"Ar trebui să o vedeți în timpul nopților senine, când văzduhul e limpede, plin de stele și răsare luna. Atunci, razele argintii alunecă pe cărămizile smălțuite și luminează toată biserica. E atât de frumoasă în clipele acelea, încât nu mă mai satur să o privesc. E ca o mireasă!"
Părintele Ioan Popescu se apropie de 60 de ani. De 30 de ani slujește aici, la Mânăstirea Cobia, în pereții căreia și-a zidit tinerețile. Dar nu s-a trudit cu amar, deși erau vremuri grele, în plin comunism, ci cu multă bucurie, pentru că iubește biserica aceasta, cu patima cu care un adolescent se îndrăgostește prima dată. Și are de ce.
Mânăstirea Cobia este aproape de București. Ajungi ușor, luând-o pe șoseaua cea veche, care leagă Capitala de Pitești. În dreptul localității Găești faci la dreapta, și după vreo 5 kilometri, mașina se-oprește singură în fața unei biserici ce pare coborâtă de pe un alt tărâm. Nimic nu anunță întâlnirea cu ea. Vechea șosea a Piteștiului e banală și prăfuită, satele de pe margini, obișnuite, nici nu-ți dă prin cap că dincolo de ele, pe un drum lăturalnic și îngust, te poți afunda în altă lume, unde timpul nu mai curge la fel. Pământul prinde să se vălurească, dealurile te împresoară și se acoperă cu păduri bătrâne. Pe măsură ce înaintezi, parcă te desprinzi de lume. Grijile cad de pe tine ca frunzele de pe un copac uscat și te afunzi în liniștea aceea care vestește sufletului apropierea unui lăcaș sfânt.
Mânăstirea Cobia este cu adevărat minunată. Mai mult o ghicești din drum, decât o vezi. Cobiuța, un fir de apă subțire, o încinge pe o latură, pe alte două e îmbrățișată de o pădure de nuci bătrâni, iar spatele îi e apărat de un deal împădurit, smălțuit cu poieni. Îți pare rău că imaginea care îți vine în minte e așa de tocită, dar locul acela este, cu siguranță, un rai. Treci pe sub turla bătrână, învelită în șiță, care se boltește deasupra ta, mai faci doi pași și ai ajuns. Simplă, zveltă, dar cât de aristocrată, biserica se ridică în fața ta. Soarele joacă pe cărămizile smălțuite în verde, maro și ocru. Nu e un perete, ci o pajiște înflorată, de parcă meșterii ar fi vrut să arunce pe sfântul lăcaș toată beția culorilor care învârstează dealurile dimprejur. E singura biserică din România ridicată cu astfel de cărămizi, smălțuite multicolor, iar imaginea mă copleșește. Așa cum spune părintele Ioan Popescu, e frumoasă ca o mireasă, iar cele cinci veacuri care au trecut peste ea nu i-au știrbit cu nimic strălucirea, ba dimpotrivă, i-au adăugat o patină nobilă, care-i vădește stirpea boierească.
Părintele IOAN POPESCU
"Am început să mă învârt în jurul bisericii. Ceva extraordinar m-a vrăjit"
Părintele Ioan Popescu a ajuns la Mânăstirea Cobia în anul 1986. Fusese elev al părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, și zilele în care acesta predica în curtea seminarului Radu Vodă din București, în fața a sute de tineri, l-au marcat pe vecie. Securitatea știa asta, așa că a avut mereu grijă de el... La un moment dat, fiind hăituit și hărțuit continuu, un cunoscut i-a spus că ar putea să îl ajute să se transfere la o biserică străveche, aflată în ruină. Acolo, departe de lume, ochiul iscoditor al poliției politice îl va găsi mai greu. Nu s-a întâmplat așa, dar, crede părintele, strămutarea sa a fost un dar de Sus.
"Am venit aici împreună cu un preot dintr-un sat apropiat. El a rămas la poartă, eu am venit până la biserică. În vremurile acelea, ea era aproape o ruină. Peste altar fusese ridicată o turlă de lemn, iar peste naos era așezată o tablă. Pereții se crăpaseră de la multele cutremure ce trecuseră peste ea, iar prin găuri se vedea lumina de afară. O parte din peretele sudic era prăbușit, iar în loc, fusese așezat un placaj, sprijinit în pripă, cu o creangă de nuc. Îmi amintesc că am înconjurat Sfântul Lăcaș o dată și încă o dată, m-am învârtit de mai multe ori în jurul lui, simțind că mă atrage inexplicabil, că mă îndrăgostesc pe loc de biserică și împrejurimi. Eram uluit, dar nu vă pot spune nici astăzi de ce. Ceva extraordinar, nu știu ce, m-a vrăjit, un soi de magnetism care iradia de pretutindeni m-a aruncat parcă în afara spațiului și timpului. Din clipa aceea am știut că, pentru mine, "acasă" nu va mai fi locuința părinților, în care crescusem, ci Mânăstirea Cobia. Dacă nu aș fi avut o familie cu trei copii, m-aș fi călugărit și mi-aș fi ridicat o chilie în curte, ca să nu mă mai desprind de locurile acestea. Poate că a fost o chemare a Sfântului Nicolae, pentru că mulți turiști vin și îmi spun că aici e o liniște aparte, că se regăsesc, aflându-și alinare, pentru tot felul de probleme și griji".
Stolnicul și meșterii italieni
Erau vremuri tulburi. Când venise pe tron cu sprijinul turcilor, Alexandru al II-lea Mircea tăiase o mulțime de boieri, deși, așa cum spun cronicile, ei îi juraseră credință, fiindu-i prieteni. De ce i-a tăiat, nu înțeleg nici astăzi istoricii, dar e sigur că, în anii aceia, luptele neîncetate pentru tron îți aduceau moartea pe negândite. Așa se face că Stolnicul Badea Boloșin s-a gândit din vreme să ridice o mânăstire mândră, în care, la timpul rânduit de Domnul, să-și doarmă somnul de veci alături de familia sa. Și a ales pentru asta un loc ferit, departe de drumurile pe care venea mereu urgia otomanilor, adevărații stăpâni ai Țării Românești. A coborât din cetatea Târgoviștei prin pădurile dimprejur, cale de câteva ceasuri călare și, lângă apa Cobiuței, într-o poiană strejuită de dealuri și păduri, a așezat piatra de temelie a viitoarei lavre. Dar cum Badea Boloșin nu era un boier oarecare, ci chiar stolnicul voievodului, cel care răspundea de toate bucatele curții, pe care le gusta înainte, spre a-i dovedi domnului că nu sunt otrăvite, a socotit că sfânta sa ctitorie trebuie să fie pe măsura puterii lui, să stea alături de cele ale voievozilor. Așa că nu s-a zgârcit defel.
În acele timpuri, erau în Țara Românească meșteri italieni, care lucrau la multe din ctitoriile domnești. Cum stolnicul dorea ceva nemaivăzut printre valahi, un lăcaș minunat în toate cele, a tocmit și pentru Cobia meșterii cei vestiți, cărora le-a poruncit să-i coacă în cuptoare un soi de cărămidă, cum nu se mai folosise niciodată și nici nu mai avea să folosească nimeni prin părțile noastre - cărămidă smălțuită în trei culori. Cu ea, zidurile aveau să înflorească sfântul lăcaș, la fel ca pajiștile dimprejur. Meșterii italieni au lucrat repede și temeinic, parcă mânați de la spate de urgia vremurilor tulburi. Sfântul lăcaș a fost gata într-un singur an. Pisania spune că în 1572, biserica a fost sfințită. Cinci ani mai târziu, Vodă Alexandru al II-lea Mircea a murit fără veste. Când Badea Boloșin Stolnicul avea să fie înmormântat la Cobia, biserica mânăstirii nu era pictată, și așa va rămâne până când părintele Ioan Popescu a restaurat-o, acoperind-o cu fresce.
"Vrei să o salvezi? Lasă iarba să crească pe ziduri!"
Când a ajuns preot în Cobia, și-a dorit din suflet să o refacă, așa cum fusese ea odinioară, cu cele patru turle avântate spre cer, așa cum se vedeau încă pe sculptura ușii străvechi de la intrare. Dar în ultimii ani ai comunismului, bisericile se dărâmau, nu se restaurau. Statul avea grijă doar de o mică parte a marilor monumente istorice. Ca un sfânt lăcaș să intre pe acea listă scurtă și să primească aprobarea pentru a fi restaurat era nevoie ca o comisie de specialiști să decidă că e în mare pericol de a se distruge iremediabil. Cobia, cu toate turlele prăbușite, de mai bine de o sută de ani, și cu un perete întreg surpat, nu fusese inclusă pe o astfel de listă. "Dar eu nu mă puteam împăca cu situația aceasta. Iubeam biserica și aș fi vrut să fac ceva pentru ea. Eu nu am restaurat Mânăstirea Cobia ca să o stăpânesc, ci din dragoste, să nu plec din această lume înfricoșat că nu am făcut nimic pentru Hristos. Așa că am tot mers la București, încercând să desfac lacătele birocrației. Am făcut teancuri de dosare ca să obțin aprobarea de la Ministerul Cultelor, de a fi restaurată, dar nu am rezolvat nimic. Însă la minister, Dumnezeu mi-a scos în cale un om deosebit, foarte credincios, pe arhitectul Cristian Moisescu, fiul preotului Gheorghe Moisescu, care fusese profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. La început mi-a spus direct - «Părinte, ar trebui să stai liniștit! Ai familie, copii, îi pui în primejdie cu demersurile tale!». Dar apoi, văzând că nu stau cuminte, mi-a dat și o soluție, care m-a bulversat total. Mi-a zis: «Vrei să salvezi Cobia cu adevărat? Atunci dă-i acoperișul de tablă jos și lasă să crească iarbă pe ziduri!» El știa că asta era singura soluție ca biserica să fie inclusă pe lista monumentelor pe care partidul le considera în primejdie și, în consecință, aproba restaurarea lor. Așa că am făcut ceea ce m-a învățat el, dar cu mare teamă. Nopți întregi nu am dormit, perpelindu-mă, gândindu-mă că zidurile se pot prăbuși. Când comisia de la minister, condusă de domnul Răzvan Theodorescu, a venit în inspecție, domnul Cristian Moisescu m-a rugat să plec din sat și să îl las pe el să se ocupe. Răzvan Theodorescu a tunat și a fulgerat contra mea, un preot inconștient, care a fost în stare să lase un monument istoric de o asemenea valoare în ploaie, dar, la final, a intervenit, iar autoritățile comuniste au aprobat restaurarea. Așa am început lucrările! În anul 1988, în plin comunism!"
Clopotul lui Mihai Viteazul
Era în vara lui 1595. Mihai Viteazul se retrăgea spre Târgoviște, după victoria de la Călugăreni, contra armatelor lui Sinan Pașa. Mica și brava sa oaste, de 10.000 de oameni, ducea cu ea mulțime de răniți și se mișca greu. Așa că, peste noapte, au tras la loc ferit, lângă apa Cobiuței. Tradiția spune că domnitorului, călugării i-au gătit de dormit chiar în frumoasa biserică a Mânăstirii Cobia. Când voievodul s-a sculat de dimineață, mulți dintre oștenii grav răniți trecuseră la Domnul. Vodă a poruncit slujbe și i-a înmormântat pe toți chiar în cimitirul mânăstirii. Dar Mihai a vrut ca vitejii săi să fie pururea pomeniți de monahii de la Cobia. Așa că a dăruit lavrei un clopot măiastru, turnat în argint și inscripționat cu slove de aur.
Veacurile au trecut peste Mânăstirea Cobia, urgii multe s-au abătut asupra lavrei care a încăput în cele din urmă pe mâna călugărilor greci. În veacul al XVIII-lea, colții bisericii s-au prăbușit, iar cutremurele care au lovit-o în veacul al XIX-lea au desăvârșit ruina. Monahii s-au risipit, iar sfântul lăcaș a ajuns să slujească țăranilor din satul apropiat, numit, în amintirea lavrei, "Mânăstirea". Cu toate aceste urgii, clopotul lui Mihai a rămas să sune plecarea sufletelor la Domnul sau începutul Sfintei Liturghii, duminica și la marile praznice. Nici turcii care au stăpânit după bunul lor plac Țara Românească, nici grecii din Fanar care au domnit cu sila la București nu au îndrăznit să îl ia. Au venit însă anii primului război mondial, când ofensiva germană a ajuns în Bărăgan și a ocupat Capitala. În zilele acelea, un grup de ofițeri a poposit și la Mânăstirea Cobia. Educați, ca toți conducătorii armatei germane, ei au înțeles îndată cât de valoros era clopotul lui Mihai Viteazul, și nu le-a fost rușine să-l ia cu ei. Nemernicia aceasta a cutremurat tot satul, așa că s-au strâns, cu mic cu mare, în gară, la Găești, unde soldații au încărcat clopotul într-un tren. Țăranii s-au așezat cu toții în genunchi, înșirați pe peron, rugându-i pe nemți să le lase odorul, care era al lor de mai bine de 300 de ani. "Stați liniștiți, că n-o să-l topim să facem din el ghiulele!" le-a strigat un ofițer sătenilor îngenuncheați în praful gării. Și au plecat, iar de atunci nimeni nu mai știe unde s-o afla clopotul Viteazului, prin cine știe ce muzeu al Europei sau în ce casă înstărită, din bogata Germanie.
Un lăcaș bătrân înconjurat de tineri
Nu. Istoria nu e dreaptă, dar Dumnezeu este. Întotdeauna! Doar că repară nedreptățile în timp, căci la El, veacurile sunt clipe. Și lucrează prin iubirea noastră, nesilindu-ne libertatea. Soarta Mânăstirii Cobia a atârnat de multe ori de un fir de păr. O puteau pune la pământ osmanlâii, iar în vremea comunistă, dacă nu ar fi venit un părinte ca Ioan Popescu, zidurile i s-ar fi surpat, nebăgate în seamă. Totuși, sfântul lăcaș a îndurat parcă plin de încăpățânare, știind că va veni, din nou, și vremea lui. Că turlele îi vor fi refăcute, că va fi pictat pe interior și va străluci din nou, ca în zilele însorite când Badea Boloșin îi zorea pe meșterii veniți tocmai din Italia.
Astăzi, la Mânăstirea Cobia, părintele Ioan Popescu îi strânge adesea pe tineri pentru a le vorbi despre Hristos. Îi atrage liniștea codrilor dimprejur și, mai ales, harul rugăciunilor, care s-au strâns strat după strat, așezându-se cuminți pe cărămizile smălțuite.
"Mulți tineri mi-au spus că aici e ceva care îi atrage. O lucrare dumnezeiască mijlocită, cred eu, de Sfântul Nicolae. Am un grup care vine aici de la Găești. Se urcă pe biciclete și vin să stăm de vorbă. De multe ori ne apucă noaptea, discutând despre toate problemele din lume, cu cerul înstelat deasupra noastră. Să știți că tinerii din ziua de azi sunt destul de bulversați și de neliniștiți, dar caută. Și dacă ne par mai depărtați de biserică, este și din vina noastră, a preoților, că nu ne implicăm suficient. Pe noi ne-a îndemnat mereu să ne ocupăm de tineri ierarhul nostru, Înalt Preasfințitul Nifon, care ne spunea mereu că trebuie să îi atragem și prin alt fel decât prin predici și slujbele bisericii. Eu pentru asta îi sunt foarte recunoscător. Așa am început, încet, cu un grup mai mic, cu pelerinaje, cu un concurs de toacă, să îi apropii de biserică."
- Și care sunt, părinte, problemele de astăzi ale tinerilor?
- Cred că explozia tehnologiei moderne, care i-a atras excesiv într-o zonă virtuală; e ca o patimă din care ieși foarte greu. Calculatorul, internetul, care au fost inventate spre folosul omului, au devenit, ca și bombele atomice, dușmanul lui, pentru că nu știm cum să le controlăm. Eu sunt pentru libertate totală, absolută, pentru că libertatea e cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, și dacă o respectă Dumnezeu, nimeni nu trebuie să ți-o suprime. Dar dacă stai mereu pe internet, adormi cu tableta pe genunchi și te trezești cu ea, automat se răcește relația ta cu oamenii din preajmă, cu natura și, în cele din urmă, cu Dumnezeu. Unora li se atrofiază senzația de foame, apare o decuplare de la orientarea în timp și spațiu, nu mai știu dacă e prânz sau seară, deci, se decuplează de la starea naturală a omului. Tehnologia îi ține foarte mult departe de natură, pentru că li se oferă spații de relaxare falsă, în care nu se regăsesc decât temporar - niște iluzii, năluci electronice. Iar adevăratele izvoare spirituale ei le cunosc prea puțin. Așa că eu încerc să-i decuplez un pic de la această capcană și să-i aduc puțin cu picioarele pe pământ, înapoi, în natură. Să-i scot la aer... Le explic că sunt bune calculatorul și internetul, dacă le folosesc pentru a se ajuta de ele, luând ce e bun din ele, stăpânindu-le. Pentru că, altminteri, ajung captați de ele până la robie; internetul poate deveni o patimă, iar patima e cel mai teribil abis în care poate cădea spiritul unui om.
Mă bucur să văd că tinerii despre care vorbesc își găsesc identitatea în spațiul spiritual. Pentru că tot ce îți oferă lumea aceasta nu te mulțumește până nu faci legătura cu Dumnezeu. Ești ca un prizonier într-o hrubă cu aer închis, sufocant, și ai nevoie de aer curat, de oxigen - aceasta este biserica și viața spirituală. Trebuie să se producă în noi o schimbare, o rază de lumină trebuie să vină și să ne ajute, să schimbe ceva în interiorul nostru. Noi avem de la botez niște cordoane ombilicale, prin care suntem legați de Dumnezeu. Dar le închidem în noi din nepăsare. Așa ajungem să ne simțim bine în mediul virtual, pentru că ne-am adaptat la el. Și e greu apoi, după ce te-ai obișnuit cu un bombardament informațional continuu, să te decuplezi și să stai în tăcerea de mormânt a bisericii, să meditezi, să încerci să te îndrepți cu mintea și cu sufletul către Dumnezeu, să vezi lumea din altă perspectivă.
Dumnezeu vrea de la noi o relație personală. De fapt, rugăciunea asta înseamnă, restabilirea relației noastre personale cu Hristos. El nu este în cer, nu este departe de noi, ci este chiar în inima noastră. Și dacă ne rugăm, atunci Duhul Sfânt crește în noi treptat și rugăciunea nu mai e o plictiseală, cum e pentru oamenii care nu o înțeleg, ea ajunge o necesitate, o hrană, o bucurie. Așa cum zici: mă duc acasă repede să mănânc, că nu mai pot de foame - așa trebuie să aștepți să vină momentul rugăciunii, că tare bine te simți cu ea; te simți eliberat, simți că te înalți, că zbori, te simți în pace, în siguranță.
"Eu am fost tot timpul în tine, dar tu unde ai fost?"
- Părinte Ioan, în drumurile noastre de reporteri, găsim deseori preoți care își doresc să plece de la sat la oraș. Largul lumii nu v-a tentat niciodată, în cei 30 de ani de când slujiți aici?
- Nu. Am fost solicitat de câteva ori să merg la Găești, la biserica de acolo, dar nu am putut să las biserica mea și să plec la o parohie ca să îmi fie mai bine. Să fi curs banii ca apa pe mine, ca ploaia, conștiința mea n-ar fi fost împăcată să las neterminată biserica. Acum, nici nu mă mai interesează. Acum aș vrea să ies la pensie anticipat, la 60 de ani, pentru că îmi doresc să mă pot ruga mai mult, în liniște. Simt chemarea asta pentru Dumnezeu și aș vrea să o urmez, să mă adâncesc în ea mai prodund. Nu mă regăsesc în lumea asta. Nu știu, parcă mă întristează când văd că lumea nu caută decât cele ale firii, ale trupului, și nimic altceva. Vreau să mă adâncesc mai mult în lucrarea duhovnicească, să merg mai des la Mânăstirea Tismana, să mă spovedesc la duhovnicul meu de acolo. Încerc să fiu viu. Văd gheața, întunericul exterior și mă tem de el. Și nu poți să fugi de el doar retrăgându-te undeva, ci printr-un contact mai strâns cu Hristos, prin rugăciune mai multă. Printr-un program de muncă și rugăciune reușești să te izolezi cumva de duhul lumii, de răul ei. Asta caut. Vreau să mă ocup și de mine. M-am ocupat toată viața mai mult de alții, am dat totul pentru oameni, iar în mine au rămas rănile lor. Și trebuie să mi le vindec, să mă curățesc și eu și să mă apropii mai mult de Hristos, cel dinlăuntrul meu, din adâncul inimii mele. Nu aș vrea ca atunci când Îl voi întâlni, la ieșirea sufletului din trup, să fiu surprins, să-mi spună Mântuitorul - "Eu am fost tot timpul în tine, dar tu unde ai fost?".
(Fotografiile autorului)