ANA WAGNER - "Am încercat să fac din bijuterie o piesă de artă"

Valentin Iacob
Farfuria cu bijuterii

În Capitală, la Galeria "Kube Musette" de pe Calea Victoriei nr. 114, nu departe de Piața Amzei, Ana Wagner, binecunoscuta creatoare de podoabe din porțelan pictat, montate în argint și în aur (des­pre care revista noastră a mai scris), a deschis o ex­po­ziție cu totul aparte. Pe niște mese speciale din lemn, ală­turi de tacâmurile aurite, sunt așternute farfurii albe, imaculate, în care, pe post de bucate, Ana Wag­ner oferă spectatorilor săi, spre delectare su­premă, bijuterii! Bijuterii de porțelan cu emailuri, pictate manual și montate în aur și argint. Altele, încrustate cu pietre semiprețioase. Ce regie și ce mi­raj! Ce recital de noblețe și rafinament, într-un Bucu­­rești jelit tot timpul că și-a pierdut strălu­cirea de altădată.
Dar, alături de frumusețea eclatantă a ex­po­ziției Anei Wagner, m-au surprins plăcut per­soa­ne­le venite la vernisaj. Oameni surâzători, di­chisiți, o lume bună, despre care crezusem că a dis­părut. O lume care nu vrea să coboare stan­­dardul eleganței și al bunului gust inte­lec­tual: doamne frumoase și elegante, îm­bră­cate în rochii negre, de seară, chiar dacă afară as­faltul curgea. Și mi-a păcut și locul expoziției, Galeria "Kube Musette", cu numele său cos­mopolit. Un spațiu ușor underground, dar foarte șic, apărut, ca atâtea altele din ultimii ani, în plin centrul Bucureștiului, într-o ofensivă a artei și a bunului gust.
"Kube Musette" are o poveste interesantă. Des­chisă de numai doi ani, a găzduit zeci de expoziții și evenimente, în special ale ti­ne­rilor plasticieni români. Cristina Bâtlan, fondatorul "Musette", și-a do­­rit să sprijine artiștii contem­po­rani, să le ofere un loc în care să fie văzuți. Iată, există și patroni români luminați, care iu­besc și încu­ra­jea­ză arta!

Un ospăț estetic

În seara verni­sa­jului, am stat pe îndelete de vorbă cu Ana Wag­ner, au­toarea recita­lu­lui de fan­tezie și ra­finament în por­țelan. Eram sub o arcadă a galeriei și, în crepusculul în­se­rării, biju­te­riile Anei Wag­ner lu­ceau cu iri­zări ade­me­ni­toare de jar.

- Cum v-a venit ideea a­cestei expoziții, Ana Wagner? Cum ați ajuns la splendida idee a cinei cu bijuteri și in­ser­turi de porțe­lan?

- Totul era pregătit de ceva timp pentru a fi privit, povestit și împărtășit, așa cum îmi place să fac cu ceea ce creez. Creez cu bucurie și îmi doresc ca această bucurie să meargă mai departe, către cei care apreciază ceea ce fac. Am realizat, în mod special, două mese la care țin foarte mult și pe care am dorit să le transform în personajele principale ale expoziției. Teme aveam, multe de inspirație ita­lia­nă, transpuse pe tot felul de obiecte. Italia este o sursă de inspirație pentru multe din lucrările mele de grafică sau pictură. Acolo am descoperit grădini minunate și parcuri în care m-am afundat până în cele mai mici detalii, pe care le-am adus apoi în atelier, pe porțelanul bijuteriilor. Tot de acolo, din zona amalfitană a Italiei, am adus în lu­crările mele albastrul cel mai albastru pe care l-am văzut vreo­dată într-o mare. Trebuia să găsesc doar declicul, cadrul, scenografia. Le-am găsit sub forma unei cine italienești (firește), ceva mai puțin obiș­nuite. Ce poate fi mai deschis, interactiv, vesel și so­lidar, decât o cină italiană, acolo unde există bucu­ria de­gustării bucatelor împreună, într-o familie mare, unită la bine și la greu, guralivă, dar, în ace­lași timp, grijulie să păstreze tradițiile? Desigur, a fost vorba despre un ospăț estetic, în care am adus cam toate ingredientele pe care le folosesc în ate­lie­rul meu de creație: grafică, pictură, pictură pe por­țelan. Cina era ca și servită, doar că eu am pus în farfurii, în loc de adevărate bucate, bijuterii din porțelan pictat cu migală, în­cas­trat în argint sau în argint aurit și aflat în relație cu pietre semiprețioase și perle.

- Multe doamne prezente la vernisaj ar fi mân­cat și cu ochii bucatele dvs. Prezentați și citi­torilor noștri, meniul dvs. halucinant...

- Rețeta e veche. Am început să lucrez bijuterie în urmă cu vreo șapte ani. La început a fost doar bijuteria din porțelan. După ce am făcut un curs de bijuterie, am început să gândesc altfel: porțelanul dedicat bijuteriei l-am încastrat în metale și am adus și pietrele sau perlele în compozițiile mele. Este un do­meniu fascinant, pe care îl explorez în detaliu. Pornesc de la proiectarea pe hârtie a piesei. Pictez apoi porțelanul, care este parte a bijuteriei. Încerc să rafinez mereu miniatura și să diversific temele vegetale și fantastice. Adesea, decorul pe porțelan este ars de două sau chiar de trei ori. Făurirea unei bijuterii care conține porțelan pictat manual este un proces mult mai îndelungat decât în cazul unei bijuterii care conține doar metal. De aceea, piesele noastre de bijuterie se adresează acelora care înțeleg tot acest proces și celor care caută tocmai ce noi propunem: piese manufacturate în detaliu și unice. Le creez cu bucurie și cu dorința de a fi transmise mai departe. Cred că ceea ce propunem noi, chiar poate fi transmis din generație în generație, datorită calității înalte a lucrărilor. Bijuteriile sunt nu doar frumoase, ci și trainice, pentru că porțelanul e în­castrat în argint sau în aur. Am încercat, totodată, să fac din piesa de bijuterie o piesă de artă. Am dorit să le dau multor coliere, inele, broșe, cercei, brățări sau butoni, și calitatea de mici tablouri în sine. Bi­ju­teriile noastre sunt produse de serie mică, și de aceea trebuie mereu să inovez, să îmi pun imagi­nația la lucru, să pun ac­cente noi, să mă joc cu detaliile din aur sau platină pură pe porțelan, să mă gân­­desc la alte și alte combinații între por­țelan, pie­tre și metale, la alt design și alt re­gistru, păstrând granițele brandului nos­­tru, să îmbogățesc colecții existente și să vin, periodic, cu colecții noi.

Pisici și case zburătoare

- Cum a evoluat "Casa Wag­ner" de la ultima noastră în­tâl­nire din "For­mula AS"?

- Mergem înainte, pe drumul nostru, cu în­cre­dere. Maestrul Ștefan Câlția mi-a spus, odată, că sim­te că drumul pe care am luat-o este bun și să nu mă abat de la el. De câte ori am un moment de cum­pănă, îmi amintesc de vorbele lui și revin senină la masa de lucru și în atelier, ală­turi de colegii mei. Și iată că acum, bi­juteria ocupă un loc din ce în ce mai ma­re în cre­ațiile noastre. Ea este felul prin­cipal din meniul nostru. Îmi place însă să mă joc continuu cu por­țelanul, să-l pun mereu în situații și asocieri noi - cu lem­nul de esență prețioasă, cu metalele, cu obiecte vechi și cu patina aris­tocrată, cu dantele, cu catifea. Mi-e dragă liber­tatea cu care te­mele și motivele grafice circulă la noi, de pe desenele pe hâr­tie și pânză, pe ceainice, cești, vaze, veioze, lam­pa­dare, bijuterii, sau pe plăcuțe din porțelan în­cas­trat în lemn, care devin iarăși tablouri. Ca noutate, trebuie să vă spun că am reintrat în lu­mea graficii și a pic­turii, atât de dragi mie. În ex­poziția aceasta, la care v-am invitat, "În­tâlnire la o cină italiană", am prezentat și lu­crări de gra­fi­că și pictură, dar și niște pa­nouri de­co­rative din lemn, care conțin porțelan încastrat. Aces­tea din urmă sunt proiectate de mine și lucrate îm­pre­ună cu pictorul și graficianul Bog­dan Teodo­res­cu.

- Prin ce credeți că manufactura "Wagner Arte" este unică?

- Decorurile porțelanurilor noastre vin dintr-o lume foarte personală. Sunt temele vegetale, pe care eu le studiez în detaliu. Observ plantele și arhitec­tura lor, iar toate acestea ajung în lucrările noastre de pe porțelan. Apoi, sunt temele peisajelor fantas­tice sau avem tema pisicii sau pe aceea a caselor zburătoare. Tot acest univers este inconfundabil și caracteristic atelierului nostru. Importantă este și maniera miniaturală în care sunt realizate aceste decoruri. Porțelanul are o suprafață extrem de lu­cioasă. Acest tip de suprafață cere un gest foarte bine controlat al pensulei, care alunecă pe porțelan, un gest precis al pictorului care iubește miniatura și este extrem de răbdător. Clienții noștri sunt fascinați de miniaturile de pe porțelan, care uneori sunt executate doar din aur sau pla­tină. Tot ei sunt cei care vin, u­ne­ori, și, în fața multitudinii de variante pe care le pro­punem, ne cer să facem lu­crări cu totul spe­ciale sau să per­so­nalizăm pie­sele din por­țe­lan sau de bi­juterie. Și asta ne dife­ren­țiază: ne adap­tăm tot timpul la ce­rerea clien­ți­lor noștri și, u­ne­ori, îm­pre­u­nă cu ei și sub con­si­lie­rea noas­tră, cre­ăm piese ieșite din comun, cu ambiția de a ri­dica manu­fac­tura la rang de artă.

Bucuria de a trăi frumos

- Prin ce cre­deți că atin­ge, în mod spe­cial, arta dvs. su­fletul iubi­to­rilor de fru­mos?

- Printr-o mică filo­zofie de viață, la care eu țin foarte mult. Eu cred în buna rân­du­ială care sus­ține sim­pli­tatea mi­cilor plă­ceri ale vie­ții. Pe aria mea, în atelierul meu, a­tâta cât pot eu, în­­cerc și în­cercăm să re­cu­pe­răm un stil de viață cumva pier­dut azi. Așa cum este, de pil­dă, mo­mentul de tihnă al sa­vu­rării cea­iului și a ca­felei din por­țe­la­nuri de­co­rate cu gust și de­ve­nite mân­dria fami­liei, unul din simbolurile ei trans­mise din ge­nerație în gene­ra­ție. Sau co­lie­rul din por­țe­lan pictat, care îți dă o stră­lu­cire de prințesă pen­tru o sea­ră de neuitat ție, apoi fetei tale, ajunsă la vârsta ta de azi. Prin tot ceea ce fac, încerc cu bucu­rie să aduc o fă­râ­mă de frumos în viețile noas­tre, tot mai afectate de stresul zilnic, de me­dio­cri­tatea celor ca­re se cred elite, de con­su­me­ris­mul de mall și de de­gra­da­rea va­lo­rilor ca­re făceau, odată, via­ța să fie tră­ită în tihnă și fru­mu­sețe. Și îmi place să cred că ros­tul por­țe­­la­nu­rilor noas­tre este, până la urmă, re­gă­sirea unei lumi care era bine așe­zată. Atât cât se poate, pen­tru că nu sunt o pa­seistă cu tot dina­din­sul. Mă gân­­desc la lumea stră­bunicilor și a bu­nicilor noștri. Ei res­pec­tau ritualurile zilei și ale vieții, prin cere­mo­nialuri în care o­biec­te precum cele pe care le pro­du­cem noi azi aveau un rol major; țineau familia aproape, credeau în bunul Dum­nezeu și își trans­­miteau, cu grijă, prin ges­turi și lucruri autentice, bucu­­­ria de a trăi frumos. După puterile me­le, asta încerc și eu - să trans­mit bucu­ria de a trăi fru­mos.

Teodor Baconschi
"Această cină nu are sosuri, nu are materie. Este numai visare"


Vernisajul cinei cu bijuterii a Anei Wagner a fost deschis de d-l Teodor Baconschi, cunos­cutul om de cultură. Cuvântul său cu delicat parfum cultural a fost inserat și în realitatea lumii de azi:
- Jur împrejurul nostru se petrec orori geopolitice, cum sunt Brexitul sau turbulențele severe din Turcia vecină, și noi ne ținem de finețuri și delicatețuri în porțelan. Dar astfel, noi apărăm și un mod de viață. Pen­tru că asta e civilizația: o trans­fi­gurare a naturii prin tehnici și trăiri rafinate. Modul nostru de viață se ba­zează tocmai pe această trans­fi­gurare, și nimic nu poate fi mai bun ca exemplu decât masa: pleci de la un act de strictă ne­ce­sitate, acela de a te hrăni, și ajungi, încet, încet, la rafinamentul a ceea ce francezii, pe care unii îi con­si­deră excesiv de civilizați, numesc "les arts de la table". Pentru Ana Wagner, nu Fran­ța, ci Italia pare o sursă de ins­pirație inepuizabilă. Iar asta nu mă miră, pentru că am trăit câțiva ani în Italia, și știu că ne-a venit și no­uă, românilor, rândul. Italia, de 2500 de ani, este epicen­trul civili­zației europene. În ciuda preju­de­căților despre italienitatea re­centă, Italia este matricea ab­so­lută și ținta spre care au convers mereu toate energiile Europei. Nu numai pe vre­mea turismului aris­to­cratic din se­colul al XVIII-lea, când marele tur al Europei se încheia în Italia, ci până mai aproape de noi. Căci pen­tru orice artist, Italia a fost mereu sursă de inspirație. Și eu am cu­nos­cut mulți artiști români care au făcut o priză excelentă cu Italia și se "adapă", se inspiră acolo și cre­ea­ză și o punte cu Ro­mânia. Ana Wagner, la rân­dul ei, face în por­țelan o tran­scriere sub­tilă și gracilă a locurilor vă­zute de ea. A de­cupat pe por­țe­lanurile și pe bi­ju­te­riile ei mai ales coasta amalfitană, nu departe de Neapole. Ita­­lia a­ceea me­ri­dio­na­lă, exu­berantă și plină de cu­loare. Acolo unde gră­di­nile italiene au o fru­musețe aparte. Mai a­proape de amin­tirea Pa­­radisului. Pentru că gră­dina ita­liană nu are nici geometria rațio­nalistă a grădinii franceze, nici falsa naturalețe spontană a grădinilor englezești. Ea e mai degrabă o me­die între rațiune și inimă, între fru­musețea naturii și intervenția omu­lui. Dar, în această expoziție, vedem și o fantezie gastronomică subli­ma­tă. Nu are sosuri, nu are materie. Es­te numai visare. Prin vibrațiile sub­tile ale porțelanului. Această ex­poziție ne arată ce poate face omul, când are pace și tihnă pentru a crea. O pace și o tihnă care sunt convins că vor dura nu doar în "Casa Wag­ner", ci și în România, în Europa și nu nu­mai aici. Vă invit să degustați vizual această expoziție delicată și să felicitați surorile Wagner, urân­du-le succes și pe mai departe.