O dimineață cu... CLOTILDE ARMAND

"Nu dau socoteală decât în fața lui Dumnezeu"

- Apariție insolită în politica românească, i-a fermecat pe mulți, nu doar cu accentul franțuzesc graseiat, ci și cu extraordinarul entuziam cu care s-a implicat civic în sprijinul românilor. A ratat la mustață postul de primar al sectorului 1, dar pare hotărâtă să nu se dea bătută. Franțuzoaica înaltă cât o baschetbalistă pare obișnuită cu performanța. Are studii prestigioase, ține frâiele unei mari companii de consultanță, are patru copii și e căsătorită cu un matematician român de vârf, fost olimpic internațional -

- Bună dimineața, doamnă Armand! E sâm­bătă azi, e zi de răsfăț?

- Nu, nu prea e de răsfăț. Azi ne-am propus să strân­gem mii de semnături pentru înființarea parti­du­lui nostru, așa că toată ziua voi fi pe drumuri.

- Și acum, unde vă găsește telefonul meu?

- Tocmai mă întorc de la locul de întâlnire pentru gru­pul de cercetași Pui de Lup, unde am lăsat-o pe fe­tița noastră cea mică.

- Am aflat în timpul campaniei că aveți trei copii...

- Chiar patru. Copiii au o importanță deosebită în viața mea. Cel mai frumos cadou pe care poți să i-l faci unui copil este un frate sau o soră.

- Și cum ați reușit să creșteți patru copii și să aveți și o carieră extraordinară? Mă speriați...

- Am muncit mereu până în ultima zi, fiindcă m-am simțit bine. Sunt o persoană înaltă, am 1.84 cm și, până în luna a șasea, nici nu se prea vedea că sunt însărcinată. Am luat modelul femeilor din Statele Unite, unde am stat doi ani ca studentă și un­de am început să lucrez. Eram în ceea ce ei numeau Silicon Valley din Est. O societate de femei educate, cu cariere foarte bune în software și consultanță, care câștigau foarte bine, dar care vo­iau, totuși, să aibă copii. În America e exact invers decât în România, cu cât ești mai bogat, cu atât ai mai mulți copii.

- În ce limbă vorbiți cu copiii?

- Vorbesc în franceză, pentru că nu vreau să se rupă de această cultură, căreia, prin mine, îi aparțin. Dar ei vorbesc peste tot limba română, la școală, cu prietenii și cu tatăl lor. De altfel, trei dintre ei sunt născuți în România. Vreau să-și asume și identitatea franceză, dar sunt români, visez ca ei să rămână aici, în România, să putem face pentru ei o țară care să ofere valoare adăugată vieții lor.

- Asta a fost și motivația de a vă arunca în alegeri? Aveți o viață profesională împlinită și un standard financiar foarte bun. De ce vă bateți capul și cu politica?

- E o altă formă de a fi prezentă în viața copiilor mei. Ei nu mai sunt la vârsta de trei ani, când au nevoie doar de iubirea mamei și atât. Sunt la vârsta la care văd ce facem și au nevoie de mo­dele. Și apoi, eu sunt Rac, sunt un om foarte em­pa­tic. Pen­tru mine e de neconceput să văd că părinții ar fi fericiți ca co­piii lor să plece departe de ei, nu­mai să se rea­lizeze. Când prietenul nostru, Nicușor Dan, a venit și ne-a spus "Acum trebuie să faceți mai mult!", n-am putut refuza.

- Nu v-au reproșat niciodată copiii că munciți prea mult?

- Ăsta e avantajul de a avea mulți copii. Chiar dacă eu lipsesc, familia e acasă. Dar suntem, totuși, îm­preună mult timp. Diminețile, cu toții în jurul mesei, sunt minunate. M-ați întrebat de răsfăț. Am to­tuși unul: cele două ore de fizică pe care le fac cu una din fetițele mele. Am hotărât să nu mai plătim meditator, fiindcă îmi face realmente plăcere.

- Ce vedeți în jur, doamnă Armand?

- Părculețul rotund din fața casei, cu aleea lui de piatră cubică. M-am așezat aici pe o bancă și vor­besc. Locuiesc într-un cartier foarte fru­mos din Bucu­rești, cartierul Capitalelor, ăsta e un alt răsfăț. Când mă trezesc dimineața și mă uit pe fereastră, văd case frumoase, pomi, multă natu­ră. Copiii se duc sin­guri pe jos la școală, unul singur ia metroul. E o cali­tate de viață foarte bună.

- Seamănă ce vedeți dimineața pe fereastră, cu ceea ce vedeați în copilărie?

- Oarecum. Am avut norocul să locuiesc întot­deauna la curte. Dar casa era mică, eram cinci frați, n-am avut niciodată camera mea.

- V-ați născut într-un orășel mic din Franța?

- M-am născut, de fapt, în Caraibe, în Guada­lupe, fiindcă la vremea respectivă, tatăl meu a putut alege să nu facă ser­viciul militar, în schimbul unor ani pe­trecuți acolo, pen­tru a preda ma­te­matica. Când eram bebeluș, leagănul meu era o carapace de broas­că țestoasă. La un an și ceva, ne-am întors în Fran­ța. Părinții mei sunt din regiunea Bourbonnais, de un­de vin regii bour­boni. O regiune foar­­te legată de i­den­­­ti­tatea Franței.

- În Statele Uni­te ați plecat pen­tru studii?

- Am plecat fi­indcă eram curioa­să, voiam să știu, să descopăr, să învăț. Dar eram foarte ho­tărâtă să mă întorc în Franța.

- Pe soțul dvs., Sergiu Moroianu, cum l-ați cu­nos­cut?

- Acolo, în A­me­rica, la Mas­sachusetts Institute of Technology, cea mai bună facultate de profil din lume, unde el făcea un doctorat, iar eu un dublu mas­ter. Când ai 22 de ani, ești student într-un campus uriaș și te întâlnești cu oameni de calitate de peste tot, n-ai ce să faci, te mai și îndrăgostești! Noi ne-am cunoscut în Clubul Eu­ro­pean, în care ne simțeam oarecum în mino­ritate. Din America, Europa pare un sat. E plin de asiatici. Dar cu toate astea, din 20 de doctorate care se dădeau atunci la departamentul de matematică, care e un departament de elită, vreo 7,8 erau ale românilor.

- Ați și afirmat că singurii din România care au această diplomă prestigioasă sunteți dvs. și soțul dvs.

- Așa credeam, dar am descoperit recent încă două persoane și am fost foarte bucuroasă. Îmi venea să le mulțumesc că s-au întors, puțini o fac, sunt oa­meni admirabili.

- Nu cred că v-am văzut vreodată să nu zâm­biți, doamnă Armand. De unde atâta bucurie de viață?

- Din faptul că sunt o persoană credincioasă. Cred în bine, cred că binele învinge, asta e definiția credinței mele. Sunt o persoană destul de atacată, de hărțuită, fiindcă m-am expus public, dar asta nu mă afectează psihic, nu dau socoteală decât în fața lui Dumnezeu. Dacă nu mă duc într-o duminică la bi­se­rică, mă simt vulnerabilă, îmi lipsește.

- Unde mergeți?

- Alternăm, uneori la Sacré-Coeur, capela ri­dicată de mon­se­nio­rul Vladimir Ghika, dar mergem și la or­todocși, deși sunt ca­tolică, fiindcă îmi place relația spiri­tua­lă directă pe care or­todocșii o au cu Dum­­nezeu.

- Sunteți atât de zveltă, nu s-ar zice că ați născut de pa­tru ori. Ați fi putut fi top-model.

- Am și defilat odată pentru Pierre Cardin, la 20 de ani. Dar nu m-a cucerit. Îmi place eleganța, îmi place moda, dar nu stau mult în ma­gazine, după ju­mă­tate de oră mă im­pacientez. Singurul lucru pe care mi-l amintesc de la de­fi­lare e că am fost de­zamă­gită - voiam să-mi văd prietenii, ei trăseseră de mine să merg acolo, dar m-au orbit luminile de pe podium. Nu era de mine.

- Nu v-ați găsit locul în modă, dar vi l-ați găsit în politică.

- Mi-am luat acest angajament, față de cetățenii sectorului 1, că voi lupta pentru ei. Aproape am fost primar, regret că n-am avut observatori în toate secțiile de votare, dar am făcut tot ce am putut. Data viitoare voi fi acolo și voi face din sectorul 1 un mic paradis. Lupta asta e prioritatea mea personală.

- Vă plac românii, vă simțiți bine printre ei?

- O să vă răspund cu două cuvinte, intra­duc­ti­bile pentru francezi: "suflet" și "dor". Vorbesc mult des­pre cum sunt românii, sufletiști, deschiși și apreciați de cei care vin aici. Știați că într-un top al țărilor în care îți faci cel mai ușor prieteni, România e pe primele locuri? E un compliment extraordinar pentru români.