"La solicitarea fraților mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice și a suferințelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranța că ele vor folosi cuiva, pentru a-și desăvârși credința și viața."
Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de "Memorii", la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supraviețuitor al lagărului pe care istoricii îl numesc Canalul Morții. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălțată la poalele Bucegilor. Nu și-a luat cu el decât niște haine, cărți și cinci fotografii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lucrează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Corneliu Coposu: "Cerne, Doamne, liniștea uitării/ Peste nesfârșita suferință/ Seamană întinderi de credință/ Și sporește roua îndurării./ Răsădește, Doamne, dragostea și crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Și așterne peste munți de zgură/ Liniștea, iertarea și seninul." Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plângă și să țină pasul cu viața lui chinuită.
Chilia fără soare
Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, și la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poiană de-un verde amețitor, brăzdată cu poteci șerpuind printre zeci de flori mici și roșii, ca niște gărgărițe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munților uriași. De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere ușoară și stranie. Știu că e un loc binecuvântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuți, părintele Gherontie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu șase ramuri întoarse, și-o apă curgătoare, și să facă acolo o mânăstire. Și minunea e azi împlinită: biserica, bradul cu ramuri întoarse, pârâiașul care se varsă într-un iaz plin cu pești, și deasupra, ca o încununare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.
E ora prânzului, călugării sunt toți la trapeză. Deși e forfotă mare de turiști, nu se aude decât murmurul subțire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, și ajung la chilia în care trăiește bătrânul pe care îl caut. Bat la ușă cu sfială. Poate e încă la masă, ori poate se odihnește puțin. Bat încet, o singură dată, și aștept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoție ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: "Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l lași în liniștea lui?" Dau să plec și tocmai atunci aud un zgomot în spatele ușii. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi față în față cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-și trăiască sfârșitul unei vieți de calvar într-o deplină singurătate. Deodată ușa se deschide puțin, doar așa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiți și barbă albă ca neaua. "Cine sunteți? Ce doriți?", mă întreabă cu glas tremurând. "Aș vrea să vă cunosc", îi răspund timid. "Am auzit povestea dumneavoastră și aș vrea tare mult să vă cunosc." Mă măsoară atent, cu blândețe și îngăduință. E scund, foarte scund, poate un metru șaizeci, și slab ca un pai. "Haideți, intrați", îmi spune aproape în șoaptă, deschizând ușa larg. Pătrund într-o cameră lungă și îngustă, modestă, dar puțin cam întunecoasă. "Da, aici nu bate niciodată soarele", îmi zice, fără niciun pic de tânguială în glas. "Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii și mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici." Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărți din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Heidegger, Steinhardt, Țuțea, Noica, Constantin Dulcan și câteva scrieri ale Sfinților Părinți. "Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au rămas o mulțime de cărți, cine știe pe unde-au ajuns." Nicolae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viața reală. Altfel n-ar fi supraviețuit, spune el. Credința și cărțile, doar ele i-au adus nădejde și bucurie. Se așează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuță veche, acoperită cu mușama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne și manuscrise. "Acum scriu", îmi zice, zâmbind cu sfială. "Nu am pretenția să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viața. Cine știe, poate o folosi cândva la ceva. Și-mi place să scriu. Nu știu cum să vă spun, parcă îmi răcoresc sufletul." La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ținută demnă, o privire luminoasă și încrezătoare. "E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, și aveam planuri mari. De unde să știu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Și viața aia de-atunci parcă n-ar fi fost viața mea." Oftează ușor și mă privește insistent, bătând ușor cu degetele în masă, de parcă ar aștepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă și-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: "Dar n-aș vrea să mă înțelegeți greșit. N-am disprețuit niciodată viața pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor."
Memorii în zadar
"Viața mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut", își începe bătrânul povestea. "Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o comună botoșăneană, Păltiniș îi zicea. În toată țara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se contaminase și mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit. Bineînțeles că eram și eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluț și m-a înfășurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naștere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supraviețuitor. Ori că Dumnezeu avea o țintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credința. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeți că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial și înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruși care dezertaseră. Am scotocit tot orașul, am verificat prin case și catacombe. Într-una din casele alea a explodat în fața noastră o bombă. Noi eram acolo șapte oameni, șapte ostași români. Doar trei am ieșit vii de acolo. Ceilalți s-au făcut praf chiar în fața noastră. Erau camarazii mei, frații mei, cu care împărțeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început".
- Care a fost cel mai greu moment al suferințelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcușul acesta al Golgotei, care să vă răscolească și acum amintirile?
Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să își apere liniștea? Închide ochii, și de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ține mai departe drumul mărturisirilor.
"În '47 eram unul din tinerii furioși care manifestau la București împotriva comuniștilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi și hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverși prieteni, și mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeș. Acolo am fost depistat de securitatea din Pitești și imediat arestat. Așa a început calvarul. Am fost dus mai întâi, alături de alți arestați, la Mânăstirea Văcărești, într-un loc pe care lumea îl numea «șerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestați, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiștii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi așa-zisul proces, la Tribunalul Militar, unde sentințele erau deja stabilite. Am fost condamnat la șapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan și de pe pereți. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni. Ne-au luat pe mai mulți și ne-au mutat cu niște mașini blindate, legați cu lanțuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită și Cetatea Morții. Acolo ne-a întâmpinat celebra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la intrare: «Lăsați orice speranță voi, cei care intrați aici». Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în țara noastră asemenea orori. Și cred că nimeni din afara închisorilor nu-și putea imagina așa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut. Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte șase, șapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii și îngropate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam așa, cu ochii închiși, și mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noștri, aveau lozinca să nu omoare niciodată instantaneu, ci așa, treptat, încetul cu încetul, ca să simți cât mai mult chinul morții? Acum sunt mii de mărturii și sute de cărți despre toate ororile astea. De-aia zic, nu știu cine ar mai avea nevoie și de memoriile mele."
Bătrânul ia de pe măsuță o mapă de plastic și scoate de-acolo un teanc de hârtii. "Ia uitați aici!", îmi zice, răsfoind în fața mea manuscrisul. "Zi de zi scriu la ele." Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ștersătură, într-o caligrafie impecabilă. Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu știe prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o mașină de scris. "Nu știu dacă o să aibă cineva atâta răbdare", îmi zice ușor resemnat, așezând foile la locul lor, în mapă. "Dar măcar știu că am un scris îngrijit și citeț. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare."
"Fratele Nicolae"
Ieșim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieșit de ieri, are nevoie de puțin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munți. Ne așezăm pe o bancă, în fața bisericii. Turiștii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia și toți călugării vor veni la biserică. Nicolae Tomaziu participă la toate slujbele de seară. Dimineața nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă "uniformă" de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun "fratele Nicolae". Nu vrea să meargă mai departe, la următoarea treaptă din călugărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu. De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea "avansare". "Într-un fel, mai toată viața am trăit-o cam ca un călugăr", îmi zice. "În afară de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din pușcărie, când fără rugăciune și Dumnezeu, nu puteam supraviețui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern." Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. "La Canal?", îl întreb cu o mare sfială, convins că suișul Golgotei se oprise la pușcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. "Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute și azi, în mine, ca niște piroane. Era un coleg de celulă, îl chema Dumitrache. Nu știu cu ce greșise, și brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curții. Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumitrache, săracu', era plin de sânge și transpirație pe tot corpul, arăta ca un om schingiuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul și, din când în când, bea în batjocură apă chiar în fața lui, după care îi trecea așa, cu bidonul pe sub nas. La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer și a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat și Tu!». Nici n-a apucat să-și termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste față, de i-au zburat dinții din gură. Așa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima." Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri. "Țin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele și să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif. Digul tot creștea și eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Și mă vedeți cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Și-atunci au schimbat tactica, au stabilit norme individuale. Cine nu-și făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porția. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă dați seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele. Așa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăzneai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leșinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea și am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, și mi-a scos măseaua cu un clește de tăiat sârmă. Am leșinat de durere, nu vă puteți imagina cum e să simți așa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci".
Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după șapte ani de detenție și muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinții nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeș, locul unde fusese arestat. Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informații despre oamenii cu care se întâlnește. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl vedeau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori. Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deși făcea eforturi supraomenești să-și găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de școală, a reușit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii și a traumelor fizice cu care abia ieșise din închisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni. Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reușit să se mute în orașul Codlea, din județul Brașov, unde și-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însurat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, și ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi. A fost singura parte mai luminoasă din viața lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă și să se retragă aici, la mânăstirea de sub Bucegi. Anul trecut, președintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Național "Serviciul Credincios în grad de Cavaler", în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comunistă. Recunoaște că s-a simțit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar și de-atunci înainte, viața lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciții sumare de înviorare, scrie, citește și participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de frații lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui. La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: "Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viața trebuie trăită așa cum ți se oferă, fără să o disprețuiești."