SEVER VOINESCU - "Sunt convins că Dumnezeu ne iubește"

Dialoguri în pridvor

- Este redactor-șef al revistei "Dilema", scrie săptămânal în "Evenimentul zilei", iar multe dintre textele sale din ultima vreme sunt dedicate vieții religioase. De câteva luni realizează și o emisiune extrem de apreciată, la televiziunea Bisericii Ortodoxe Române. Chemări spirituale, despre care l-am rugat să ne acorde un interviu -

"Pe măsură ce se întețesc atacurile la adresa creștinismului, simt nevoia să vorbesc lumii despre splendoarea credinței mele"

- În ultimii ani, cititorii dvs. v-au putut cunoaște o latură neștiută a personalității dvs.: aceea de creștin practicant. Cum a început drumul dvs. spre Dumnezeu? Cum ați descoperit bucuria cre­dinței?

- Am simțit misterul teribil al lui Dumnezeu, încă înainte să știu bine ce-i cu el. Credința a crescut în mine natural, cumva firesc, fără să fi existat vreun moment zero, vreo revelație sau vreun șoc exis­ten­țial, cum au fost, de exemplu, cele ale Sfântului Apostol Pavel sau al Fericitului Augustin. Pur și simplu, în procesul de descoperire de sine, prin care trece orice om în anii primei tinereți, eu am desco­perit în mine un credincios. Nu am fost niciodată altfel. Lecturile și un anumit anturaj m-au ajutat enorm să înțeleg ce e cu mine, abia mai târziu. Cât despre mărturisirea credinței mele - simt nevoia să o fac tot mai des, cu cât văd că lumea de­vine tot mai necredincioasă. În cazul meu, mărtu­risirea credinței creștine este, mai ales, o apologetică. Pe măsură ce se întețesc atacurile la adresa creștinis­mului, simt nevoia să vorbesc lumii despre splendoa­rea credinței mele. Sunt sigur că dacă aș fi trăit într-o lume mai încreștinată și mai îmbisericită, precum cea medievală, de pildă, nu aș fi vorbit prea mult despre credința mea. Precizez că nu împărtășesc deloc pre­judecata Evului Mediu ca ev întunecat, obscurantist, plin de demoni și ignoranță, în mare diferență față de vremurile noastre, inteligente, luminoase și deschise. Nici vorbă! Evul Mediu a fost o vreme cu lumini și umbre precum este și cea de astăzi. Iar ignoranța și prostia colectivă de azi nu este cu nimic mai prejos decât cea din Evul Mediu.

- Ați avut o educație religioasă în familie?

- Mai degrabă, nu. Cum v-am spus, întâi am fost credincios și abia apoi mi-am dat seama de asta...

- Care este cea mai veche amintire a dvs. legată de biserică, de credință, de Dumnezeu? Ați trăit o experiență religioasă în copilărie care merită poves­tită?

- Nu neapărat. Poate doar un anume Crăciun... Dar nu e nimic epic, este doar o trăire, un crâmpei de imagine cu ger, zăpadă, lumina clară a unei dimineți, biserica și eu însumi, copil spre adolescență, în mijlo­cul acelei imagini... Am memoria perfectă a ceea ce simțeam atunci, dar nu mai știu nimic altceva, nu mai știu nimic despre orele de dinainte și de după acel moment... Cine știe, poate că nici n-a existat acel moment, poate că totul este doar în mintea mea...

"Povara politică nu face bine bisericii"

- În momentele importante, ați luat apărarea Bisericii, prin texte publicate în presă, iar mai recent ați devenit rea­lizatorul unei foarte bune emisiuni, "Eu­ropa Christiana", la Trinitas Tv, televiziunea Bise­ricii Ortodoxe Române. De ce ați simțit nevoia unui astfel de angajament?

- Pentru că simt cum crește un val anti-religios de care mă tem. Nu doar că tot mai mulți oameni se depărtează de Dumnezeu, dar ajung să creadă că Dum­nezeu nu există și că ei, oamenii, sunt buricul Universului. Pune stăpânire pe noi un fel de delir "umanist", ajungem să ne credem cele mai puternice ființe din lume, ajungem să credem că putem con­duce totul după cum vrem. În rea­litate, oamenii nu sunt echipați pen­tru o asemenea răspundere. Oame­nii se smintesc ușor, ca dovadă oro­rile de care suntem în stare când ajungem să credem că totul e în mâna noastră și nu mai există nimic deasupra capetelor noastre. Pe de altă parte, nu uit să fiu critic cu Biserica mea. O grămadă de lucruri nu-mi plac la ea.

- Cum ar fi?...

- Îmi repugnă mândria epis­co­patului, vanitatea de ultim judecător a unor preoți sau călugări, uitarea iubirii, pe care o simt foarte des în Biserica noastră, naționalismul tâmpit al unor prelați, anti-occidentalismul lor, ca și o prea mare apropiere de politică și de bugetele publice. Biserica noastră creștină poartă o imensă povară pe umeri, o povară pe care singură și-a pus-o, admit, ca să poată supra­viețui: este vorba des­pre raporturile de obligații cu statul, cu puterea politică. Bi­se­rica creștină are a­ceastă povară din zo­rii secolului al IV-lea, de pe vremea lui Con­stantin cel Mare. El a unit Biserica cu statul și, de atunci, Biserica face o gră­madă de greșeli din cauza acestui ames­tec între cele duhov­nicești și cele politi­cești. Biserica noas­tră ortodoxă, astăzi, nu este nici mai im­plicată, nici mai pu­țin implicată în poli­ti­că decât alte bise­rici creștine - nu doar ortodoxe. Po­va­ra politică nu face bine Bisericii. Și nu-mi place când văd cum clerul mi­litează partinic și apoi cere, în schimb, acces la buge­tele publice. Dar eu pot face diferența între Biserica lui Hristos și biserica din colțul străzii mele, ducân­du-mă la cea din urmă, ca să o aflu acolo pe cea din­tâi. Biserica lui Hristos este egală cu sine, impecabilă. Bi­serica pământească este inegală, cu vârfuri și adân­cimi, cu oameni de tot soiul. În fond, și preotul din altar, și Întâistătătorii din scaunele arhierești, se stră­duiesc pentru mântuire, la fel ca și noi, poporul în­ghesuit în naos.

- Într-o atmosferă tot mai ostilă nu doar cle­ru­lui, ci credinței înseși, atitudinea critică față de viața bisericii nu face, oare, mai mult rău decât bine?

- Am discutat foarte mult cu cei care critică Biserica din afara ei, crezându-se suficient de deștepți să spună că nu au nevoie de ipoteza existenței lui Dumnezeu (ateii) sau de "intermediari" între ei și Dumnezeu (practicanții unui fel de creștinism privat). Pot să vă spun că toți aceștia sunt niște ignoranți monumentali în materie bisericească. Singurul fel în care îl poți cunoaște pe Dumnezeu este prin tradiție. Ideea că Dumnezeu vine când îl convoci să bea o bere cu tine și Îl iei la întrebări să-L descoși, iar la final, poți decide că e un băiat bun, care te ajută cu câte o minune sau te ajută să treci un examen ori să găsești o iubită cum ai vrea tu, este de o masivă prostie. Iar cei mai mulți dintre criticii Bisericii cam așa văd lucrurile. Furia lor împotriva preoților este direct expresia prostiei și ignoranței. Cunoștințele "civicilor anti-religioși" despre Biserică și despre cuvântul lui Dumnezeu sunt atât de limitate și alterate, încât ei înjură altceva, de fapt, crezând că înjură Biserica. În ceea ce mă privește, nu doar critic, ci vorbesc în apă­rarea Bisericii, pentru că mă opun cu toată puterea de care sunt în stare ignoranței suficiente, prostiei care se dă deșteaptă. Vorbesc în apărarea Bisericii pentru că vreau ca oamenii să o cunoască. Se vede imediat dife­rența între unul care critică un anume comportament al Bisericii sau al slujitorilor ei, știind despre ce vorbește, și unul care se mulțumește cu simpla ju­bilație a aruncatului cu piatra-n geamul pictat cu un sfânt.

"Nu am simțit niciodată un divorț între minte și inimă"

- Cum se împacă, în cazul dvs., mintea dile­matică a intelectualului cu certitudinea inimii, care vine din credință?

- N-aș zice că simt un conflict între minte și inimă, deși știu că acesta este clișeul și multe clișee spun, de fapt, adevărul. În cazul meu, cel puțin, nu am simțit niciodată un divorț între minte și inimă. Am simțit, adesea, ca oricare alt om, o discrepanță cu totul neplă­cută între ceea ce vroiam să fac și ceea ce a trebuit să fac la un moment dat, între vis și realitate, între aștep­tările mele și ceea ce am primit... Însă, mintea și inima au mers cumva împreună - niciodată inteligența mea nu a lucrat împotriva sensibilității mele și niciodată sensibilitatea mea nu a subminat inteligența. Poate că nu sunt eu o ființă atât de complicată încât să ajung la sfâșieri interioare dostoievskiene... Cred că cea mai mare ruptură pe care o vom simți toți, la momentul sorocit, este aceea dintre trup și suflet. Dar ea vine, cum știm, la sfârșit, așa că nimeni n-o poate mărturisi. Probabil că alte clivaje din viață ne pregătesc pentru această mare ruptură finală.

- Deși își declară credința, mulți intelectuali nu se duc la biserică, bazându-se pe o relație personală cu Dumnezeu. Poți să-ți cultivi cu adevărat credința și, implicit, virtuțile creștine, în absența slujbelor religioase, a postului, a rugăciunii perseverente și adânci...?

- Nu sunt suficient de pregătit să răspund la aceas­tă întrebare. Cred că intelectualii care disprețuiesc ritualurile bisericești o fac din două motive. Primul, că li se par primitive, vetuste, golite de sens, din mo­ment ce istoria care le-a statornicit a trecut. Intelec­tualii de azi sunt foarte sensibili la istorie și la nou. În sensul că nu se opresc să judece istoria, și adoră, spon­tan, noul. Neomania este o boală a spiritului contem­poran, mult mai grea decât am crede la prima vedere. Al doilea motiv pentru care intelectualii disprețuiesc ritualurile este că prea le face toată lumea. Intelectualii detestă ceea ce face toată lumea. Ei caută "altfelul", originalul - există un adevărat cult printre intelectuali pentru "neînregimentare", pentru "ieșirea din rând", pentru "gândirea cu propria minte". Dacă toți fac ceva, intelectualul simte cumva că e de datoria lui să facă altfel. Și asta nu este o apucătură nouă. Socrate însuși era așa când zguduia cu întrebările lui preju­decățile cetății sale. Propun, însă, să nu-i judecăm pe intelectualii la care vă referiți, să le citim cărțile și să le fim frați...

"Rugăciunile de la Athos sunt experiențe sublime"

- Ați fost de mai multe ori la Sf. Munte Athos. Aproape fiecare pelerin are povestea lui despre acest punct cardinal al ortodoxiei. Ce v-a impresionat cel mai mult acolo?

- Merg la Athos de câte ori pot. Simt nevoia să ajung acolo cam de două ori pe an. Eu merg la Mânăs­tirea Vatoped și am, de fiecare dată, con­vingerea că merg în vechiul Bizanț. La slujbe, ai certitudinea că auzi și vezi exact ce vedea un bizantin acum aproape o mie de ani. Această convingere nu vine dintr-o destoinică alcătuire muzeală și nici din păstrarea unui tipic nemodificat de prin secolul al X-lea, ci din mistica profundă a locului. Mistica te transportă prin istorie cu viteza gândului, căci, într-un fel, întreaga istorie a lumii este deja în tine și așteaptă doar experiența relevantă ca să se deștepte. Rugăciunile de la Athos sunt experiențe sublime. Plus că Maica Domnului a rânduit să întâlnesc acolo un monah de care m-am legat foarte mult... Luat repede, n-aș ști să spun de ce merg la Athos cu asemenea regularitate: să mă rog sau să-l revăd pe el. Poate că e unul și același lucru... Când spun că mi-e dor de Athos, de fapt, mi-e dor de el...

- De ce are omul nevoie să meargă în anumite locuri, pentru a-L simți mai aproape pe Dumnezeu?

- Pelerinajul este ecoul condiției tre­cătoare a omului. Trecem... Mergem... Azi aici, mâine dincolo. Pelerinajul ține direct de natura mobilă, nestatornică a omului. Zic doctorii să facem mișcare zilnic? Zic. Așa zice și Dumnezeu. Doar că nu se refe­ră numai la mișcarea fizică, ci și la mișca­rea spirituală. Iar pelerinajul este, deopo­trivă, mișcare fizică și spirituală. Apoi, Dumnezeu se caută. Nu cred în ideea ex­trem-orientală a nemișcării, ca procedură de ajuns la Dumnezeu. Dimpotrivă, cred că Dumne­zeu este un orizont care ne cheamă și noi trebuie să ne deplasăm către El. Dumnezeu vine la tine, decide să ți se arate, doar dacă tu umbli după El. Nu în ultimul rând, drumul în sine este o metaforă pentru transfor­mare. Pelerinajul este un act metaforic. Niciodată nu te întorci de la drum la fel cum ai plecat. La fel este și întâlnirea cu Dumnezeu. Du­pă ce ai avut-o sau după ce ai mai făcut un pas spre El, nu mai ești același...

"Îmi iubesc îngerul"

- Ați simțit vreodată, în mod nemijlocit, mâna lui Dumnezeu asupra dvs.?

- Eu nu știu bine să dis­cern între natural și minune. Nici nu am o ocupație care să mă pună în situația de a putea vedea, flagrant, intervenția lui Dumnezeu în lume. Prietenul meu întru pelerinaje, doctorul Irinel Popescu, mi-a spus că el este credin­cios pentru că a văzut, clar, cum Dumnezeu există și lucrează. Îl tot citează pe un faimos chirurg francez care spunea: "Eu doar operez, Dumnezeu vindecă". Irinel Popescu este perfect echipat științific și duhovnicește ca să poată spune că pacientul bolnav de cancer terminal, cu nu știu câte complicații, care l-a sunat la cinci ani după diagnostic și operație să-l scoată la o cafea, este o probă certă a lucrării lui Dumnezeu, căci în ordinea naturală a lucrurilor, așa o vin­decare nu se poate întâmpla. Eu nu am o ase­me­nea meserie și nici o asemenea pregătire, așa că nu pot decât să-i ascult și să-i iscodesc pe cei care o au. Citesc, de pildă, cu pasiune, cărți des­pre uluitoare descoperiri în fizică sau în mate­matici și îmi dau seama că multe dintre desco­peririle "de frontieră" nu ar fi fost posibile dacă omul de știință nu credea în Dumnezeu, dacă nu lucra cu certitudinea existenței Lui în minte. De pildă, recent, am citit ceva despre acest geniu matematic, un indian definitiv credincios, Srini­vasa Ramanujan pe numele său, care a murit prin 1920, la nici 34 de ani. Omul acesta a per­format în matematică cam cum a performat Mozart în muzică. A fost un geniu indiscutabil, a cărui existență nu se poate explica în termeni pământești, căci el nu a făcut nicio școală, a fost un autodidact și a ajuns la frontiera cea mai de sus a matematicii, aducând contribuții majore în teoria numerelor, a fracțiilor continue, a seriilor infinite etc. A lăsat mii de ecuații și teoreme pe care matematicienii încă lucrează spre a le înțelege în detaliu. Ei bine, el spunea că nu poate să conceapă o ecuație decât dacă o consideră un gând al divinității. Doar așa o înțelege bine. Nu mă miră că mulți matematicieni atei nu-l pot descifra pe Ra­manujan nici astăzi, la un veac aproape de la moartea lui...
În ceea ce mă privește, am simțit adesea că Dumnezeu este în lume - cu mine, cu alții... Am o relație foarte apro­piată cu îngerul meu. Pe el îl simt foarte des, vorbesc cu el, încerc să înțeleg ce-mi spune. Îmi iubesc îngerul. Este dublul meu ceresc, va fi lângă mine la Judecată - acela va fi un proces dificil și mă stră­duiesc să-i dau cât mai multe probe în favoarea mân­tui­rii mele, când va pleda pen­tru sufletul meu în fața Jude­cătorului. Dar nu mă pricep atât de bine la Dumnezeu în­cât să pretind că-I pot iden­tifica urma proaspătă, astfel încât să strig către ceilalți: "Uitați! Vedeți! Dumnezeu e cu noi!". De pildă, mie mi se pare firesc să vă dau acest interviu. Este o plăcere duminicală să stăm de vorbă despre toate aceste lucruri. Însă, este foarte posibil ca acesta să fie un miracol, ceva cu totul excepțional în cursul vieții mele, ceva ce este posibil doar pentru că Dumnezeu a vrut asta. Este posibil ca ceea ce ni se pare absolut firesc, banal, plictisitor, să fie, de fapt, o minune - dacă Dumnezeu nu intervenea, cine știe ce catastrofă îngrozitoare ar fi putut să se întâmple în locul acestui fapt banal. Dar eu nu am cum să știu că, poate, Dumnezeu a oprit, după colț, dezastrul care m-ar fi lovit când ajungeam la intersecție. Așa că trec mai departe, firesc, fără să știu că am scăpat de un mare rău doar prin intervenția Lui. Prefer să nu-mi bat capul să discern, la fiecare pas, firescul de minu­nat... Pot, însă, să vă spun că Dumnezeu iubește și ocro­tește această lume. Asta pot dovedi. Am putut cunoaște lideri importanți ai acestei lumi, oameni decisivi pentru destinul planetei. Vă pot spune cu mâna pe inimă că, dacă lumea ar merge exclusiv după capul oamenilor care o conduc, am fi dispărut de mult! Simplul fapt că existăm, în ciuda cantității enor­me de prostie și răutate pe care o producem, în ciuda ororilor pe care le-am comis și le comitem, este o do­vadă suficient de tare a prezenței lui Dumnezeu. La câte prostii am făcut, la cât de mult rău zace în noi, faptul că existăm în continuare și, mai mult, se pare că putem vorbi chiar despre un anume progres în istorie, nu se poate explica altfel decât prin protecție divină, de dincolo de noi. Da, sunt convins că Dumnezeu ne iubește. În felul Lui misterios, firește...