas, un măr și o farfurie, o natură statică destul de simplă. Am încercat să o desenez, până la urmă a ieșit ceva, dar mi-am dat seama că nu e chiar așa de ușor. Dar uite că de atunci am mai făcut și alte naturi statice, cu care mă mândresc și pe care le-am pus și în expoziție. Iar peste ani, băiatul meu, Mihnea, s-a apucat și el să deseneze ecorșee după Brâncuși și tot soiuri de naturi statice. Fără să-l îndemnăm noi. Și le-a desenat excepțional. A început să deseneze din proprie inițiativă încă de pe la 12-13 ani. Cred că în genele familiei noastre există harul acesta, al picturii. Pentru că și străbunicul meu din partea tatei făcea desene frumoase. Am văzut de curând, în casa în care s-a născut tata, un dulap îngropat în perete. Are o balustradă elegantă, cioplită în lemn masiv, o cioplitură de mare finețe. Și are și o inscripție de la străbunicul meu. Este semnat. Asta dovedește conștiința că făcea lucruri de calitate.
Copilărie pe-un vârf de deal
- Cenade, satul de pe Târnave al tatălui tău, care i-a inspirat picturi superbe, te-a prins în mrejele lui și pe tine...
- Da, i-am făcut de pildă portretul unchiului meu din Cenade, Ilie. A fost pădurar și a trăit toată viața în cantonul Ocolului silvic. Era o casă așezată pe un deal, în pădure, unde am copilărit și eu. Există și acum, deși cantonul e folosit rareori. Mergeam cu caii, cu vacile, urcam cu oile în pășune. Am avut șansa asta, a unei fantastice copilării la țară. Mă bucuram de lumea din jurul meu, dar am și desenat până mai târziu, la liceu. Am desenat și am pictat, ca fermecat, fiecare colțișor din Cenade. Am pictat iarna, vara, în toate anotimpurile. După ce am ajuns student, m-am dus mai rar la Cenade, dar în anii copilăriei acolo mi-am făcut toate vacanțele. Am desenat, foarte atent, tot satul. Universul pe care îl are și tata, pictorul Viorel Mărginean, în lucrările lui.
- Am văzut în expoziția ta niște tablouri cu fazani. Figurează și în universul tatălui tău, Viorel Mărginean.
- Da, am pictat și eu doi fazani. Sunt mulți în Cenade, și să vrei să nu-i vezi, ți se urcă de la sine în picturi. Îmi plac foarte mult. Sunt păsări frumoase și, totodată, ciudate. Dar la fel de mult îmi plăceau și celelalte animale din lumea satului acela de pe malul Târnavei, pe care n-am încetat să le desenez în copilăria mea: cai, oi, berbeci, tot ce am avut în preajmă; dar și ciobanii sau copiii ori bătrânii pe care îi zăream. Aveam o întreagă galerie de modele. Nu trebuia decât să îmi iau mapa cu hârtie și cartonul pe genunchi, și să desenez. Chiar și iarna, pe frig și zloată, lucram. Îmi plăcea, pentru că satul era scăldat într-o lumină aparte. Am pictat și șura, și grajdul vechi din casa bunicilor, unde copilărise și tata.
- Mai mergi la Cenade?
- Am fost vara asta și m-am bucurat când am văzut cum colinele înalte de pe malurile Târnavei au fost restituite proprietarilor lor, viticultori dedicați, care le-au acoperit iarăși de vii, ca înainte de război. După colectivizare, frumoasele vii de pe Valea Târnavelor au fost în mare parte distruse cu sălbăticie. Iar acum curge vinul din nou, celebrele vinuri de pe Târnave. Asta înseamnă că satul copilăriei mele și a tatei a înviat.
- Ce întâmplări îți mai amintești din copilăria ta năzdrăvană, întâmplări care "să se fi scurs" și în pictura ta?
- Mi-l amintesc tot pe unchiul Ilie, cel care mi-a patronat copilăria la Cenade. Îmi amintesc, de pildă, cum mergeam amândoi la moară, la măcinat grâu sau porumb. El încărca căruța cu sacii cu porumb și cu grâu, iar eu mă urcam peste saci, în căruță. Plecam la cinci dimineața. Era frig, iarnă, și el îmi prăjea câte o felie de pâine în untură de porc și o ungea cu usturoi. Pe frigul ăla, era exact ce ne trebuia. Am rămas de atunci, din copilărie, cu poftele astea pentru mâncărurile ardelenești. La Cenade, am stat cu unchiul Ilie în mijlocul pădurii, izolați și de sat și de orice drum. Era sărbătoare când ni se ivea cineva la poartă. Era frumos și e frumos și acum. E o zonă în care mă încarc cu energia și cu amintirea intensă a copilăriei. Un zăcământ prețios pentru mine, pe care îl păstrez ca pe un sipet cu comori. Și au mai fost și altfel de întâmplări fermecate. Când mă făcusem mai mare, de pildă, uneori mai venea vreo ciobăniță și ne întâlneam pe dealurile alea frumoase. Da, acolo, în sat, a fost și prima fată pe care am sărutat-o. Poate de aceea mi-a plăcut mai târziu să fac portrete de fete frumoase. Tare era frumos în pădure, vara, când stăteam tolănit în căruță, pe fân, și ploua cu stele, iar cometele pluteau arzătoare, pe firmament. Cerul este mai mare decât la oraș, ai senzația că se prăbușește peste tine. Noaptea e întuneric beznă, ieși în curte, de jur împrejur doar pădure și cerul, care pare că atârnă direct de crengile copacilor. Iar când e senin, ești năpădit de stele. Este un sentiment fantastic. Îți pare că trăiești undeva departe, cocoțat direct printre stele, în Calea Lactee...
- Ți-ai făcut și prieteni în lumea aceea fantastică a satului?
- La Micăsasa, în apropiere de Cenade, s-a găsit ceramică romană, așa numita Terra Sigilata. Foarte multe dintre piese au fost dezgropate din grădinile oamenilor, iar acum se află în muzeul de la Cluj. În Cenade am avut un prieten de vârsta mea (m-am reîntâlnit cu el după niște ani, la Roma, unde studiase și își dăduse și doctoratul, după care venise să predea la Blaj, la Seminar). Lucian Peci îl cheamă. Era preot greco-catolic și fusese invitat să slujească în parohiile Romei. Era pasionat de arheologie și găsise în copilăria noastră, țigle mari de vilă romană, în sat. Săpături oficiale nu s-au făcut, dar tata mi-a zis că acolo au fost un castru și vile romane. Atâtea culturi suprapuse și locuri încărcate de istorie adunate toate în satul copilăriei mele m-au fascinat... Că mai erau și sașii acolo! Sașii, cu bisericile acelea întărite, ca niște cetăți. Este un sat, Țapu, în apropiere de Cenade, care are o biserică întărită, săsească, foarte frumoasă. Din păcate, e părăsită. Iar peste deal, e satul Șoroștin, din care sașii au plecat cu toții și au rămas casele și biserica lor fără stăpân. Mă doare asta, pentru că acea comunitate avea un rol. Eram prieten bun cu sașii care veneau la unchiul meu. Se înțelegeau bine, făceau lucrări împreună. Îmi pare rău că această comunitate, cu tradițiile ei și obiceiurile ei, a dispărut. La Cenade, la biserica săsească, veneau până nu demult sute de oameni. Căci jumătate din sat erau sași. Acum, nu mai e nimeni. Astă vară, am intrat în biserica lor din Cenade, cu băiatul meu și cu câțiva copii. Mihnea le-a cântat la orgă. Măcar aici biserica e încă văruită și curată, iar orga e și ea în bună stare, îngrijită de cineva. Pe când în Șoroștin nu mai sunt nici orga, nici altarul. Au fost duse la muzeele din Mediaș și Sibiu. În anii '70, Vasile Drăguț, ilustrul critic de artă și rector al Institutului de Belle Arte, l-a rugat pe tata să meargă să fotografieze altarul din Șoroștin, căci era de mare valoare. Norocul meu a fost că am prins, până în anii '80, o perioadă fastă. Sașii ieșeau în costumele lor populare ca din povești, dansau la sărbători și veneau și ei la sărbătorile românești. Fiecare sas avea un instrument muzical acasă și cunoștea notele. Cânta fiecare în fanfară cu el. Plecarea sașilor i-a furat Transilvaniei o strălucire care nu se va mai aprinde în veci.
Cavalerii albaștri, din visele albastre
- Să plonjăm acum și în arta ta, așa cum am putut-o desluși în expoziția de la Academia Română. Pari hărăzit pentru portret!
- Portretul a rămas și va rămâne întotdeauna una dintre provocările mele. Dar ceea ce am încercat în expoziția asta a fost să pun în paralel lucrări de diferite genuri. De la naturi statice la peisaje, flori și apusuri de soare. Și la Breaza am pictat în grădină, în casa socrilor mei. Am curajul de a picta orice subiect. Am încercat și peisaje foarte mari, care se așează bine în spații generoase, largi. Erau din zona Dubrovnicului și din Muntenegru.
- Ai și peisaje ciudate, ca niște bucăți de continente care plutesc pe ape.
- Sunt niște rupturi în stâncă, ca niște mari platouri, văzute din apropiere. Era tot în Muntenegru. Fiecare lucrare are o încărcătură personală, o poveste în spatele ei. Cum este "Cavaler albastru" pe care l-am făcut la Viena, după aceea "Visul albastru", pe care l-am făcut în 2015 aici, în București.
- Poate că și tu ești cavalerul albastru, pictat într-un vis albastru...
- Sigur că există un alter ego în lucrările mele. El mă ajută să-mi deslușesc tainele universului care mă înconjoară, să mă împac cu lumea din jur și cu trecerea timpului și a unor evenimente care m-au marcat. Pictura mea este și o terapie personală. Iar rolul ăsta terapeutic sper să îl aibă și pentru ceilalți. Am pictat pentru mine, ca să mă vindec, și dacă tablourile mele au avut această putere asupra mea, atunci cred că ele îi pot vindeca și pe alții. Căci se simte în fiecare lucrare starea mea din momentul creației.
- Arta ta, la fel ca și expoziția aceasta, este extrem de diversă. Totuși, care este zona ta de confort?
- Eu cel mai bine mă simt când pictez liber. Lucrul imaginației mi-e cel mai drag.
- Pe lângă cariera de pictor, ești și cadru didactic la Universitatea Națională de Artă din București. Cum te simți printre studenții tăi?
- Trăiesc într-o lume de tineri frumoși, și asta e o încântare pentru mine. Mă uit la studenții mei și-mi dau seama că România are perspective foarte frumoase. Sunt tineri îndrăgostiți de țara asta. Chiar acum, eu am printre studenții mei copii veniți din Italia, din Suedia, din alte țări europene. Părinții le-au plecat la muncă în străinătate, și acești copii au locuit ani de zile acolo, au făcut liceul acolo, dar au venit și au dat examen de admitere aici, la facultate. Iar după ce o vor absolvi, toți mi-au spus că vor să se stabilească în România. Nu-i minunat? Ba, și mai mult, am o studentă suedeză pursânge, care vrea și ea să stabilească aici. Și nu e singură în această dorință a ei. Am cunoscut mulți studenți străini care ne-au îndrăgit țara și vor să trăiască în România. Să fie bineveniți. Decizia lor mă umple de bucurie!
Foto: MARIUS MOSCU (3)