Bun venit în Danemarca![/img]Poarta grea, de lemn, scârțâie tânguit, ca și cum ar anunța, sub văzduhul înalt al toamnei, întoarcerea fiului rătăcitor. Lucrătură de meșter dibaci, un drug zdravăn o trântește pe dată la loc, între uluci. N-ai timp să dai înapoi dar nici n-ai de ce. Fiecare detaliu ce-ți iese în cale te îmbie să intri, căci totul e la fel ca în amintirile tale din anii copilăriei, totul are rânduiala aceea veche a satului bunicilor după care tânjești, totul are familiaritatea bună și ocrotitoare a lui "acasă". Și gardul înalt, ca o palisadă, și măștile păgâne, sculptate pe stâlpi, ca să alunge spiritele rele, și iarba frumos cosită, și curtea rânduită, cu fiecare unealtă pusă la locul ei. Și casele, mai ales casele. Pitite de soare sub acoperișuri înalte, din paie groase, acoperite cu mușchi, par mai mult niște bordeie. Cobori cocârjat prin ușa joasă, ca să dai înăutru peste răcoarea lutului reavăn, cu care e podită casa: bârne groase, nuiele migălos împletite, lavițe din scânduri negeluite, acoperite cu pături de lână la fel de aspre, iar sus, în pod, maldăre de blănuri mițoase de oaie, atârnând de voie, ca-n stâna unui cioban. Pe dreapta cum intri e "poiata" animalelor. "Casa cea bună", unde trage familia seara, istovită după o zi de muncă, se află în stânga, îndărătul unei uși masive, cioplită dintr-un singur lemn. Pe cât de frust e locul, pe atât e de învăluitor. Ferestruicile, mici ca la bisericile maramureșene, aruncă în casa întunecată sulițe lungi de lumină, ce prefac colbul din aer, în pulbere fină, de aur. Raze miraculoase, ce duc, precum steaua din Bethleem, exact înspre vatra de foc din mijlocul casei, pentru care ai bătut atâta amar de drum. Da, acea vatră este exact ce cauți: vatra dacică, identificată de arheologii danezi.
- "Iată!", îmi citește gândurile, într-o engleză molcomă, arheologul danez Torben Egebjerg. "Aceasta este una dintre vetrele pe care le cauți. Și cam așa arătau, acum două milenii, casele în care au fost găsite aceste vetre, aici, la noi".
Mă aflu la Muzeul "Dejbjerg Jernalder", de lângă Skjern, în Danemarca, iar ceea ce ar putea fi foarte bine un colțișor dintr-un muzeu al satului românesc este o reconstrucție, cât se poate de fidelă, a modului de viață al oamenilor din acea zonă a Jutlandei, pe vremea lui Burebista sau Decebal. Sunt trei locuințe inspirate de descoperirile arheologice făcute la Dejbjerg, iar în mijlocul fiecăreia dintre ele stă câte o replică a unei vetre de foc. Domnul Torben Egebjerg, are pe chip un entuziasm copilăresc. Se bucură sincer de bucuria noastră, participă din tot sufletul la căutările noastre, uimit să afle că faimoasele vetre ornamentate din vestul extrem al Danemarcei, atât de aproape de Marea Nordului, sunt identice cu vetrele găsite în vechile teritorii ale tracilor și dacilor, în România de azi. "E cu adevărat uimitor!", repetă Torben Egebjerg, în vreme ce ne plimbăm prin bătăturile bordeielor de pe vremea dacilor. Miroase a fân cosit și a iarbă arsă de soarele încăpățânat de mijloc de septembrie, miroase ca în vechea curte a bunicilor mei de la Ștrucut, în inima Ardealului. Mă reazem de un gard de lemn și, în timp ce inspir emoția momentului, un gând îmi zâmbește. "Cum am ajuns să caut vetre dacice în Țările Nordice, în țările vikingilor, la aproape 3.000 de kilometri de țară? De unde a pornit această adevărată nebunie?".
Spre Nord, fără scepticism
"Să ținem nordul! Acolo e adevărata comoară pe care o căutăm!", profețise Sânziana Pop, ani la rând, după extraordinarele noastre călătorii pe urme românești, prin Croația și Franța, prin nordul Italiei și Austria, prin Cehia sau prin Țările Baltice. "Să ținem nordul!", spunea mereu, călindu-și entuziasmul, ori de câte ori dădeam, prin muzeele sau prin anticariatele străine, peste hărți vechi, medievale, în care numele "Dacia" trona peste teritoriul de azi al Danemarcei. "E un semn!"... Dar până să ajungem acolo, am luat-o, sistematic, în sus, spre locul unde se agață în cui harta Europei, chiar pe drumul pe care îl vor fi făcut, acum două milenii și mai bine, dacii pe care îi căutam. Am fost în primăvara aceasta în Ucraina, la Mala Kopanya, cea mai nordică cetate dacică și cel mai bine cercetată dintre toate, iar argumentele aflate acolo, de la arheologii ucraineni (mari fani ai civilizației dacice, nu ca cei de pe la noi) ne-au fost de mare folos în deplasarea din toamna aceasta, prin Gemania, Danemarca și Suedia. Dar pista cea mai serioasă a rămas tot Polonia, o țară în care istoria veche se cercetează intensiv, de decenii, și unde urme ale prezenței dacice se găsesc tot mai multe, an după an. Sunt pline lucrările arheologilor polonezi de detalii spectaculoase, legate de prezența și influența civilizației dacice pe malurile Vistulei, de la Cracovia și Varșovia până sus, în nord, la Gdansk, și chiar mai departe, în Germania vecină, lângă Rostock, pe malul Mării Baltice. Dar, Gdansk-ul și Rostock-ul nu erau, nicidecum, cele mai nordice locuri în care arheologi străini descoperiseră obiecte care rezonau cu lumea traco-dacă. Erau încă multe, multe altele. Dintre toate, Norre Fjand suna cel mai exotic. "Norre Fjand", mi-am tot repetat, silabisit, încercând să-l așez, undeva, pe o hartă a nordului din mintea mea. Iar când, în fine, am găsit pe o hartă micuța localitate cu acest nume, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mult mai la nord de Hamburg și mult mai la vest de Copenhaga, Norre Fjand avea, pe o parte, ieșire la un superb fiord, iar pe partea cealaltă, avea deschidere, cât vezi cu ochii, la Marea Nordului, pe unde poți ajunge, imediat, în Norvegia. Un îndepărtat picior al unui pod imaginar care leagă, într-o lungă diagonală, de peste 2.500 de kilometri peste Europa, Marea Neagră de Marea Nordului.
Primul care a făcut demonstrația științifică a legăturii acesteia incredibile, dintre lumea dacică și vestul extrem al Danemarcei, este profesorul și arheologul polonez (cum altfel?) Tadeusz Makiewicz. Întinse pe durata a patru decenii, de prin 1970 până după 2000, cercetările sale sunt literă de lege în literatura de specialitate și sunt citate cu mare respect de noua generație de arheologi din Polonia. În anii '70, profesorul a descoperit niște obiecte cu ornamente enigmatice - care semănau a altare sau a vetre de foc - despre care își imaginase că puteau aparține ritualurilor unui cult religios. Și cum, de la o vreme, "obiectele" acestea apăreau tot mai des în Polonia, istoricul decide să treacă la cercetarea lor minuțioasă. Concluzia lui Makiewicz e absolut spectaculoasă! Vetrele din Polonia prezentau asemănări remarcabile cu obiecte provenind din teritorii altădată tracice sau dacice. Mai mult, "vetrele de pe teritoriul Poloniei nu sunt decât un lanț, în difuzarea acestor structuri din zona dacică, în Germania și chiar în Danemarca, la Norre Fjand", suna teza savantului polonez. "Norre Fjand"! Acest nume bizar, cu asprimi nordice, mi-a atras imediat atenția. Drumul spre "Nord", la care visam de ani de zile, avea, de-acum, o destinație exactă...
Palle și Torben
Ne-am încercat ani de zile răbdarea de a vedea nordul, atât de des profețit în convorbirile noastre, și iată-ne acum șapte oameni de la "Formula AS", la Skjern, în curtea "țărănească" din spatele muzeului de arheologie care a coordonat, în anii interbelici, săpăturile de la Norre Fjand. Cercetătorii danezi, Palle Eriksen și Torben Egebjerg ne primesc ca pe unii de-ai lor. Nu au pâine și sare, dar au pregătit cozonaci și ceaiuri din plante aromate. "Câți veniți?", m-a tot întrebat Palle, iar acum îmi dădeam seama de ce. Voia să fie sigur că oaspeții din România, jurnaliștii veniți - "cu mașinile!?" - atâția mii de kilometri, ca să se convingă, la fața locului, de existența vetrelor ornamentate de care vorbea profesorul Tadeusz Makiewicz, se vor simți ca acasă. Nu doar că ne-au făcut un ghidaj emoționant prin muzeul lor și prin complexul de locuințe din epoca dacilor, dar ne-au pregătit și un consistent "dosar de presă", cu tot ce ar putea avea legătură, din informațiile lor, cu tracii sau cu dacii de pe teritoriul Danemarcei.
Palle și Torben sunt exact opusul cercetătorilor scorțoși, care le știu ei pe toate și care privesc cu suspiciune orice întrebare. Sunt senini și deschiși, curioși să afle idei și teorii noi. Intru cu ei în biblioteca muzeului și căutăm consistentul raport de săpătură, realizat de istoricul Gudmund Hatt, după excavările de la finele anilor '30, de la Norre Fjand. "Vetrele originale găsite la Norre Fjand sunt supuse unui strict regim de conservare și e foarte complicat să ajungem la ele. Dar aici, în lucrarea lui Hatt, sunt fotografii foarte concludente de la fața locului, cu vetrele ornamentate", îmi explică cei doi cercetători, în timp ce constatăm cât de asemănătoare sunt vetrele de la Norre Fjand cu cele descoperite în Polonia și în România. Vetre simple, din lut, pătrate sau rotunde, încadrate de un desen la fel de simplu, unele tăiate de cruci mari, în diagonală, altele ștanțate cu un obiect dur. La început, pe vremea tracilor, cu patru secole înainte de Hristos, fuseseră mult mai frumos ornamentate, după moda grecească. Cu timpul, însă, dacii le-au simplificat desenul și așa au ajuns, prin Polonia și Germania, până în Danemarca. "Să știți că avem astfel de vetre nu doar la Norre Fjand, ci și la Ginderup, Hurup sau Tofting", spune victorios Torben Egebjerg. "Tocmai am sunat la Muzeul Thy, iar colega de acolo, care are o adevărată colecție de fotografii cu vetrele ornamentate care vă interesează, mi-a promis că vi le va trimite cât de repede". Savurăm împreună un ceai fierbinte, din ierburi nordice, și ne lăsăm, la rândul nostru, intervievați de gazdele noastre, uimite de "nebunia" drumurilor prin Europa ale unui grup de jurnaliști.
"Pe lângă ce ați găsit la noi, veți vedea, la Copenhaga, și alte urme, cum ar fi căldarea de la Gundestrup sau cupele de argint de la Mollerup. Cupele sunt foarte asemănătoare cu niște exemplare din tezaurul dacic de la Sâncrăieni și au fost descoperite tot aici, la noi, în Jutlanda, în zona în care s-au găsit și vetrele. Sunteți pe mâini bune dacă vă întâlniți acolo cu arheologul Flemming Kaul, de la Muzeul Național din Copenhaga. Sunt sigur că veți afla multe alte lucruri interesante!", mă încurajează, la plecare, Torben Egebjerg.
Ceașca miraculoasă
Încercasem toamna aceasta, până în ultimul moment dinaintea plecării spre Danemarca, să mă întâlnesc la Poznan cu profesorul Tadeusz Makiewicz. Retras din activitatea științifică de câțiva ani, din pricina vârstei înaintate, profesorul Makiewicz nu a mai apărut în public decât o singură dată, în decembrie anul trecut, când a fost sărbătorit pentru întreaga carieră de către Institutul de Istorie al Universității "Adam Mikiewicz" din Poznan. Starea de sănătate nu i-a permis profesorului să ne vedem, însă cel mai bun prieten al său, arheologul Andrzej Mihalowski, mi-a pus la dispoziție, cu mare bucurie, toate lucrările acestuia pe tema vetrelor dacice din Europa. Le-am trimis îndată la tradus, în țară, iar argumentația în limba română a teoriilor lui Tadeusz Makiewicz avea să îmi parvină tocmai la timp de acasă, pentru pregătirea întâlnirilor cu specialiștii danezi de la Skjern și Copenhaga.
Reputatul cercetător danez Flemming Kaul, de la Muzeul Național din Copenhaga, este, și el, convins de lucrurile pe care le afirmă. "Sincer, nu îmi imaginasem că sunt atât de mari asemănările între vetrele noastre și cele din România. E o poveste foarte interesantă". Îi povestesc și lui istoria cercetărilor profesorului Makiewicz, așa cum o aflasem de la colegii acestuia de la Poznan. În 1970, la Janikowo, în Polonia, s-au găsit rămășițele unei clădiri cu o "podea" de lut, în centrul căreia era gravat un pătrat cu laturi duble. Profesorul Makiewicz a venit imediat să inspecteze locul. "Obiectele acestea au analogii foarte clare în culturile tracică și dacică. Caracterul lor identic, ornamentarea lor, tipul clădirilor în care au fost găsite, situația cronologică, toate arată că obiectele de la Janikowo sunt rezultatul influențelor care își au izvorul în spațiul traco-dacic", afirmă profesorul Makiewicz. Dar cum ajunseseră acele vetre de tip traco-dacic în Polonia și, mai departe, în Germania și Danemarca? Asta era întrebarea care îl frământa pe istoric. Prima și cea mai la îndemână explicație era că obiectele respective sunt rezultatul contactelor directe cu teritoriile locuite de daci și traci. La scurt timp, un argument major înclină și mai mult balanța în favoarea dacilor: chiar la Janikowo, cercetătorii dau, lângă o vatră ornamentată, similară cu cele din România, peste urme de ceramică aparținând unei cești dacice! Prezența acestei cești, un vas ciudat, pe care, se știe, doar dacii îl foloseau în Antichitate, este argumentul suprem care certifică o locuire dacică în zonă. Argumente peste argumente, răsărite parcă dinadins din pământ, ca să demonstreze limpede, pentru cei mai pretențioși, legătura dintre spațiul dacic și cel scandinav, legătură care, așa cum constata cu amărăciune și Tadeusz Makiewicz în lucrările sale, îi lasă cam reci pe cercetătorii din zona fostei Dacii...
Bolovanul cel uriaș
Deși îmi erau clare argumentele profesorului Makiewicz, nu puteam pleca din Danemarca fără să ajung, totuși, la Norre Fjand, fără să dau viață acelui loc imaginar pe care-l încercuisem pe harta nordului din mintea mea. "Nu ai ce să vezi la fața locului. Pământ uscat. Urmele săpăturilor au fost acoperite". Auzisem de atâtea ori replica aceasta standard, pe care ți-o dau cei mai mulți dintre arheologi când îi întrebi despre locurile în care și-au făcut săpăturile. Dar danezul Palle Eriksen e din alt lut. Aerul său de gospodar încăpățânat trăda faptul că pusese ceva la cale. Ținea morțiș să ne ducă la fața locului, așa că ne-am încolonat în spatele mașinii sale vechi și am stăbătut, cu 60 la oră, regulamentar, cei aproape 60 de kilometri până la Norre Fjand...
Oprim pe marginea unui drum de țară. Palle o ia înainte, prin spatele unei case. Terenul pe care s-au găsit vetrele dacice de la Norre Fjand aparține urmașilor lui Borge Borgesen, un bătrân pescar foarte pasionat de istorie. După ce a găsit tot felul de pietre ciudate în bătătura lui, i-a bătut atâta la cap pe mai marii arheologiei daneze din anii interbelici, până când, într-o zi, faimosul Gudmund Hatt, s-a ivit în pragul casei. Trei ani nu s-a mai dat dus Hatt de acolo, atât de multe vestigii descoperise în sătucul pescăresc de la Marea Nordului. Palle Eriksen a săpat și el acolo, câteva săptămâni, acum mai mulți ani. Ne ținem după el, în timp ce ne explică pe unde erau casele vechilor locuitori antici ai locului și pe unde s-au găsit vetrele de foc similare cu cele din Dacia. "Dacă ne uităm bine, și acum putem găsi pietre sau fragmente ceramice", spune Palle, scormonind, ca un arheolog veritabil, printre bulgării mari de pământ nisipos. Are cu el planul vechilor săpături, așa că ne descurcăm fără probleme prin pădurea de mărăcini care acoperă o culme de deal din spatele curții. Intrăm printre bălării ca niște veritabili exploratori, căci pentru Palle, toată expediția aceasta are un tâlc. "Vedeți bolovanul acesta uriaș?", ne întreabă retoric, după ce-și proptește piciorul într-o piatră mare, frumos șlefuită. "Se zice că sub el stă ascuns un mare tezaur. Așa se vorbește prin părțile astea, de când e lumea, și tot așa mi-a povestit și mie bătrânul Borge Borgesen", spune Palle, cățărat pe bolovan ca pe un soclu. "Păi și nu a verificat nimeni ce se află sub el?", întrebăm. "Povestea e complicată", explică Palle, "toți cei care au încercat să mute bolovanul au pățit-o rău de tot, le-au ars casele, s-au înecat, au avut accidente. Mulți nu mai îndrăznesc nici măcar să calce prin zonă!". Ne aflăm într-un loc special, un sătuc din nordul civilizat și laicizat al Europei, unde s-a săpat, riguros, piatră cu piatră, mai puțin bolovanul blestemat de pe coama dealului! Simțisem atracția magică a poveștii încă de când am auzit prima oară numele acesta ciudat, Norre Fjand. Mă înfioară și acum, când scriu, povestea lui Palle Eriksen. Vreau să o mai ascult o dată, să reintru în atmosfera creată de bătrânul pescar. Iau reportofonul și-o caut. Discuțiile de la Cracovia, interviurile de la Gdansk și Rostock, dezbaterile cu Palle și Torben la muzeul din Skjern: sunt toate acolo, numai înregistrarea de pe "Dealul Comorii" din Norre Fjand nu se aude. În locul vorbelor lui Palle, banda reportofonului scoate un șuuuuier prelung, ca vâjâitul vântului bântuind peste Nissum. Un șuier bizar, care îmi aduce în casă, în mijlocul Bucureștiului, în loc de vorbe, briza mării de la Norre Fjand. Miroase a nisip, miroase a alge, se simte, peste toate, aerul tare venit peste mare dinspre ghețari. Sunt din nou acolo, pe mal, cu ghetele în nisip și pletele în vânt, înghițit de stufărișul de la Norre Fjand. Miroase a "Nord".